Interviu cu Mihai Nadin

 „Formăm cunoștințele prin sistemul de comunicare în care suntem angajați”. – Mihai Nadin

Mihai Nadin a absolvit Facultatea de Electronică la Universitatea Politehnica din București și Facultatea de Filozofie la Universitatea București, acolo unde și-a luat și doctoratul în estetică. Este deținător al unui titlu postdoctoral în logică, filozofie și teoria științei la Universitatea Ludwig Maximilian din München și al unuia în circuite neuronale la John Hopkins University. Educația domniei sale este una interdisciplinară, ca și întreaga activitate de cercetare pe care o susține. Cercetarea acoperă domeniile electronicii, esteticii, semioticii, interacțiunii om-calculator, designului computațional, societății postindustriale și sistemelor de anticipare. Are peste 200 de publicații academice pe aceste teme. A scris peste peste 20 de cărți. A avut peste 100.000 de studenți și peste 500 de de doctoranzi. 

Cristian Pătrășconiu: E o mare bucurie, un mare privilegiu și o mare onoare să vorbim cu domnul Mihai Nadin. Bine ați venit la podcastul Spandugino, domnule Nadin! 

Mihai Nadin: Vă mulțumesc pentru posibilitatea de a avea un dialog și putem începe să vorbim unul cu altul!

C.P.:  Mai spun doar atât, că domnul Nadin a publicat în ultimii ani la Editura Spandugino două cărți de referință,  Civilizația analfabetismului și „Cumpăna Științei. Viitorul contează”. Domnule Nadin, începem să zic așa foarte de departe, dar dacă îmi permiteți. Înregistrăm, să spunem această conversație în mijlocul iernii. Eu vreau să vă întreb cum erau iernile copilăriei dumneavoastră.

M.N.: Ah, este o temă care îmi face nemaipomenită plăcere, pentru că îmi amintesc de ceea ce văd doar pe televizor din când în când. Îmi amintesc de Brașovul sub zăpadă. Îmi amintesc de excursiile la Poiana Brașovului, dar nu trebuia să mă duc neapărat numai în Poiană, aveam Tâmpa care arăta nemaipomenit de frumos iarna. Mergeam cu săniuța, cum o numeam, pe sub Warthe, ca să ne bucurăm de tot ceea ce iarna aducea cu ea. Dar astea sunt memorii, efectiv numai memorii. Ați atins un punct sensibil în viața mea pentru că locul în care m-am născut avea această situație minunată de a avea ierni adevărate și de a avea toate anotimpurile, ca să spun așa, în ordine. Îmi cam lipsesc anotimpurile.

C.P.: Sunteți născut în 1938 în 2 februarie și anume la Brașov, cum spuneați și dumneavoastră mai înainte. Vreau să vă invit să mai scotocim puțin în  cutia aceasta cu daruri ale memoriei și vreau să vă întreb care e cea mai veche sau care sunt două-trei dintre cele mai vechi amintiri pe care le  reperați în memoria dumneavoastră. 

M.P.: Nu e o întrebare ușoară pentru că între amintirile mele sunt unele care sunt foarte-foarte plăcute, care mă fac fericit și astăzi, dar sunt din nefericire și unele mai puțin plăcute. Hai să începem cu cele plăcute.  M-am născut și am locuit la o adresă de pe Strada Hirscher, cum se numea atunci,  la numărul 4, în Brașov, în a doua sau a treia casă de la Teatrul Reduta, care era un loc relativ important în viața culturală a orașului. Printre aceste amintiri e plăcerea unui oraș care avea în jur dealuri și munți, care avea o prezență istorică, dar, de asemenea, o realitate pe care nu o pot uita, și care se exprimă prin copiii cu care mă puteam juca pe stradă și de la care am avut plăcerea să învăț ceea ce a devenit cu timpul posibilitatea mea de a mă exprima în limba germană și în limba maghiară. Pentru că ei erau copiii din jur, cu ei te jucai, te înțelegeai, din când în când te și băteai, dar era frumos. Acum vine momentul mai puțin plăcut: Brașovul sub bombardament în timpul războiului, cu sirenele pe care le aud și acum în capul meu. Mama m-a luat de mână – mama, care este personajul cel mai important al vieții mele –, m-a luat de mână și a fugit cu mine spre dealul Warthe. Am ajuns undeva, cred că aș putea găsi locul și acum. Avioanele care executau bombardamentele mitraliau, de asemenea, pe cei pe care îi vedeau din avioane.  Mama m-a acoperit cu trupul ei, e o senzație pe care nu pot s-o uit niciodată. Îmi vin lacrimi și acum, când mă gândesc la o mamă care s-a aruncat peste mine. Asta este partea frumoasă [a amintirii]. Partea mai puțin frumoasă e că mi-au promis unii niște porumbei pentru că aș fi vrut și eu să mă joc, să mă ocup de porumbei. Nu mi-au dat, m-au alungat într-un fel foarte-foarte neplăcut, ceea ce înseamnă m-au jidenit cum se spunea la data aceea. Am fost lovit de ambulanța militară, care venea cu răniți de pe front. M-a dus la Spitalul Militar, care în anii următori a redevenit Liceul Șaguna – Spitalul Militar era în camera cea mai interesantă a acestei clădiri istorice a Liceului Șaguna – și au vrut să-mi taie picioarele, pentru că în război nu  ai vreme să repari nimic. Și din nou a venit mama, aș spune zburând, și a zis ,,nu”. Am avut norocul că în casa în care locuiam se afla procurorul orașului Brașov, domnul Țughin, și nevasta lui, doamna Țughin, care era doctoriță, și care au intervenit.  Nu mi s-au tăiat picioarele. Am fost dus la Spitalul Mârzescu. Am stat în extensie cu piciorul mai mult de jumătate de an. Am văzut prin geam cum bombardamentele au continuat. De câte ori văd filme de război în care se arată cum arătau bombardamentele îmi zic: voi habar n-aveți ce înseamnă să fii în realitate, într-o situație în care vezi avioanele bombardând orașul tău. Deci, cam astea sunt evenimentele […]. Ați înțeles de ce am spus, și nu e singurul motiv, că mama rămâne personajul cel mai important în viața mea.

C.P.: Chiar aș fi vrut să insistăm puțin aici pentru că m-a tușat și m-a emoționat ce ați spus, că „mama rămâne cel mai important personaj”. De fapt cred că e mai mult de atât, cea mai importantă persoană din viața dumneavoastră, dacă e să punem niște nuanțe de natură hermeneutico-filosofică. Mama dumneavoastră pe care o chema…

M.N.: … pe care o chema Ana Casap. Era născută în Basarabia – ceea ce numim acum Republica Moldovenească,  sau cum s-o fi numind – și a venit la Brașov, unde a lucrat pentru un om nemaipomenit de interesant, avocatul Radu Olteanu, care era fiul generalului Olteanu. Nu știu câți dintre cei care eventual vor asculta conversația noastră vor avea un reper cine este Olteanu, cine e generalul Olteanu. Generalul Olteanu era un personaj foarte important în România în timpul războiului, iar fiul său, doctorul Radu Olteanu a devenit apărătorul comuniștilor care erau în închisoarea din Brașov.  El a permis să fie apărător pentru că, vorba aia, era fiul generalului. Nu era periculos pentru el să fie apărătorul lor în zilele acelea. Lucrând cu doctorul Radu Olteanu, mama a menținut legătura între cei din închisoare, viitorii mari conducători ai României, și cei din afară, și, deci, a cunoscut în anii aceia personaje ca Ion Gheorghe Maurer, Bodnăraș, Stoica și [a trăit] cu iluzia, absolut cu iluzia că după fascism, [România] va deveni o Românie liberă, a crezut în posibilitatea unei Românii, care va fi diferită de România sub fascism. Deci vă închipuiți dimensiunea ei, dar vreau să adaug încă una. De câte ori vorbim despre cei care – și sunt mulți în lume care sunt autodidacți –  eu pot doar să zâmbesc, pentru că autodidacți sunt puțini care au reușit ca mama să învețe în modul cel mai natural. Venea din Basarabia, deci știa rusește. Venea din Basarabia dintr-o familie evreiască, deci știa idiș. Venea din Basarabia și a învățat germana, a învățat franceza și a funcționat în toate limbile astea fără să le fi învățat la facultate. Când au venit comuniștii la putere, firește au dat-o afară din tot și toate, dar asta e o altă poveste, e povestea ei, nu e povestea mea. Aveți acum încă o ideea despre ce înseamnă această persoană. 

C.P.: Vă citea povești mama? Se juca cu dumneavoastră? Cum era mama dumneavoastră?

M.P.: Mama mă ajuta să adorm cântând cântece, și sunt cântece pe care le mai am și acum în urechi. Adormeam în cântecele ei. Da, împreună cu mama am citit și primele cărți, și împreună cu mama am și învățat alfabetul înainte de a fi la școală. 

C.P.: Ce bucurii putea avea un copil care trăia sau care deschidea ochii într-o lume prinsă într-un război teribil și mai apoi în anii imediat de după război?

M.P.: Nu am avut prea multe bucurii, pentru că după accidentul ăsta de automobil care a lăsat urme mari nu am reușit să mă joc cu ceilalți așa cum mă jucam înainte de accident. Erau multe lucruri pe care nu le mai puteam face. Aș fi vrut să joc, dar cea mai bună poziție a fost de portar, pentru că nu puteam fugi, deci puteam prinde mingile, dar nu puteam să fug după mingi. În sfârși, mai târziu au venit schiurile, patinajul, și cred că le-am încercat pe toate. 

C.P.: Erau portocale în copilăria dumneavoastră, domnule Mihai Nadin?

M.P.: O, nu! Nici nu știam ce înseamnă o portocală. N-am știu pentru o vreme îndelungată, dar, din fericire, am știut ce sunt fructele pe care le avea România, și le am și acum gustul în gură. Gustul unei pere Bergamotte. Doamne, nu pot să uit și nu o găsesc nicăieri! Au fost merele senzaționale ale timpului, și au fost strugurii. Abia așteptam, firește, acum m-am surprins pe mine, nu pot să uit fragii! Mă duceam în pădure și culegeam fragi și zmeură, și asta era o bucurie nemaipomenită. 

C.P.: Îl cunoaștem coborând trepte din viața sa pe domnul Mihai Nadin. Împreună cu noi sunt și cărțile domniei sale – încă o dată, „Cumpăna Științei. Viitorul contează” și „Civilizația analfabetismului”. În conversații ulterioare vom vorbi despre fiecare dintre ele. Vreau să vă întreb așa: când erați mic ce ați vrut să vă faceți când veți fi mare, domnule Nadin?

M.P.: Întrebarea are două părți. Când am fost mic înseamnă înainte de a ști ce aș putea deveni. Prima iluzie a fost că voi fi medic, pentru că am avut, din păcate, contactul cu medicii care mi-au salvat picioarele și care au fost absolut senzaționali. E doctorul Câmpeanu, care m-a operat la Spitalul Mârzescu din Brașov. Dacă aș fi în stare vreodată să construiesc un monument pentru cineva, ar fi doctorul Câmpeanu, care era un chirurg nemaipomenit. Deci prima a fost: medic, dar după asta a venit o pauză în care nu m-am gândit la ce aș vrea să devin și gândul a fost mai mult: ce mă interesează? Și m-au interesat întotdeauna cărțile. În perioada în care am fost la Spitalul Mârzescu a venit unchiul meu, care mi-a citit din Cernîșevski, Ce e de făcut? Nu știu dacă am înțeles prea mult, dar era o carte care mi se citea, și în viață citesc cărțile auzindu-le întotdeauna. E modul meu de a citi o carte. O aud, și uneori ritmul unei fraze, alteori metafora devine pentru mine în același timp o percepție sonoră și deseori o percepție vizuală.

C.P.: Sunteți fantastic. Dacă îmi dați voie să vă spun ceva… Doream să aduc doar o mică secvență punctuală în discuție, în sprijinul a ceea ce ați spus mai înainte, și anume că Borges a spus cândva că lectura cea mai profundă, lectura adevărată nu e una cu ochii, ci e una cu urechea, pentru că atunci auzim, intrăm în duhul cărții și mai adânc. Și după aceea, pentru că mai e și un alt răspuns, nu, ne întoarcem la ce doreați când erați ic să vă faceți când veți fi mare, după aceea, când ați devenit conștient, să zic…

M.P.: Când am devenit conștient, ceea ce înseamnă în anii în care am fost la ceea ce s-ar numi astăzi liceu, și care în timpurile regimului de atunci se numea Școala Medie nr. 1 de Băieți, m-au influențat cei care mi-au fost profesori, și au fost unii dintre ei absolut străluciți. Cea mai importantă influență a avut-o profesorul de limba română, profesorul Stoian, pe care noi îl numeam Truman. Purta niște ochelari care aminteau de ceea ce am descoperit mai târziu că era Truman – [la acea vreme] habar nu aveam de ce îl numeau Truman, dar așa era porecla – și el avea cercul literar al liceului. Și în cercul literar au fost tot soiul de colegi care prezentau câte ceva. M-a atras poezia, m-a atras proza. Nu cred că am înțeles la ora aceea că nu am avut talentul pe care o asemenea preocupare o cere, dar am avut interesul, pasiunea pentru ele. Dar am avut și alți profesori. Era profesorul Cazacu. Era profesorul Gurău, un profesor de fizică nemaipomenit. Un moldovean pasionat de tot ceea ce făcea, care ne-a învățat fizica – aș spune – cea mai avansată la momentul ăla, ceea ce este frumos, pentru că nu am întâlnit în viața mea mai târziu, în țările în care am mai trăit, nu am mai întâlnit pe cineva care, la nivelul său, să reușească să ne stârnească interesul. Dar, la sfârșitul liceului, primul meu gând a fost, și mulțumesc lui Dumnezeu că nu am reușit, să devin diplomat. Și spun mulțumesc lui Dumnezeu pentru că prin temperament, prin modul meu de a exista, ar fi fost o selecție total eșuată. Nu sunt în stare să-mi ascund sentimentele. Un diplomat este unul care nu are sentimente, nu are voie să aibă sentimente. Aș fi eșuat în mod… nici nu pot să descriu. Deci, mulțumesc lui Dumnezeu, nu m-au considerat la școala de diplomație pentru că nu aveam origine sănătoasă. Și mi-am zis: bine, fizică nucleară. Mulțumesc din nou lui Dumnezeu, nu aveam origine sănătoasă pentru fizică nucleară. Acolo trebuia să ai un dosar perfect. Dacă m-aș fi dus la fizică nucleară nu știu dacă aș fi devenit un mare fizician în domeniu. Cel mai probabil că nu, dar la ora asta noi nu am fi vorbit. Toți cei care au fost admiși și care au lucrat în fizica nucleară sunt la ora asta morți, pentru că noi nu am înțeles atunci, așa cum nu înțelegem nici acum, pericolele legate de fizica nucleară, pentru că activitatea nu este o glumă, și, repet, toți cei pe care i-am cunoscut – și am cunoscut câțiva – niciunul dintre ei nu mai e în viață. Și în felul ăsta mi-am zis: ok, ce este mai interesant? Interesant a fost, după o convorbire cu cineva de la facultate, Facultatea de electronică, cu promisiunea că mă pot ocupa de ceea ce au devenit mai târziu calculatoarele. Și asta a fost prima mea facultate. M-am dus la facultatea de electronică cu avantajul absolut senzațional din nou de a avea niște profesori superbi, absolut superbi, nu ezit să-i numesc între cei mai buni în domeniul lor. Academicianul Agârbiceanu, care preda fizica. În laboratorul lui am avut primele mele experimente, primul meu proiect de cercetare a fost în laboratorul lui Agârbiceanu. Dar l-am avut ca profesor de matematică pe Ciorănescu. Superb matematician! Superb matematician, pe care regimul, cum să spun, îl acceptase mai puțin de bună voie, decât că nu era altul care să predea la acest nivel. Asistentul lui – genial, absolut genial, Guttmann. Profesorul Schapack, foarte bun în meseria lui. Dar, la sfârșitul facultății, din nou, neavând dosarul bun, nu m-au ținut la facultate, mulțumesc din nou lui Dumnezeu, pentru că mediocritatea ne înghite foarte repede, și m-am dus să lucrez la Brașov. Mi-au dat o poziție la Întreprinderea de Electricitate din Brașov și cu această ocazie am început și eu să îmi continui și eu investigațiile mele în ceea ce mi se părea important. 

C.P.: Să mai rămânem puțin la istorie. O să vreau să vă rog să facem asta împreună, și anume: Ați fost contemporan cu mari momente. Vă amintiți, de pildă, 23 august 1944, vă amintiți luna mai 1945, plecarea regelui, mai apoi, Ungaria ’56. Atunci aveați optsprezece ani, cred, nu? Iar în ’68, în august, aveați treizeci de ani, nu? 

M.P.: Frumos, frumos că reactivați în memoria mea zile alea. 23 august, nu, eram în spital. 1 mai, nu, eram încă, cum să spun, cu rănile desfăcute, dar v-ați referit la evenimentele din Ungaria. Eram la Politehnică, Partidul începuse să curețe locurile, să îi alunge pe cei care nu erau pe linie, așa cum își doreau ei și au avut loc niște ședințe din astea total neplăcute în care diverși oameni identificați ca slugi ale capitalismului, imperialismului – a limbajul ăsta care îmi pute și acum efectiv, mă revoltă – au fost demascați. Și a avut loc demascarea, de pildă, a lui Agârbiceanu, la Politehncă, dar a avut loc demascarea și a unor studenți de la alte facultăți. Și unii dintre ei, de pildă, veneau de la Institutul de Teatru din București. Și unul dintre ei, care mai târziu a devenit cel mai bun prieten al meu în viață, Bujor Rîpeanu a fost pus pe scenă și demascat, de ce, pentru că tatăl său, avocatul Rîpeanu, lucrase cu Pătrășcanu. Dacă ai lucrat cu Pătrășcanu asta era deja rău, dar dacă erai fiul unuia care a lucrat cu Pătrășcanu, nu putem să avem încredere în tine. Imaginați-vă, chestia este grotescă, absolut grotescă, dar este o realitate. Au trecut mulți ani după demascarea lui, îmi amintesc doar figura lui și cum se uita neputincios: „Ce vreți de la mine?”, că el era tânăr, 18-19-20 de ani, „Ce vreți de la mine? Vce am făcut? N-am făcut nimic! Sunt student”. Și au trecut câțiva ani, când eram acum deja la Brașov, pe Bujor Rîpeanu la-au trimis la Brașov la Teatrul de Păpuși. El studiase istoria teatrului și a cinematografiei, voia să fie un istoric, voia să se ocupe de istorie, [dar] l-au trimis la Teatrul de Păpuși. Teatrul de Păpuși era la două case de noi, așa l-am cunoscut pe cel care apoi mi-a devenit cel mai bun prieten. Dar, înainte de a sări la acest om, în timpul Politehnicii, m-am dus la cursurile lui Vianu, [la] cursurile lui Călinescu, [la] o grămadă de alte cursuri la universitate și am cunoscut oameni de o calitate omenească exemplară. În acest context am ajuns aproape de Moisil, de academicianul Moisil, care și el fusese, de fapt, scos de la universitate și pus la Politehnică pentru că, n-aveau totală încredere în matematicianul ăsta care făcea bancuri despre regim. Contactul meu cu Universitatea și în particular cu Moisil și nu numai cu el, a dus la faptul că am început să traduc preocupările mele tehnice cu preocupările mele tehnice în domeniul esteticii. În momentul ăla, s-au cristalizat primele întrebări pe care le-am avut și care, mai târziu, m-au condus pe mine la experimentele mele în domeniul folosirii calculatoarelor în producerea unor imagini. Deci, vedeți că până și istoria asta relativ simplă: s-a dus la Politehnică, a luat o diplomă… nu, Politehnica a fost de fapt și Politehnică, și Universitate. La Universitate n-am luat un titlu, dar am luat o experiență care în timp s-a dovedit a fi foarte importantă pentru mine. 

C.P.: Există o patrie exterioară, să spun așa despre care ne-ați vorbit destul de mult acum, în secvența aceasta a conversației noastre, și care nu arăta foarte bine, de fapt, erau primele decenii, inclusiv „deceniul întunecat”, al crimelor și detențiilor politice, și al unor mari probleme sociale, dar era și o patrie și e la orice om care are interior, și o patrie interioară. Cu cine era populată la dumneavoastră acea patrie interioară în anii aceia foarte-foarte dificili. Și cu ce, nu numai cu cine, de fapt.

M.N.: Dumneavoastră sunteți prea tânăr ca să înțelegeți, îmi cer iertare.

C.P.:  Vă rog, nu e nicio problemă.

M.N.: Nu vreau să vă jignesc, doar să spun, sunteți prea tânăr ca să vă imaginați un moment în care accesul la biblioteca Academiei era restrâns. Ți se dădea posibilitatea să te duci la bibliotecă, repet, la biblioteca Academiei, doar dacă erai verificat, doar dacă erai, cum să spun, curat sub raport ideologic. Am reușit cumva să ajung și în momentul ăla am descoperit cărți care altfel nu existau în România. Ele dispăruseră, ele erau interzise…

C.P.:  Erau la index, cum se spunea.

M.N.: Da. Și câteva dintre aceste cărți au devenit, în timp, parte – așa cum ați definit-o mai înainte – a Patriei interiorizate. Aici era Blaga, aici era Arghezi, aici era Barbu. Aici erau o grămadă de alți autori – și nu sunt puțini – pe care i-am cunoscut prin cărți. Am cunoscut pe alții din experiența pe care am acumulat-o când, nemaifiind total dedicat meseriei mele așa cum îmi fusese programată prin studiile de la Politehnică, am început să scriu și am ținut critica muzicală și critica teatrală la Brașov. Astea au fost din nou experiențe ale unor descoperiri a spațiului în care trăiam. Pentru mine – [există] cei care și astăzi speculează ce înseamnă spațiul mioritic –, pentru mine spațiul mioritic este spațiul pe care l-am descoperit pe cont propriu citind, ascultând muzică, mergând la spectacole și sporovăind cu diverși oameni care erau foarte interesanți. Între acești oameni foarte interesanți, repet, este cel mai bun prieten al meu, Bujor Rîpeanu, dar nu numai el. Au venit și alții în curând în viața mea și aceștia au adăugat elemente surprinzătoare. Surprinzătoare în sensul că nu mi-aș fi putut închipui că există și acest al doilea, și al treilea, si al patrulea nivel al țării mele, care nu se vedea, nu se nu se putea trăi în mod direct. Dar exista, era acolo.

C.P.:  Ați evocat muzica, ați evocat teatru și aș vrea să vă întreb, apropo de al doilea, al treilea, al patrulea nivel al patriei dumneavoastră, care e pentru Mihai Nadin  zona, locul cel mai adânc? E o zonă textuală sau o zonă muzicală, să zic așa. Unde este profunzimea maximă, să zic, a patriei interioare, în text sau în muzică?

M.N.: Am să vă dezamăgesc spunându-vă că atât textul, cât și muzica, cât și multe alte componente sunt parte a ceea ce am devenit în timp. Când mă întreabă cineva care este identitatea mea intelectuală, nu națională, răspunsul meu e un răspuns care va face aproape întotdeauna pe cei care aud să zâmbească. Eu sunt un teoretician. Eu sunt un om al abstracției. Nu e la modă, dimpotrivă, a fi teoretician astăzi e aproape, you know, subiect de parodie, subiect de caricatură. Eu cred că tot ceea ce a devenit știința și cultura noastră este rezultatul teoriei. Eu cred că necesitatea noastră de a înțelege ce e realitatea începe la nivel abstract și nu la nivel concret. Deci, spre deosebire de învățătura marxist-leninistă, eu nu cred că mergem de la senzorial la cerebral, eu cred că, dimpotrivă, mergem de la nivel abstract la concret în sensul că abstractul ne ghidează în a înțelege concretul. Deci, eu nu ajung la cunoaștere începând de la o observație senzorială, ci îmi formez o înțelegere a ceea ce vreau să descopăr, să descriu, și apoi pot să o experimentez prin exemple. De aceea, pentru mine muzica, sau literatura, sau teatrul, sau computația sunt aplicații. Sunt banale. Sunt triviale. Eu nu sunt în stare și nu am crezut niciodată că am dreptul să mă numesc artist, sau să mă numesc scriitor, sau să mă numesc poet, să nu mai vorbim că nu sunt un dansator, nu sunt un actor. Nu sunt. N-am acest talent. Astea nu sunt talentele mele. Dar talentul meu este să mă intereseze tot ceea ce fac acești oameni talentați și să fiu în stare nu numai să le înțeleg, ci să fac distincția între adevărat, între autentic și neautentic. Știu că la ora asta v-am creat niște probleme conceptuale, mă uit la dumneavoastră și aproape că îmi e jenă că am făcut-o, dar n-am destule ocazii ca s-o fac. 

C.P.: Nu, n-ați creat probleme conceptuale, pentru că acesta e un mod de a fi în lume pur și simplu, ceea ce spuneți dumneavoastră. Construiți sau apucați lumea prin intermediul teoriilor, aruncați peste lume, să zic așa, o teorie și încercați să vedeți cum se declină ea, cum se umple ea, cum se verifică ea, cum e falsificată. E un model de cunoaștere. Cred că pot înțelege termenii. 

M.N.:  Domnul meu, gândiți-vă la faptul că Einstein nu a construit teoria relativității începând de la concret, observând viteza luminii. Nu poți să observi viteza luminii. El a creat abstracția relativității și din abstracția relativității noi venim spre concret. Asta ca să dau un exemplu. Dar pot să dau un exemplu paralel, acest proces prin care a rezultat această concepție fundamentală pentru fizică a lui Einstein este similar cu procesul prin care un Picasso a venit cu viziunea lui asupra lumii. Cubismul este, într-un fel, aceeași Weltanschauung, cum o numesc nemții, aceeași perspectivă dar concretizată într-un alt fel. Deci, suntem animați de dorința de a cunoaște dar această cunoaștere poate avea loc doar dacă înțelegem în primul rând, ce vrem să cunoaștem? Deci, pentru mine întrebarea fundamentală rămâne „de ce?”, întrebarea copilului. Numai copiii întreabă „de ce?”. Din păcate, știința, așa cum o practicăm în ziua de astăzi, nu se mai ocupă de ,,de ce?” deloc, ci se ocupă doar de „cum?”. 

C.P.:  Da. Vom aprofunda această zonă care ține de Patria interioară și de mai mult decât atât, de cum spuneați dumneavoastră, viziune, de Weltanschauung, cum ziceam, în conversații ulterioare. Mă întorc la ceea ce am promis și cumva împreună am reușit să realizăm până acum în , și anume un portret în dialog, și v-aș întreba direct frontal, domnule Mihai Nadin, de ce ați plecat din România? Sau de ce a trebuit să plecați din România? De ce? Întrebarea copilului, ca să zic așa.

M.N.: Perfect motivată [întrebarea], și dând acest răspuns, am sentimentul că răspund tuturor acelora care în anii aceia au fost mirați și, uneori, chiar dezamăgiți. De ce a fugit? Da nu știți, din nou, sunteți prea tânăr, nu ați apucat vremea în care a fugit ăla, și de ce a fugit… 

C.P.:  Mă apropii de 50 de ani, nu sunt chiar așa de tânăr, deci știu câte ceva, totuși. 

M.N.: La un moment dat, destinul bate la ușa mamei mele sub forma unei doamne care venise din America să culeagă de la mine niște cărți pe care le-a lăsat în urma lui un prieten care emigrase. Această doamnă a devenit în timp nevasta mea. În momentul în care am cunoscut-o, nu mi-am putut închipui – nu mai eram foarte tânăr – nu mi-am putut închipui că o doamnă venită de la New York îmi va schimba viața. Dar așa cum au loc aceste povești de dragoste, la un moment dat am ajuns la concluzia că vrem să fim împreună și, în spiritul timpului și al legilor în vigoare, am făcut o cerere pe care o putea aproba doar Președintele României, numai el aproba căsătoria cu străini, și aprobarea pe care am cerut-o a fost ca să rămân în România cu ea, adică nu am cerut să emigrez, deci căsătoria nu era pentru mine un mecanism de emigrare, ci formarea familiei mele. Au trecut patru ani și jumătate până când am obținut aprobarea, dar n-am obținut aprobarea, pentru că, cineva și-a zis: „Băi, hai, e o chestie simplă, nu? Un om vrea să se căsătorească. Și mai ales că vine nevastă în România”.  Nu, aprobarea a venit pentru că la data aceea România aștepta de la Statele Unite… 

C.P.:  Clauza. Clauza națiunii celei mai favorizate. Vedeți că nu sunt așa de mic, totuși…

M.N.: Deci știți despre ce vorbim. Ca urmare, cine ne-a condus la Oficiul Stării Civile? Ambasadorul Statelor Unite la București, domnul Barnes. Deci, suntem căsătoriți și în prima noapte vine poliția care îmi spune: „Aveți un străin în casa dumneavoastră”. Și eu mă uit la ei și zic „Străin? N-am niciun străin.” ,,Nu, nu, nu! Aveți un străin, știm că aveți”. Deși aveam aprobarea oficială și eram căsătoriți acum legal la Oficiul Stării Civile, ea era considerată străin. Nu numai atât, ca să stea în România cu soțul ei trebuia să schimbe 35 de dolari pe zi. Dacă trăia cu mine, de unde să vină dolarii ăștia? Ea nu mai câștiga. Și în momentul ăla, ne-am dat seama că lucrurile nu mai sunt atât de simple. Nu numai atât, m-au dat afară din serviciu. Deci nu aveam nici serviciu, ea trebuia să schimbe 35 de dolari, și nici în condițiile astea nu m-am dus să cer emigrarea. Am fost invitat, din fericire, de Fundația Humboldt pentru Bursa Humboldt și înainte de plecare, m-am dus cu ea… Dar să nu uit. În sfârșit s-a rezolvat și treaba asta, ne-au dat și un apartament în Drumul Taberei. Vecinii noștri erau cei care lucrau pentru  Oficiul oficial al palestinienilor la București. Deci vă puteți imagina, cum să zic, parcă mi-aș fi ales vecinul. Dar după cutremur, pe care nu-l vom uita niciodată, am descoperit niște microfoane în ziduri și le-am luat, tâmpit cum sunt, și m-am dus la autorități, și nimeni nu le-a vrut. 

C.P.:  Erau pe inventar altundeva, poate. 

M.N.: Ei bine, am obținut posibilitatea să mă duc cu Bursa Humboldt, atâta timp cât ea și cu copiii noștri rămâneau la București, și deci eu am plecat, ea a rămas la București, dar înainte de plecare mi-a spus „Uite, ca să ne înțelegem bine, știi că nu e nicio îndoială în relația noastră, dar dacă te întorci, eu va trebui să plec cu copiii, pentru că e vorba de viitorul lor” Și în momentul ăla, cum se spune,  jocurile au fost făcute. Nu m-am întors și au urmat multe complicații pe care nu mai merită să mi le amintesc în detaliu. Deci, v-am răspuns la întrebarea ,,de ce?”? De aia! 

C.P.:  Foarte detaliat, chiar. Aș vrea să mai să ducem puțin mai departe totuși povestea, atât cât e posibil și aș vrea să vă invit să spuneți așa foarte sintetic care e traiectoria ulterioară. Deci, plecați din România în 1970 și…

M.N.: ’78. 

C.P.:  În anul următor de după cutremur, da? Și ajungeți unde? Mai întâi în Europa, nu?

M.N.: Ajung în Germania,  unde nemții colegi care mă știau și care cu care lucrasem mi-au oferit un visiting [profesor], o poziție de asta de profesor vizitator și după asta a reușit și ea să vină din România. A trecut mai mult de un an și jumătate până când și treaba asta a fost rezolvată, și după aia a urmat prima mea catedră în Statele Unite. 

C.P.:  Începând cu?

M.N.: Începând cu 1980-1981 la Rhode Island School of Design. Cineva care fusese impresionat de activitatea mea în semiotică a dorit să introducă la Rhode Island School of Design semiotica. Rhode Island School of Design, foarte puțini știu treaba asta, era o școală particulară, foarte mică, care era recunoscută ca Harvard of the Arts, Harvard-ul educației artistice. Deci ei mi-au oferit un prim profesorat care apoi, în timp, a devenit un profesorat permanent. După aia am mai obținut o catedră la o mare universitate de stat, Ohio State, unde am lucrat foarte-foarte mult cu calculatoarele în domeniul imaginilor și filmelor și video și nu știu mai ce, după care am devenit decan la New York, unde am descoperit că n-am niciun fel de talent pentru poziții administrative și de atunci am stat, m-am ferit ca de foc de orice poziție administrativă. După asta a urmat foarte frumos un alt profesorat în Germania, care a durat aproape 10 ani, un profesorat interesant pentru că a dus la un nou domeniu al doctoratelor la o universitate în Newport Rhode Island, Salve Maria, și de la Salve Maria m-a înrolat, m-a atras Universitatea din Dallas, Texas care își permitea la ora aia orice, așa cum își poate permite și astăzi. Nu știu dacă sunt multe universități în lume, care își pot permite ce își pot permite ei, în Texas.

C.P.:  Și în România, după ’78, când ați revenit prima dată?

M.N.: Am revenit când a fostă tradusă civilizația analfabetismului, foarte-foarte târziu. Să nu uitați, eu am fost condamnat în contumacie, se numește, în absență…

C.P.:  În România…

M.N.: În România. Și după Marea Revoluție din România m-am întâlnit cu ambasadorul României în Germania, Florea Dudiță, care îmi fusese coleg la Universitatea din Brașov, și el mi-a spus: „Când vii în România?”, și eu l-am întrebat: „Când îmi anulați sentința! N-am să mă duc în România în care am fost condamnat la nu știu ce.”, și el a zis: „Tu iei lucrurile astea prea serios n-au nicio importanță”. Și le-am luat foarte serios. N-am crezut că vreau să risc nimic și nu m-am dus în România. Am rămas în legătură cu oameni pe care îi respect și îi apreciez, dar nu m-am întors, până când nu s-a ivit prilejul ăsta al traducerii cărții și când, de fapt, Solomon Marcus, mare-mare om de știință și mare om, cum să zic, a făcut posibil acest moment, iar doamna Spandonide, căreia nu vreau să-i cânt aici prea multe laude, a devenit parte a procesului. Altfel nu știu când aș fi revenit. Probabil că niciodată… Atât de dureros cum aceste cuvinte sună și sunt, probabil că niciodată…

C.P.:  Da, dar în Occident a existat cu siguranță înainte de a pleca și poate în prima parte a șederii dumneavoastră acolo un fel de Occident din vis, după cum pe măsură ce ați aterizat și v-ați așezat în Germania, Statele Unite și așa mai departe a existat sau s-a conturat și mai clar un Occident al realității. E o diferență mare între Occidentul din vis și Occidentul real?

M.N.: E o diferență uriașă, așa cum v-am mărturisit că sunt teoretician, vă mărturisesc că sunt idealist. O altă, cum să spun, caracteristică care la ora asta nu e foarte respectată. Sunt idealist și ca urmare când am ajuns în Occident, atât cât am fost de impresionat de prosperitate de nivelul tehnic, de posibilități etc., am fost cu totul decepționat de absența calității umane. Am fost cu totul decepționat că valorile ideale pentru mine precum prietenia, sinceritatea, busola etică, morala, nu existau. Nu vreau să spun că toți sunt parșivi, nu vreau să spun că toți sunt criminali. Doamne ferește, nu, nu, nu, nu!  Am prieteni pe care îi respect nemaipomenit de mult, dar ca sistem, este un sistem, care în realitate nu e interesat în persoana, nu e interesat în individualitatea noastră, ci este interesat în integrarea noastră în mașinăria, pe care sistemul o reprezintă. Germania într-un alt fel decât America, dar am predat în Franța, am predat în Italia, relativ similare. Alte mentalități, dar ca sistem similare. America este sub acest aspect o extremă. Dacă cineva vă va spune vreodată „sunt american”, vă puteți uita în ochii lui și spune „tu nu știi despre ce vorbești, nu există așa ceva: sunt american”. Americanul este California, Mississippi, Rhode Island, Vermont. Astea sunt diferite tipuri. Nu e: eu sunt transilvănean, eu sunt bănățean. La urma urmei, există ceva în comun. În America singurul lucru care este în comun este că ești supt în mașinăria sistemului și dacă nu reușești să te integrezi poți de pe o zi pe alta să ajungi să fii de prisos.  Am avut experiența asta în America, nu mi-aș fi putut-o imagina altfel, și la ora asta nu pot să spun că am o dragoste pentru țară, pentru țara asta în care trăiesc. Respect foarte-foarte mult succesele pe care le are, unele dintre ele, dar cum au loc aceste incendii, de pildă, în California, ăsta-i pentru dumneavoastră dacă vreți răspunsul meu: Cum aș putea să mă simt ca o parte integrantă a acestei realități umane, când în realitate ca existență umană este mizerabilă, absolut mizerabilă? Fiecare pentru el însuși. E un egoism care a devenit parte a geneticii americanilor. Fiecare are dreptul, nimeni nu are nicio obligație. Este relativ dureros să realizezi, dar asta nu înseamnă că nu am respect pentru foarte-foarte mulți care încearcă, în felul lor, să îndrepte câte ceva pe aici pe acolo. Foarte mulți, sunt efectiv foarte mulți, dar majoritatea americanilor au devenit parte a ceea ce numim un sistem și acceptă regulile la nivelul la care au cedat individualitatea au cedat demnitatea.

C.P.:  Dacă ar fi să reformulez, atunci să înțeleg și să înțelegem că lumea liberă nu e de fapt cum i se spune, nu, nu e atât de liberă?

M.N.: Lumea liberă nu e liberă, este o lume a unor constrângeri acceptate de bunăvoie cu prețul prosperității. Americanii au o prosperitate care este imorală. 50% din toate alimentele pe care le cumpără sunt aruncate. 50% din totalul alimentelor. Gândiți-vă la această cantitate uriașă. Este o cantitate absolut uriașă. Felul în care noi ne batem joc de energie pe care o consumăm – eu sunt de o parte a sistemului – , pe care o consumăm fără niciun fel de responsabilitate… De unde vine, cine plătește care-i prețul ei? Astea nu sunt libertăți, ci sunt o imagine înșelătoare, sunt iluzii. America este probabil locul în care iluzia domină realitatea.

C.P.:  Da. Și totuși, Occidentul v-a dat o nouă viață, nu? Sau v-a dat mai multe vieți?

M.N.: Absolut. Mi-a dat nu numai o nouă viață, mi-a oferit aproape tot ceea ce am avut nevoie ca să-mi continui formele prin care pasiunile mele au devenit realitate. Nu cred că există o altă țară pe pământ care mi-ar fi putut da aceleași posibilități și sunt foarte-foarte sincer cu această descriere.

C.P.:  Occidentul, și în mare parte Statele Unite, la asta mă refeream…

M.N.: Statele Unite! Nu ar fi fost cu putință să fac același lucru în Germania sau în Franța sau în Italia. Doar Statele Unite pot să ofere această posibilitate și acuma să ne gândim, nu vă sugerez niciun fel de comparație între mine și cei pe care am să-i numesc acum: nu există niciun alt loc pe pământ, în care un Elon Musk ar fi putut deveni ce a devenit el. Nu există un alt loc pe pământ, pe scurt. Acum când v-am dat numele ăsta, este pentru că și el e un emigrant, dar în spatele ultimelor progrese senzaționale în domeniul inteligenței artificiale, 80% din cei care au făcut cu putință această tehnologie nu sunt americani. Sunt emigranți n-ar fi putut s-o facă în Franța, mulți dintre ei francezi, n-ar fi putut s-o facă în România, în Germania… N-ar fi putut s-o facă în Rusia. Niște minți senzaționale din Rusia au ajuns în America lideri a unor progrese care altfel nu erau cu putință. Deci America rămâne o țară a oportunității, a posibilităților.

C.P.:  Chiar dacă este țara iluziilor, cum spuneați, e o țară a iluziilor care te ajută să-ți pui în practică, să-ți transformi în realitate visele pe care le ai… N apropiem de finalul conversației noastre care este una cu adevărat extraordinară și foarte plăcută, și aici ajung și vreau să vă întreb, domnule Nadin, în ce limbă visați și în ce limbă cântați în gând?

M.N.: Mă duc uneori în pădurile astea din zona în care trăiesc. Noi locuim într-o zonă absolut senzațional de frumoasă, cu păduri de pini în jur, și uneori cânt și foarte des foarte, foarte des mă surprind cântând și în românește. În ce limbă visez? Am avut un coleg nemaipomenit de bun Chandrasekaran, care mărturisea că el visează în limba în care s-a născut. Eu visez în diferite limbi. Uneori visez având discuții în românește, alteori am discuții în germană mai des decât pot să explic. Am vise în care am conflicte în limba franceză cu unii dintre colegii mei [cu care] ne-am întâlnit la diverse congrese, rareori visez în engleză, dar gândesc în engleză. Asta știu: gândesc în engleză, și din când în când, când engleza nu este strictă, ajung în germană și apoi traduc din germană în engleză. Uneori pentru că am citit în ultimii 10 ani, uneori ajung în limba rusă, pentru că pe unii dintre cei mai interesanți savanți ai Uniunii Sovietice, de care probabil vă mai amintiți…

C.P.:  Cu siguranță!

M.N.: … i-am citit în limba rusă. Nu erau traduși. Între timp mi-am dat străduința să-i conving pe americani că au nevoie de unele din cărțile acestor autori în limba rusă în engleză, dar la data când i-am descoperit noi, erau în limba rusă. Deci uneori ajung și să gândesc și să am conversații în limba rusă. Depinde de subiect. Unul dintre marii-marii savanți care mi-au inspirat formula asta, repetiție fără repetiție, e unul care a studiat sistemul motric și care pornește de la observația că mișcarea mâinii așa cum o am acum, cum o vedeți, pare să fie aceeași, dar nu este niciodată, pentru că în momentul când mișc din nou mâna între timp toate componentele acestei mișcări s-au schimbat și, deci când o mișc din nou s-au schimbat din nou, ei bine acest om de știință s-a dus de la motric la creier. Senzațional ce a descoperit el la ora aia! De pildă a descoperit că sistemul ăsta pe care l am studiat noi în școală, Pavlov, vă mai amintiți… 

C.P.:  Da, da! Experimentul celebru.

M.N.: … este fals, absolut fals. Pavlov se uita la animale ca fiind mașini, iar animalele nu sunt mașini, și, deci, acest reflex condiționat este o ipoteză falsă în realitate, dar autorul Nikolai Bernstein, care primise joi premiul Stalin pentru lucrările sale și pe care vineri l-au dat afară din academie, pentru că devia de la linia oficială… 

C.P.:  Adică ținea linia dreaptă. El ținea la principiile lui și ei o luaseră pe arătură.

M.N.: … Vedeți cât de complicată este treaba asta și fiind atât cât sunt de pasionat de semiotică îmi dau seama că noi formăm cunoștințele prin sistemul de comunicare în care suntem angajați. Noi formăm realitatea acestor fenomene și a descrierilor pe care le dăm, și care nu e niciodată independentă de limba în care o facem. Când formulez o chestiune, o întrebare pe care o am, în limbaj matematic, răspunsul pe care îl primesc este diferit de aceeași problemă pe care o formulez în termeni de computație, deci programare, sau în termeni de reprezentare vizuală. Diferite răspunsuri la aceeași întrebare! Și această diferență se explică prin faptul că mediul în care mă exprim influențează capacitatea mea de a înțelege ceea ce vreau să înțeleg.

C.P.:  Într-un fel foarte intuitiv aceasta ne-o spuseseră vechii greci, de altfel. Nu te poți scălda de două ori în apa aceluiași râu.

M.N.: Sigur! Pantha rei, pantha rei. De aceea sunt întotdeauna mândru când le spun americanilor că am cunoștințe relativ solide de greacă veche, [dar] de care nimeni nu are nevoie.

C.P.:  Este foarte prețioasă, ca și latina, sunt limbile pe care stă softul, o bună parte din softul sufletului nostru, să zic așa. O să mai repetăm fără repetiție câteva dintre temele conversației noastre extraordinare de astăzi, domnule Mihai Nadin, în ceea ce vom face mai departe. Vă mulțumesc foarte-foarte mult pentru discuția de astăzi și pentru privilegiul ei și pentru bucuria acestei conversații.

M.N.: Mulțumesc și eu! Mult bine, sănătate!  

C.P.:  Și dumneavoastră toate cele bune acolo, numai bine. Mulțumiri încă o dată!

Articol realizat de Cristian Pătrășconiu pentru Revista Literara Libris Nr. 28 (2) Iunie 2025