Sub pseudonimul lui Richard Bachman, Stephen King semnează un roman care a devenit notoriu printr-o ecranizare apreciată recent de public și de critică. Am evitat să văd filmul, atunci când am aflat că la baza ei stă totuși un roman, așa că am ales să parcurg mai degrabă cartea tradusă și publicată în limba română de Editura Nemira, în colecția Armada.
Premisa de la care pornește narațiunea lui King pare să poarte ecourile preferate ale distopiilor populare din ultimii 20 de ani. Aceste distopii îmbină dimensiunea comică și sinistră în forma unor jocuri cu consecințe potențial catastrofale și chiar mortale, dacă ne gândim la Squid Game sau Hunger Games. Gamificarea ca principiu general de captare a interesului în orice activitate, devine de fapt o aproximare metaforică extremă a existenței contemporane dominate de coordonate liberal-tehnologizate, în care competiția, promisiunea câștigurilor extreme, dar și responsabilitatea individuală a consecințelor pierzătorilor sunt puse în scenă în cele mai crude forme, combinând necesarul de noroc, dar și de inteligență și abilitate pentru a motiva participanții și mai ales pentru a delecta publicul.
Ideea jocului pe viață și pe moarte este replicată, într-o formă aparent mai puțin generoasă narativ în povestea lui Stephen King. În fiecare an, 100 de adolescenți se înscriu într-o competiție intitulată „Marșul cel Lung”, în care singura provocare e de a merge constant și împreună. Deci nu e vorba de a alerga, nu de a depăși obstacole, nu de a înfrunta inamici redutabili, nu de a trece peste încercări contra-cronometru, doar de a păși constant cu o viteză minimă, dar nu foarte solicitantă (ceva ce amintește partial de blockbusterul anilor ‘90, „Speed- Cursă infernală”, doar că aici e vorba de mers pe jos, nu de condus un autobuz în care s-a montat o bombă). Marșul este supravegheat de o patrulă înarmată care însoțește permanent participanții. Singura regulă este că odată ce au început, participanții nu se mai pot opri, nici măcar să își facă nevoile fiziologice (ele trebuie executate din mers și în public), pur și simplu trebuie să continue marșul. Cine încetinește prea mult sau se oprește, cine încearcă să fugă, cine vrea să se retragă primește, la intervale fixe de timp, trei avertismente din partea paznicilor înarmați. După al treilea avertisment, participantul notificat este împușcat fără drept de apel. Câștigător este declarat supraviețuitorul capabil să rămână în picioare, atunci când competitorii săi vor fi cedat. Așa cum aflăm, jocul este mediatizat la nivel național, sunt documentate și stabilite diferite recorduri, în diferite puncte cheie ale marșului, familii și curioși au ocazia să vadă marșul escortat în diferite orașe de pe traseu și să-i încurajeze pe tineri.
Avem așadar acel mix în care participanții sunt așezați într-o poziție de egalitate, supuși unei singure reguli și lăsați să aleagă dacă vor deveni rivali sau colaboratori, deși câștigul cel mai mare e obținut în cele din urmă din a rezista individual. Un joc simplu, o singură regulă, o miză mare și un final bine definit.
Deși pare puțin spectaculos, practic povestea lui King este o cronică a unor oameni care merg pe jos și atât, care se deplasează fără un scop precis altul decât a rămâne în două picioare, autorul american sub pseudonim reușește să asamableze totuși un roman-fabulă, în care se asamblează lent și o atmosferă apăsătoare.
Participanții la marș sunt băieți cu condiții variate, fizice și sociale. Fiecare, dar mai ales personajul principal, Garraty, e convins că poate câștiga această competiție, cu propria lui strategie. Inițial progresul narativ pare fad și relativ lent, discuțiile sunt banale și nu se întâmplă mare lucru. Apoi unii dintre concurenții mai fragili încep să cedeze și povestea ne amintește de seriozitatea competiției: participanții încep să fie împușcați fără explicație. După prima treime a cărții, atmosfera devine intensă și epuizantă, pe măsură ce efortul cronic susținut spoliază resursele celor care nu se pot opri din mers și nu doar crampele musculare, ci multe alte probleme fizice încep să își facă locul. Apoi, nu doar fizicul cedează, ci și psihicul și partea emoțională. Unii încearcă să se revolte împotriva trupelor impasibile, alții încep să se vâneze reciproc, alții încearcă să fugă, unii se opresc pur și simplu în drum copleșiți de durere, așteptând glonțul salvator. Garraty privește toate aceste scene, chinuit la rândul lui de propriile momente de îndoială. După alte lungi distanțe parcurse, participanții sunt tot mai puțini, iar logica competitor-colaborator se fracturează tot mai mult și îi vom găsi pe băieții din marș parțial transformați nu doar fizic, ci și moral.
În această paradigmă a ludicului și gamificării sinistre, Stephen King construiește o alegorie existențială atât cu trimitere la spiritul contextului contemporan, cât și la dimensiunea inițiatic- biografică a adolescenței. Mediile supratehnologizate și supracapitalizate ne invită să privim viața ca un joc: rețelele sociale, internetul, new media, interfețele grafice, industria publicității totul caută să ne capteze atenția, printr-o o poveste cu recompense uneori mai mici sau mai mari, căreia alegem să îi oferim atenție, resurse, date personale, fără să conștientizăm de fapt consecințele acestei participări pe termen lung. Mediile de expresie narcisico-histrionice ne încurajează să credem că suntem speciali și că vom obține ceea ce ne dorim. La fel și adolescenții din „Marșul cel Lung” se înscriu optimiști într-o competiție care i-ar putea costa viața și ale cărei consecințe morale și personale ajung să le developeze pe parcurs. Pe de altă parte, volumul poate fi privit și ca o poveste inițiatică, despre cum idealismul și supraîncrederea în sine a adolescenței se lovește fatal de provocările nemiloase pe care le oferă viața și ne obligă să ne recalibrăm așteptările. În acest sens, călătoria inițiatică a lui Garraty e una transformatoare, după cum urmează să descopere și cititorii.
Un slow reader, fără elemente spectaculoase, dar care te face să resimți apăsarea, epuizarea și transformarea protagoniștilor, povestea lui King apelează la locuri familiare, simplificate maxim din punct de vedere narativ pentru o experiență de lectură cu impact neașteptat, visceral, dar și cu teme de reflecție deschise la final.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
