Recenzie carte „Extratereștrii. Ce ne spune știința despre viața în univers” – Jim Al-Khalili

Editura Humanitas, 2020

Oamenii sunt  o specie prin natura ei  sociabilă și curioasă. Poate de aceea nu au contenit să se preocupe, chiar și de acum câteva secole, când spațiul cosmic era accesibil cel mult prin lentilele telescoapelor rudimentare și prin imaginația pionierilor științei, de posibilele alte forme de viață din univers.

Odată cu cucerirea spațiului și cu revoluțiile științifice care ne-au permis să părăsim Pământul, mai ales în ultima jumătate de secol, am devenit tot mai preocupați de existența extratereștrilor.

Preocuparea și entuziasmul au fost atât de mari încât au dat naștere unei adevărate mitologii, amprentată cu ecou optimist sau pesimist în jurul formelor de viață din afara Pământului: de la teorii ale conspirației, la proiecte astro-fizice la scară largă internațională (așa cum e SETI), de la isterie mediatică, la culte religioase, de la cronici/documentare incredibile despre întâlniri și răpiri umane, la anchete jurnalistice și investigații guvernamentale și până la cărți de povești și emoticoane pe rețelele de socializare, subiectul extratereștrilor pare să rămână disputat (prin mizele și implicațiile pe care le presupune, prin dovezile discutabile existente) la granița dintre realism plauzibil și fantezie pură.

Dincolo de literatura conspiraționistă bogată (inclusiv în limba română) și de numeroasele materiale video disponibile pe internet, e dificil să mai găsești un volum sintetic, care să reunească opiniile oamenilor de știință (nu neapărat unitare, dar măcar fundamentate pe o expertiză pe măsură) pe tema vieții în univers.

Un volum minunat, deopotrivă accesibil și sintetic a fost publicat la Editura Humanitas, intitulat Extratereștrii. Ce ne spune știința despre viața în univers.

Volumul coordonat de Jim Al-Khalili reunește opinii ale multor specialisti: astrobiologi, fizicieni, chimiști, specialiști în neuroștiințe, geneticieni, astronomi, geologi planetari, biochimiști, pentru a explora imaginativ, prin modele teoretice și pe baza datelor disponibile în prezent două aspecte importante: primul, posibilitatea ca viața să existe și în altă parte decât pe Pământ într-o formă similară sau diferită, al doilea, probabilitatea ca noi să  putem întâlni aceasta forma de viață.

Pe de altă parte, jurnaliști, scriitori de literatură SF și experți în parapsihologie caută să exploreze felul în care oamenii i-au reprezentat imaginativ pe extratereștri (ET), precum și scenariile care au condus (conform mărturiilor unora) sau ar putea conduce la întâlnirea cu aceste forme de viață de pe alte planete.

O parte dintre scenariile cele mai cunoscute legate de întâlnirea dintre ET și pământeni (integrate narativ atât în cărți cât și în filme) sunt inventariate în câteva capitole ale volumului.

Sunt trecute în revistă mărturiile pretins istorice, analizându-se, pe scurt: incidentul de la Roswell și farfuriile zburătoare – care își trag numele dintr-o eroare de citare mediatică, activitățile din Zona 51, Pădurea Rendlesham, așa zisul Roswell Britanic, precum și cea mai celebră răpire a unui cuplu de către ET: cazul Betty și Barney Hill din 1961 care a dat apoi naștere unui întreg fenomen.

Aceste cazuri de întâlniri cu ET (clasificate în grade: gradul I, II, III și IV) sunt evaluate dintr-un unghi psihologic (în care antrenăm mai multe tipuri de vulnerabilități care ne fac susceptibili la a susține cele mai elaborate scenarii) și privite cu oarecare circumspecție de oamenii de știință (deși psihiatrul John Mack de la Harvard a desfășurat propria sa investigație prin hipnoză regresivă a celor răpiți, eliminând în multe cazuri eticheta de diagnostic de tulburare mentală și sugerând că aceste fenomene ar trebui explorate separat).

Sunt discutate și scenariile SF: am putea fi vizitați pentru a fi transformați în sclavi (dar roboții ar putea executa activități mult mai complexe decât noi) sau pentru împerechere (dar asta ar însemna ca ET să fie foarte apropiați genetic cu noi, oamenii nu se pot împerechea nici măcar cu maimuțele, cele mai apropiate rude).

Am putea fi vizitați pentru a fi exploatați ca hrană (dar digestia proteinelor umane necesită o biochimie specifică pe care ET ar trebui să o aibă), pentru a ne exploata materiile prime și apa (dar ele s-ar putea găsi în cantități mai mari și mai ușor de extras pe alte planete) sau pentru a locui pe Pământ (deși o specie de ET ar putea fi suficient de avansată pentru a îmblânzi condiții pe orice altă planetă mai apropiată de ei).

Cele mai multe capitole ale cărții caută să estimeze șansele de apariție și forma pe care viața ar putea-o lua în alte colțuri ale universului, precum și potențialul nostru de a o accesa și contacta.

Un model de inspirație pentru a extrapola inteligența ET este sugerat de un specialist în neuroștiințe și se găsește chiar aici pe Pământ în forma caracatiței (un organism cu neuroni în brațe, cu un ADN bizar, care poate vedea cu pielea și gusta cu tentaculele, un organism care ar putea fi o bază pentru înțelegerea minților colective).

Limitările actuale metodologice care fac dificilă explorarea vieții în univers sunt legate de ceea ce (nu) cunoaștem despre viața terestră: nu avem o definiție unitară asupra a ce înseamnă viață, nu știm exact cum a apărut viața pe Pământ și nu avem decât scenariul evoluției vieții pe planeta noastră. 

Aceste aspecte ridică dificultăți în aprecierea probabilității ca procesul genezei vieții să fie repetabil. Unii precum  Francis Drake, autorul proiectului SETI și al ecuației posibilității vieții în univers sunt optimiști în aceasta privință, alții, dimpotrivă, socotesc că este  extrem de improbabil.

Cu toate acestea, chimiști, astrobiologi, geologi și fizicieni ne poartă prin cele mai complexe și îndrăznețe eforturi care s-au făcut deja pentru a înțelege viața. Așa cum o cunoaștem, viața presupune exploatarea mediului pentru propria dezvoltare și autoreplicare și are nevoie de existența apei (un solvent particular care favorizează anumite comportamente moleculare), anumiți parametri fizici (precum intervale de temperatură, presiune conservate în timp de magnetosfera, atmosferă și poziția planetei noastre), precum și molecule organice (bazate pe compuși de carbon). 

Dincolo de LUCA (last universal common ancestor, strămoșul comun al tuturor organismelor vii), care probabil avea deja ADN și se hrănea autotrof, la un nivel mai profund am putea cerceta originea vieții într-o forță fizică, anume forța motrice protonică, posibilul liant care a făcut legătura între chimie și biologie.

Toate organismele tind să-și păstreze compoziția internă și reușesc să facă asta generând gradiente electrice de o parte și de alta a membranei celulare, cu ajutorul forței protonice (adică pomparea protonilor în afara celulei care ulterior tind să reintre, prin apariția gradientului electric, generând energie) – viața ar fi putut apărea (și ar putea apărea și în alte părți) printr-o reacție între apă și rocă, în condiții particulare, acolo unde se pot crea gradienți protonici naturali care traversează bariere anorganice.

La un nivel și mai profund am putea folosi mecanica cuantică pentru a explica originea vieții (în forma apariției unei molecule autoreplicatoare). Probabilitatea de apariție a vieții ar putea să nu fie însă prea mare, în ciuda celor două argumente aduse în favoarea ei: faptul că viața a apărut repede pe Pământ (într-o fereastră de oportunitate îngustă, adică exact în intervalul optim de evoluție a Soarelui) nu înseamnă că salturile pe care le-a presupus nu au fost extrem de improbabile (de la abiogeneză, la eucariogeneză și la dezvoltare pluricelulară).

Pe de altă parte chiar dacă ar putea exista 400 de miliarde de stele în univers, fiecare cu planetele lor, probabilitatea de succesiune a anumitor reacții chimice care să favorizeze viața ar fi de una înmulțită cu zece la puterea douăzeci, deci foarte mici.

Chiar și pornind de la modele teoretice mai pesimiste, oamenii de știință cercetează posibilitatea vieții în sistemul solar și dincolo de el.

Sateliții giganților gazoși, precum Titan, Europa sau Enceladus au activitate geologică sau apă și, chiar dacă sunt departe de condițiile terestre ar putea reprezenta, odată cu perfecționarea mijloacelor de investigație, suporturi pentru viață în cele mai elementare forme, la fel și planeta Marte (care a semănat destul de mult cu Pământul în urmă cu câteva miliarde de ani și care ar putea ascunde în profunzimea straturilor planetare mărturii despre viața dispărută).

Dincolo de sistemul nostru solar se întind foarte multe galaxii și exoplanete care ar putea semăna Pământului. Acestea sunt evaluate folosind telescoape imense (precum James Webb, urmașul lui Hubble sau sistemul TESS) dar și prin proiectul SETI (o inițiativă de acum internațională care caută să detecteze posibile semnale electromagnetice nenaturale în spațiu).

Fără să căutăm omuleți verzi cu ochi migdalați care conduc farfurii zburătoare, conform estimărilor oamenilor de știință ne așteptăm mai degrabă să găsim fie forme de viață unicelulare microscopice (forme de viață tipice sau atipice) fie inteligențe avansate robotice (căci se pare că organismele biologice, așa cum suntem și noi, par în evoluția lor naturală să se autoperfecționeze, integrând tehnologie robotică mult mai maleabilă și mai rezistentă la călătoriile de-a lungul universului).

Deși avem multe dificultăți de depășit (de la nivel teoretic: definiția vieții, eșantionul unic de studiu existent până acum, la nivel practic: cercetările dincolo de sistemul solar, cercetările pe sateliții naturali cu tehnologie avansată), deși probabil că va mai dura sute, dacă nu chiar mii de ani până să obținem măcar un rezultat cert (și acela probabil că va fi inițial ciudat și indirect dedus), căutarea vieții în univers va continua.  

Cât despre vizitele extraterestre, cel puțin din punct de vedere științific nu ar trebui să ne entuziasmăm prea curând, mai degrabă să ne orientăm spre propria noastră imaginație și spre scenariile SF.

În această zonă SF (cum ar fi Sfârșitul copilăriei, romanul lui A.C.Clarke) vom găsi una dintre cele mai interesante (și ironice!) consecințe pe care contactul cu viața extraterestră l-ar putea avea: pe cât de cutezători suntem în explorarea spațiului și de doritori de contacte cu societățile extraterestre, pe atât de repede s-ar putea să ne pierdem încrederea în propria noastră capacitate de a ne dirija viitorul și de a ne lăsa asimilați de către alte forme de organizare vii.

Probabil că un contact cu o altă formă de viață mult mai avansată nu are cum să ne lase neschimbați, poate că în acel moment oamenii vor înceta să fie ceea ce sunt acum și vor cunoaște un salt evolutiv sau vor dispărea cu totul.

Articol realizat de Sever Gulea.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea