Ramon Gener s-a născut în 1967, la Barcelona. A studiat pianul (de la șase la unsprezece ani), iar la 18 ani a început să studieze canto sub îndrumarea marii soprane Victoria de los Ángeles. Și-a continuat educația tehnicii vocale la Varșovia (cu baritonul Jerzy Artysz) și în Catalonia (cu tenorul Eduard Giménez) și a fost, pentru o scurtă perioadă de timp, bariton. Conștient că nu este menit unei cariere de mare cântăreț a decis să rămână fidel muzicii („cea mai înaltă formă a artei“) ca educator, adică să facă marea lui pasiune accesibilă publicului larg: prin cursuri, conferințe, emisiuni de radio și televiziune. Astfel, programele sale („Òpera en Texans”, „This is Opera”, „This is Art” sau „Una noche en El Prado” etc.) de la televiziunea catalană sau spaniolă s-au bucurat de mare success fiind preluate și de diverse televiziuni europene. Tot din pasiune pentru muzică a scris și o serie de volume: „Si Beethoven pogués escoltar-me” (Dacă Beethoven m-ar putea asculta, 2014), „L’amor et farà immortal” (Iubirea te va face nemuritor, 2016) sau „Beethoven, un músic sobre un mar de núvols” (Beethoven, un muzician deasupra unei mări de nori, 2020). Acestora li se adaugă, în 2024, primul său roman, debutul său literar, „Història d’un piano” (Istoria unui pian), apărut anul acesta și în limba română la editura „Humanitas Fiction”. Romanul s-a bucurat și el de success fiind tradus în peste unsprezece țări și primind, tot în 2024, cel mai prestigios premiu catalan pentru literar: Ramon Llull. Deși autorul este în turneu cu cartea am reușit să avem dialogul de mai jos și să intrăm puțin în culisele scrierii sale și a iubirii pentru muzică.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Ramon Gener, cum ați ajuns să scrieți un roman? De ce pasiunea și dedicarea domneavoastră pentru muzică au simțit nevoia să ia această formă?
Ramon Gener: Ei bine, nu știu. Chiar nu știu. Pur și simplu am simțit că vreau să încerc. După ce am scris câteva eseuri despre muzică și despre muzicieni, am considerat că a venit momentul să-mi încerc norocul cu un roman.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce nu era suficient în felul în care ați comunicat, până acum, celorlalți despre muzică?
Ramon Gener: Când am găsit subiectul cărții – pianul pe care îl am acasă – mi-am dat seama că povestea lui este atât de incredibilă, încât trebuia spusă sub forma unui roman.
Laurențiu-Ciprian Tudor: În prezentările obișnuite despre dumneavoastră apare detaliul părăsirii carierei de bariton fără de care, însă, nu l-am fi avut pe scriitor. Cum devine cineva „conștient că nu este menit unei cariere de mare cântăreț”?
Ramon Gener: Mi-am dedicat întreaga tinerețe studiului pentru a deveni cântăreț de operă. Pian, muzică, canto, limbi străine, literatură, filozofie… Mi-am început cariera ca bariton, însă, la un moment dat, când am început să cânt pe marile scene, mi-am dat seama că nu voi cânta niciodată așa cum îmi imaginasem. Așa că am decis să renunț.
Laurențiu-Ciprian Tudor: E limpede că iubiți cu adevărat muzica dacă ați decis să nu o părăsiți, ci să o slujiți altfel (mai ales că există reprezentarea că interpreții lirici sunt capricioși și vanitoși). Totuși, cred că acest moment de răspântie a fost unul dureros. Ce v-a ajutat ca să-l gestionați înțelept?
Ramon Gener: Da. Renunțarea la cariera de cântăreț a fost foarte dureroasă. Îmi pusesem toate speranțele în ea. Dar muzica nu m-a părăsit niciodată. A fost mereu alături de mine. Datorită ei, am avut ocazia să lucrez la o mie de proiecte diferite: în televiziune, la radio, la universitate, în teatre, susținând conferințe… și, în cele din urmă, scriind.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Revenind la foarte frumosul dumneavoastră roman: rămâne inedit faptul că îl tratați ca pe o partitură. Acum că el este gata și aveți și impresii ale cititorilor, care ar fi tempo-ul lui (de citire, interpretativ) de vreme ce este și o narațiune puternică, gravă, dar și duioasă și dătătoare de speranță?
Ramon Gener: Lucrul minunat la un roman este că fiecare cititor își găsește propriul ritm. Pentru unii, este un adagio, legat de personajele sau de emoțiile care îi ating în mod deosebit; pentru alții, tempoul este allegro, deoarece sentimentele îi poartă în această direcție. Pe scurt, ceea ce mă mulțumește cel mai mult este că romanul îi invită pe cititori să-și descopere propriul tempo în interiorul narațiunii.
Laurențiu-Ciprian Tudor: M-au suprins plăcut și referințele la Biblie, care nu sunt doar de conținut, ci și stilistice. Cum de faceți asta? Are legătură cu faptul că pianul (și prin extensie muzica, arta) recreează lumea, o salvează?
Ramon Gener: Ideea de a transforma unele capitole din Biblie în pasaje-cheie ale romanului mi-a venit în timp ce scriam. Muzica și ceea ce înseamnă ea sunt sacre pentru mine și am vrut să integrez acest lucru în carte. Așa că, într-o zi, ideea pur și simplu mi-a venit. Am căutat capitolele din Biblie care mă interesau și am început să le adaptez la firul narativ al romanului. Toate acestea au scopul de a-l ajuta pe cititor să înțeleagă că muzica nu este doar ceva de care ne bucurăm și care ne distrează, ci că are un sens mai profund și transcendent.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Pianul e când arcă, când Chivotul Legământului, când oceanul primordial, când însuși paradisul. Pianul să fie și cel care v-a salvat pe dumneavoastră?
Ramon Gener: Desigur! Instrumentele muzicale nu sunt simple instrumente. Pianul, în special. El este tot ceea ce ne dorim să fie. O mașină a timpului, de pildă. Dacă vrem să călătorim în Viena imperială a lui Mozart, nu trebuie decât să cântăm o sonată din perioada clasică. Dacă vrem să știm cum se simte soarele pe plaja Ipanema, nu trebuie decât să interpretăm o piesă bossa-nova de Tom Jobim. Dacă vrem să stăm de vorbă cu cei dragi care au plecat dintre noi, nu trebuie decât să cântăm muzica care a fost importantă pentru ei… și așa mai departe.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Ramon Gener, ce trebuie să aibă, de fapt, un pian ca să aibă parte de un astfel de atașament cum aveți dumneavoastră?
Ramon Gener: Are 88 de clape, 52 albe și 36 negre. Nu pare mare lucru, dar vă asigur că întregul univers este cuprins în aceste 88 de clape.
Laurențiu-Ciprian Tudor: În carte scrieți despre „lumina lui ancestrală”, despre „suflet, spirit și vârstă”, cumva chiar despre memorie. Nu este, însă, o situație de tipul „fiecare i-a ce pune”? Cât din generozitatea pianului este o întoarcere a generozității celui ce i se dedică? Ce trebuie să aibă un instrument bun?
Ramon Gener: Pianul, personajul central al romanului, păstrează sufletele tuturor celor care au trăit în jurul lui timp de mai bine de o sută de ani: germani, francezi, englezi, polonezi, spanioli… Aceasta este adevărata lui putere. Eu încerc să-i întorc tot ceea ce mi-a oferit având grijă de el. Acum am hotărât să scriu acest roman pentru ca toată lumea să-i cunoască povestea și pentru ca fiecare cititor să poată simți că acest pian îi aparține și lui, într-un fel.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Am fost uimit să aflu că istoria pianului este, în realitate, mult mai scurtă, că dincolo de faptul mutării, a restaurării sale, a vizitei la fabrica germană de piane și a călătoriei în pădurea poloneză, totul este ficțiune. E impresionantă, în acest caz, nevoia de poveste a scriitorului însuși. Ce a declanșat, după ce ați aflat anul și referința la Magdeburg, toată acestă odisee (e și puțin sindrom Stendhal)? Cum de, în această construcție a genealogiei, ați adăugat și Franța și Anglia? Ați făcut și dumneavoastră apoi călătorii în aceste locuri, ca Emily?
Ramon Gener: Desigur, istoria pianului pe care o spun în roman conține atât momente reale, cât și unele ficționale. Când am călătorit în Germania pentru a încerca să-i reconstitui întreaga istorie, de peste o sută de ani, mi-am dat seama că era o misiune aproape imposibilă. După mult efort, am reușit să aflu multe lucruri despre trecutul pianului, dar nu totul. Să spunem că faptele pe care am reușit să le adun sunt precum stațiile unei linii de metrou. Restul, ceea ce nu am putut descoperi, reprezintă ficțiunea pe care, ca scriitor, a trebuit să o inventez. Ceva asemănător tunelurilor dintre stațiile reale. În orice caz, cel mai important lucru atunci când citești romanul este să uiți de granița dintre realitate și ficțiune și să te lași purtat de cuvinte.
Laurențiu-Ciprian Tudor: De ce ați introdus și cele câteva elemente fantastice, de realism magic (dispariția magazinului de pe strada Tecla, gnomul roșcovan, dispariția pianului din stradă, labirintul cu piane din marele stejar etc.)? E o încercare de a compensa „supradoza de realitate”, de a ilustra credința că există, până la urmă, dincolo de absurd și de suferință, o rațiune superioară?
Ramon Gener: Încă o dată, cititorul ar trebui să încerce să se bucure de poveste fără să-și facă griji în privința a ceea ce este real și a ceea ce este ficțiune. Totuși, ca un indiciu, voi spune că, de multe ori, ceea ce pare pură magie sau fantezie este, de fapt, partea cea mai plină de adevăr.
Laurențiu-Ciprian Tudor: „Nocturna în mi bemol major Op. 9” de Chopin este refrenul acestui roman. Cum de nu ați ales o bucată de Beethoven (poate „Sonata Lunii”) dat fiind faptul că i-ați dedicat câteva cărți? De ce Chopin?
Ramon Gener: Dacă aș fi putut alege eu o piesă muzicală, cu siguranță aș fi ales ceva de Beethoven (zeul meu în materie de muzică). Însă alegerea acestei piese de Chopin nu a fost a mea, ci a pianului. Când vor citi romanul, cititorii vor înțelege de ce.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Gener ce tempo i-ați da interviului nostru? Ce melodie i-ați atașa?
Ramon Gener: Largo, Lento, Adagio. Întotdeauna un tempo lent, care ne lasă răgazul să gândim, să scriem și să ne înțelegem unii pe alții. Melodie? De data aceasta, fiind rândul meu să aleg, aș spune oricare dintre ultimele cvartete de coarde ale lui Beethoven sau oricare dintre simfoniile, concertele sale pentru pian, sonatele ori liedurile sale.
Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Libris.ro.
Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 9 volume de poezie, patru cărți de dialog (cu Daniel Drăgan, Teodor Baconschi, Liliana Ursu și Nicu Alifantis) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu poeme, cronici și interviuri în revistele literare. De la finalul lui 2022 este membru fondator al Asociației culturale și al revistei online „Epithet”. Cea mai recentă carte a sa este „de inimă albastră” (2023), o antologie de poezie realizată de criticul Adrian Lesenciuc.
