Vasile Ernu e un autor cu un statut aparte, un om cu multe rădăcini spațiale și temporale. Vasile Ernu a reușit să își folosească propria istorie personală și de familie pentru a reconstitui perspectiva unei identități inedite, fragmentare, tributară simultan mai multor lumi. Născut în Uniunea Sovietică, dar având origini evreiești mesianice, format deopotrivă în logica imperiului, cu apartenență ideologică și culturală uniformă, dar păstrând legături și ecouri din straturile disidente, banditești, marginale, Vasile Ernu ajunge în anii studenției în România, imediat după căderea comunismului, tot pe muchia dualității: cea a dimensiunii sale românești care îl atrage și îl împinge în logica apropierii spre frații de partea cealaltă a Prutului și cea a dimensiunii de migrant basarabean care îl separă prin logica diferenței de cei în raport cu care ar fi trebuit să se regăsească într-un numitor comun.
Dacă Născut în URSS, Izgoniții, Sălbaticii copii dingo explorau tensiunea dintre a fi un membru al imperiului sovietic și totuși parte din nația moldovenească, în „Generația canibală”, Vasile Ernu explorează tensiunea dintre a fi român și basarabean în efervescenții ani ‘90. Anii ‘90 nu sunt doar un interval temporal, o decadă fixată într-un interval matematic. E vorba mai degrabă de un amestec de spirit și ideologie, de speranțe și deziluzii care s-au întins dincolo de calendar, până mai târziu postdouămiist și în raport cu care însuși autorul mărturisește că a avut nevoie de suficientă distanță, la 25 de ani de la intrarea în noul mileniu, pentru a putea scrie despre ei.
Deși îi supune diverselor analize, încercând să găsească reperele definitorii, reprezentative pentru anii ‘90, Vasile Ernu alege să condenseze o imagine sugestivă și sintetică pentru decada studenției sale (incluzând și perioada doctorală), anume cea a generației canibale. Anii ‘90 au fost anii care au adus, într-o perioadă foarte scurtă de timp, transformări radicale și profunde la toate nivelurile. Viteza acestor prefaceri nu a condus neapărat spre o evoluție organică, treptată, așezată, ci a generat bucle de haos autodistructiv și imprevizibil, ceea ce Ernu numește metaforic canibalism: s-a trait atât de intens încât generațiile nu au putut evolua decât autodevorându-se, încercând să calibreze iluziile și visele născute într-o lume defunctă cu valul de oportunități și de dezastre ce au împins populația în faliile tot mai adânci ale incertitudinii și inegalității economice.
În ansamblu, volumul lui Vasile Ernu este o veritabilă enciclopedie a anilor ‘90, trecută printr-o memorie de invidiat, în care sunt inventariate aspecte urbane, obiecte, practici cotidiene, mâncăruri, locuri comune, fauna urbană, feluri de a vorbi și câte altele. Chiar și pentru un trăitor al anilor ‘90 (e adevărat, la o altă vârstă) volumul lui Vasile Ernu nu a fost doar un prilej de depănare nostalgică, ci și o explorare a unor realități pe care nu le cunoșteam, mai ales în ceea ce privește viața culturală din epocă.
Basarabeanul Vasile Ernu care ajunge la Iași în 1990 este un copil al imperiului, unificat mental de media sovietică, cu emisiunile TV și stand-up comedy, familiarizat geografic și cultural cu un teritoriu vast prin excursiile în diverse colțuri ale republicilor socialiste. Ernu vine cu un background al egalității în sărăcie și al unor ierarhii valorice centrate pe muncă și profesie, nu atât pe recompense financiare. De asemenea, vine dintr-un univers care, deși sărac, nu a fost expus la penuria înfometării executată în anii ‘80 de Ceaușescu. Tocmai de aceea, pentru Ernu proaspăt sosit în România, țara noastră pare străină și familiară în același timp.
În ciuda entuziasmului naționalist de după destrămarea URSS, basarabenii sunt priviți totuși, chiar și în mediile studențești, cu o oarecare suspiciune, în mod ironic fiind întâmpinați cu expresia rostită mai mult sau mai puțin explicit: vin rușii. Poate pentru că nu vorbesc chiar aceeași limbă, pentru că îi despart repere culturale, dar și distanțele de casă care îi împing să găsească soluții alternative de supraviețuire (gătitul în cămin, mâncatul în comun), pentru că nu cunosc ideea de bășcălie și sar iute la bătaie (deși bătaia pentru ei e și o formă de socializare, de ritual inițiatic pentru o viitoare prietenie), beau mult ceai (deși nu sunt bolnavi), dar se și îmbată pe măsură la petreceri, basarabenii alcătuiesc o comunitate proprie, parțial ghetoizată în căminele din anii ‘90. Cu toate acestea, Vasile Ernu face un pas hotărât, curios intelectual și social și caută reperele de asimilare mai profunde, păstrând în același timp un ochi analitic asupra peisajului social și urban care i se desfășoară.
Atent la calitatea studiilor (în vremuri în care cărțile se găseau încă greu), dar și la realitățile etnico-sociale din marile centre universitare, Vasile Ernu nu se mulțumește cu puțin, ci ia România în piept cu totul, cel puțin orașele mari universitare, precum Timișoara, Iași sau Cluj, explorând apoi mai la Est și Budapesta. Periplul său prin capitalele de județ ale anilor ‘90 aduce la suprafață realități naționale, dar și locale: de la reperele universale ale epocii, obsesia mărfurilor, blugii, sucurile la dozator, la nelipsiții portari, chioșcari, buticari, de la localurile studențești arhipline (umplute și de recentele disponibilizări, termenul elegant pentru concediere/șomaj) și până la nelipsitul bagaj, călătoriile cu trenul, toate alcătuiesc o țesătură de nou și vechi pe care Vasile Ernu o explorează avid. Unul dintre cele mai interesante capitole mi s-a părut cel dedicat vieții culturale din Clujul condus de primarul nationalist Gheorghe Funar, o urbe care, dincolo de mobilierul stradal vopsit tricolor ascunde totuși o viață de noapte bogată, coordonată și gestionată îndeosebi de populația maghiară.
La fel ca în volumele anterioare și în „Generația canibală” Vasile Ernu practică genul docufiction. Volumul dedicat vieții de student are un aspect diaristic, mimând oarecum un fel de jurnal de sinteză, cu multe întâmplări reconstituite în detaliu și ocazional dialogic. În același timp paginile memorialistice sunt dublate permament de analize antropologico-filosofice, analiză socială și studii culturale, încercând să așeze un strat critic, un strat al semnificațiilor peste ansamblul scenaristico-literar. Autorul nu își propune să fie riguros în acest sens și lasă reflecția să alerge liberă, nesistematizat peste evocările mereu vii, literaturizate.
Cartea lui Vasile Ernu îți dă senzația unui muzeu deschis prin cuvinte, cu exponate vii și convingătoare, dar și cu plăcuțe descriptive care lămuresc, clarifică sau pronunță verdicte simbolice cu privire la ceea ce ni se arată. Cu optimismul, curiozitatea și dorința de a atinge esențele, Vasile Ernu livrează atât pentru nostalgici, cât și pentru cei care nu au trăit acea perioadă un documentar ficțional cât se poate de convingător.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
