Considerăm adolescența vârsta privliegiată a întrebărilor, momentul în care cu toții devenim, măcar pentru o perioadă cercetători neîmpăcați ai condiției umane. La acea vârstă ne luptăm cu căutarea unei identități, cu interogații despre sensul existenței, despre valori morale, fericire și scopuri în viață. Pe măsură ce creștem, ce acumulăm experiență de viață, pe măsură ce ne desăvârșim educația, ne maturizăm, acest lucru implicând aflarea unor răspunsuri măcar parțiale și rezonabile, trecute prin filtrul social și filtrul propriu despre felul în care vom trăi și aspirațiile pe care le vom avea. Și totuși, ne așteptăm ca acest proces să se petreacă pe undeva natural, prin navigarea firească a unui individ liber într-o societate democratică, în care fiecare își poate configura scopurile și poate încerca să le atingă.
Cu toate acestea, mulți dintre noi ajungem nefericiți, dezorientați, dezamăgiți și atingem chiar pragurile de epuizare, în perimetrul psihiatric. Suntem prea optimiști, la nivel de societate? Doar pentru că punem la dispoziție resurse de dezvoltare pe care fiecare individ le poate alege înseamnă că fiecare își va găsi, invariabil locul și armonia cu sine și cu cei din jur? Mâna invizibilă a lui Adam Smith care reglează natural piețele libere nu pare să acționeze la fel de miraculos în ceea ce privește nevoile subtile, contradictorii ale oamenilor. Poate pentru că, în primul rând, suntem vulnerabili, probabil nu ne înțelegem îndeajuns pe noi înșine și de aceea proiectăm aspirații nerezonabile, căutăm strategii nepotrivite și ne înscriem în tot felul de cercuri vicioase.Poate pentru că, în al doilea rând, suntem beneficiarii unei moșteniri problematice (cu rădăcini romantice) în ceea ce privește educația, așa cum pare să sugereze Alain de Botton într-un volum chintesență pentru proiectul The School Of Life lansat de filosoful cu origini elvețiene.
Volumul tradus și publicat în colecția Versant a Editurii Vellant ne amintește că educația emoțională e încă privită drept inutilă sau cel puțin inabordabilă pentru sistemele de învățământ, poate pentru că aspectele emoționale se consideră a fi fenomene secundare, însoțitoare învățării cognitive, poate pentru că suntem încă animați de o credință idealistă în perfectibilitatea condiției umane, în speranța că putem afla o fericire deplină și durabilă pe parcursul unei vieți. Și totuși, așa cum surprinde Alain de Botton, o existență care trece prin provocările unei căsnicii, a unei cariere, a creșterii copiilor e o existență expusă unui complex de nefericiri specifice în care mai degrabă putem spera la o serie de consolări. Totul cu ajutorul unei educații emoționale în direcția căreia ne putem înscrie și la vârsta adultă, dincolo de băncile școlii și ale cărților de psihologie pozitivă.
Inteligența emoțională, înțeleasă drept capacitate de introspecție, de comunicare, de relaționare cu răbdare, bunăvoință și fermitate în același timp (cu noi înșine dar și cu cei din jur) pare să rămână o busolă esențială de navigație în lumea socială și a devenit o vedetă în cercetările ultimilor 30 de ani dar și în domeniul coachingului sau psihologiei populare. Și totuși, la nivelul vieții de zi cu zi trăim suficiente dezechilibre și avem tot atâtea șanse la nefericire, atunci când ratăm să ne înțelegem pe noi și pe ceilalți (la slujbă sau în căsnicie) și mai ales când o luăm de la capăt, repetând scenarii din care nu am învățat prea mult.
Fără să fie prea tehnică, livrând uneori idei relativ familiare, alteori contraintuitive, abordarea lui de Alain de Botton apelează la exemple din artă, din filosofie, psihanaliză sau psihologie într-o manieră accesibilă și condimentată cu ironie și umor pentru a discuta despre articulațiile unei educații emoționale care ar trebui să atingă instanțele esențiale cu care ne confruntăm în viață: noi înșine, ceilalți, apoi relațiile de cuplu și sexualitatea, relațiile profesionale și, nu în ultimul rând, cultura ca sursă de consolare pentru nevoile noastre emoționale cel emai profunde (satisfăcute în trecut de promisiunile religiei și ale iubirii).
Deși reperele ne par foarte la îndemână, când vine vorba de autocunoaștere sau de relaționarea cu ceilalți, de Alain de Botton scoate în evidență dificultățile cu care ne confruntăm în ambele zone, mai degrabă structurale: deși suntem titularii unor cantități imense de informații, nu avem o cale ușoară de introspecție (nu avem nici timpul și nici poziția privilegiată pentru a găsi unghiul cel mai potrivit) dar, conform ipotezelor cultivate și aprofundate în ultimii 200 de ani e destul de rezonabil să credem că suntem condiționați puternic de trecut, de rănile primare ale copilăriei (dat fiind vulnerabilitatea noastră mentală și emoțională extremă la acea vârstă). Faptul că putem să fim preiteni cu noi înșine, să asumăm franchețea (de a admite ce nu e plăcut și ce ne face plăcere), de a ne comunica dezamăgirile răbdători și rezonabil, de a avea încredere în lume, așa complexă și incertă cum e sunt indicatori ai unei copilării sănătoase (în care cineva ne-a stat total la dispoziție, ne-a acordat prezumția de nevinovăție, ne-a dat voie să ne revoltăm, nu a intrat în competiție cu noi, a fost un martor suportiv la eșecul nostru și ne-a arătat că cineva nu este bun sau rău în totalitate).
Avem o relație încâlcită și complicată cu trecutul nostru (tocmai pentru că unele dezechilibre din prezent sunt expresia încercărilor de adaptare ale unui copil depășit într-un anume moment) și, oricât de suportivi ar fi fost părinții noștri tot vom ajunge să trăim o rană primară pe care vom avea nevoie să o explorăm ulterior, în cadrul psihoterapiei. Al doilea element în ceea ce privește dezvoltarea sinelui, dincolo de atenția acordată trecutului este un parcurs prin psihoterapie. Chiar dacă adesea ajungem la psihoterapie într-o perioadă de criză, acest lucru poate fi de fapt o oportunitate de clarificare (de Alain de Botton numește criza o poftă de evoluție pentru care sinele nu a găsit încă o formă de expresie). Relația terapeutică e particulară și nu seamănă cu cea legată de un partener, un părinte sau un iubit. În terapie avem posibilitatea să divulgăm tot, să asumăm un spirit necenzurat (pentru că terapeutul știe că în spatele adultului se află un copil confuz și rănit), să resimțim bunătatea fără să se aștepte la reciprocitate. În terapie putem să construim o interpretare (livrată doar în evoluția sondării, într-un moment culminant, după ce am simțit drama persoanei din trecut, în fond a recunoaște că ești timid nu echivalează cu a resimți bătaia de joc trăită când erai copil). Prin terapie nu vom obține minuni, e adevărat, dar vom obține mai multă libertate (prin eliminarea apărărilor din jurul rănilor interioare), vom deveni mai înțelegători și mai pregătiți să ne explicăm pe noi înșine.
Când ne raportăm la ceilalți, de Alain de Botton aduce în discuție elementele care ne pot configura o bunătate a interpretării (o evaluare generoasă a slăbiciunilor de care și noi suntem marcați). Într-o societate competitivă obsedată de câștig, am putea să fim mai preocupați de pierzători, să vedem în eșec nu atât o catastrofă fără consolare, ci o posibilitate inevitabila a destinului pe care îl trăim (o lecție preluată din tragediile grecești, de altfel). Bunătatea interpretării se poate fundamenta și pe ideea că aparenta răutate a celorlalți e bazată mai degrabă pe vulnerabilități (durerea pe care o trăiesc ceilalți îi transformă în atacatori iar explicarea originii acestei răutăți schimbă felul în care ne privim adversarii: de la călăi puternici la victime rănite). De asemenea putem să jonglăm, când interacționăm cu cei din jur între politețe (cel care caută să-i protejeze pe cei din jur de nebunia sa interioară, cel care știe că și ceilalți sunt la praguri sensibile ale urei de sine și au nevoie de complimente mici, cei că propriile lor dispoziții sunt schimbătoare și atunci nu face afirmații de neretras) și caracter direct (oamenii direcți consideră că tot ceea ce spun e pe dpelin acceptabil, că ceilalți sunt viguroși în interiuor și nu au nevoie de încurajări și aprobări).
Șarmul care ne lubrifiază relațiile sociale se bazează pe depășirea timidității (o teamă nefondată că nu suntem interesanți), pe asumarea vulnerabilității (de atlfel, suntem fascinați de eșec, ceilalți au nevoie să fie martorii dovezilor exterioare ale eșecului adesea), a căldurii (de Alain de Botton face o diferență interesantă între gazda politicoasă și gazda caldă, cea care recunoaște vulnerabilitățile oaspeților ei și vine în întâmpinarea lor), pe tachinare (tachinarea ne amintește că în spatele persoanei serioase constrânse de reguli se află un sine jucăuș gata să fie eliberat), pe ascultarea activă (pe care terapeuții o stăpânesc pilduitor). O altă valoare cardinală pentru care pledează de Alain de Botton în educația sa, de cultivat atât în viața personală cât și în cea socială este calmul.
Calmul se asamblează cultivând o specie de pesimism, care este o sursă de seninătate (atâta timp cât satisfacția noastră depinde de așteptări), conștientizând și confruntând furia (care ne reamintește de proiecția problematică, a faptului că trăim într-o lume în care totul ni se cuvine), respectiv anxietatea (care este, de altfel, un răspuns firesc la stranietatea lumii în care trăim, o posibilă expresie intuitivă a confruntării cu o lume dezordonată căreia îi putem găsi o utilitate) și pe exercițiile de a privi pe fereastră, exerciții contemplative în care ne descoperim conținutul propriei noastre minți dar și o lume în care nu e nevoie să intervenim.
Un alt capitol important al cărții este destinat construcției relațiilor. Educația noastră emoțională în acest plan presupune înțelegerea moștenirii falimentare, moștenirea unor expectații exagerate în prelungirea curentului romantic. Conform viziunii romantice, căsnicia trebuie să-și păstreze entuziasmul amorului și avantajele uniunii, dragostea și sexul sunt întovărășite, cuplul înseamnă sfârșitul singurătăților și încântarea față de toate laturile partenerului. În ciuda acestui model glorificat în ficțiune și în mentalul colectiv și de Alain de Botton pledează pentru o perspectivă mai moderată. Iar asta pentru că, în prmul rând, în ciuda emnacipărilor din ultimii 50 de ani, instinctul și sentimentele nu s-au dovedit călăuze cu mult mai de succes în găsirea partenerului față de perioada căsătoriilor aranjate.
Suntem prea optimiști să credem că suntem în căutarea fericirii definite convențional romantic, mai degrabă căutăm familiaritatea (iubirea noastră adultă este creată pe un șablon din copilărie care nu se rezumă la confort și tandrețe, ci uneori poate include tendințe de abandon și umilire). În al doilea rând suntem la rândul nostru infernali, adunăm o mulțime de defecte și, în acest sens, ceea ce putem aștepta de la un partener iubitor este o generozitate, o viziune tolerantă și fără panică asupra eșecurilor noastre, o perspectivă care ne vede durerea de dincolo de comportamentele care rănesc. A depăși exigențele romantice și a accepta că o relație nu implică mereu conexiune ci și eforturi imense de înțelegere, înseamnă să acceptăm latura de copil a partenerului (ne e mult mai ușor să privim cu indulgență un copil atunci când acționează irațional, dar ne e mai greu să vedem copilul ascuns din adult, deși o asemenea perspectivă ne-ar mai reduce din agitație și ne-ar face mai generoși), înseamnă să înțelegem că iubirea presupune și educație (e în regulă sp dorim să ne schimbăm partenerii, relația între doi oameni poate fi o oportunitate constantă de îmbunătățire, de a ne face mai vrednici de admirație pentru celălalt). Educația în cuplu este bruiată și de faptul că adesea ne regăsim în locul pedagogului sau al elevului mai degrabă frustrat și defensiv – pentru a domoli asemenea poziții, pornim de la conștientizarea nevoii de îmbunătățire și de la sentimentul că suntem plăcuți în ciuda ignoranței noastre).
O educație emoțională în cuplu presupune o raportare realistă la sex (a accepta vulnerabilități neplăcute: faptul că am putea dezvolta interes sexual și pentru alții chiar dacă ne iubim partenerul, faptul că amabilitatea și democrația ar putea ucide erotismul). Suntem conflictuali când vine vorba de sex, ne entuziasmăm în cele mai profanatoare și perverse ipostaze (iar de Alain de Botton propune o răsturnare freudiană: când suntem perverși urmărim obiective serioase, de pildă sexul oral și plasarea organelor genitale pe care le evităm cu privirea în mod normal drept în fața partenerului ar putea fi expresia unei eliberări emoționale, dat fiind faptul că secretul părților rele a fost rezolvat, perversiunea sexuală este de fapt expresia unei utopii mai mici cu partenerul nostru) dar aceste ipostaze sunt de fapt instanțieri ale lupte pentru acceptarea deplină.
Premisele aventurii țin, după de Alain de Botton (într-o abordare destul de îngustă și destul de generală) de perspective prost calibrate în cuplu care adoptă un optimism exagerat (când evităm conflictul cu orice preț), de pierderea contactului cu suferința (când suntem ignoranți sau nesiguri pe cauzele nefericirii de cuplu), când trăim rușinea, când suntem prea mândri (și sancționăm sinele-copil al partenerului). Pentru a reduce probabilitatea unei aventuri (sexul cu o altă persoană este , în perspectiva lui de Alain de Botton expresia unei nevoi de conciliere cu noi înșine: dat fiind faptul că adesea ne conisderăm inacceptabili și în familia care ne cunoaște nu mai primim admirație, căutăm validarea în altă parte, sexul satisface de fapt nevoi de tandrețe și grijă, certifică faptul că cineva ne consideră valoros) de Botton propune să identificăm cele două mari surse de fisură în cuplu: resentimentul și singurătatea, printr-o comunicare care articulează clar dar și blând frustrările și premisele de îmbunătățire.
Inevitabilele conflicte și dezacorduri care apar în cupluri pot fi întâmpinate cu o mai bună capacitate de rezolvare a problemelor care implică o înțelegere a tipurilor de certuri pe care le putem avea (și e interesent cum ar putea exista o ceartă din exces de logică, o ceartă a normalității, o ceartă absență, o ceartă a ruinării), cu înțelegerea tentației pentru un terț (dragostea neîmpărtășită dar și îndrăgostirea sunt de fapt agonii ale potențialului, fascinația pentru persoane care nu ne pot dezamăgi, sunt născute din ignoranță, din faptul că nu cunoaștem suficient obiectul dorinței și sunt remediat de fapt printr-o cunoaștere progresivă – când ajungem să ne cunoaștem , înțelegem că nimeni nu reprezintă o oportunitate de a scăpa de toate necazurile, ci că celălalt este cel mult un depozitar al nemulțumirilor suportabile). De Botton discută de asemenea și despre provocarea onestității într-un cuplu (și propune, controversat, că e mai important să cultivăm virtutea politeții, să păstrăm secrete pentru că nu vrem să-l rănim pe celălalt) si despre arta compromisului.
Ultimele capitole dedicate educației emoționale se referă la atitudinea în activitatea profesională și la așteptările de viață în general. Tonul consolator și relaxant e urmărit cu consecvență și în aceste cazuri: de Botton caută să pledeze pentru o asumare a dimensiunii noastre caricatural-ridicole, pe urmele lui Erasmus din Rotterdam și Michel de Montaigne. Chiar dacă de fiecare dată ne străduim să părem respectabili și să evităm ridicolul, pur și simplu așteptarea că ne-am putea plasa constant dincolo de bătaia de joc a celorlalți (fie că suntem niște turiști rătăciți sau angajați care nu îndrăznesc să ceară promovarea) este exagerată. Dimpotrivă, asumând că noi ca și ceilalți avem momentele noastre de idioțenie inevitabile, vom primi verdictele aspre ale celrolalți mult mai relaxați. De Botton ne amintește și faptul că faima pe care o visează mulți este mai degrabă o scurtătură falsă spre a obține beneficiile unei prietenii (persoanele faimoase sunt doar mai bine observate, nu atât înțelese și aprobate) și că e firesc să trăim o nostalgie și o frustrare ocazională pentru alternativele noastre de sine care nu s-au mai putut împlini din cauza unei singure specializări asumate.
Fără să devină avocatul unei dintre părți (deși pledează adesea pentru erodarea prejudecăților romantice), de Botton ne amintește substratul clasic, respectiv romantic care ne inspiră atitudinile în viața de zi cu zi și trimite totuși la o regândire a viitorului capitalist (care să îndeplinească cu adevărat nevoile noastre superioare, nu doar să ne păcălească prin publicitate), a consumerismului, pentru o recalibrare a măsurătorilor valorice dincolo de bani, pentru lecțiile kintsugi (arta obiectelor sparte, o promovare metaforică a aprecierii imperefecțiunii). Nu în ultimul rând, de Botton revine, recapitulativ la o listă de trăsături pe care un om echilibrat emoțional le cultivă și la ultimul reper consolator pentru dimensiunea tragică și dureroasă a existenței (de care nu ne putem elibera), dincolo de divinitate sau iubirea romantică, anume cultura. Prin cultură și prietenii ei imaginari ne putem solidariza și putem, măcar temporar, compensa singurătatea suferinței.
Tonic, jovial, îndrăzneț în afirmații (dar fără tonuri absolute, mai degrabă cutezătoare, provocatoare, menite să lanseze idei în dezbatere sau subiecte de reflecție), fără să adopte o perspectivă tehnică aridă și fără să cadă în patima operaționalizării cu exerciții precise și nenumărate, Alain de Botton ne invită să ne construim o busolă de navigație care să ne reașeze în perspectiva aflării unei armonii pământene, fără să ne păcălească cu profeții salvatoare și pe deplin eliberatoare. Într-o lume nedreaptă, supusă și arbitrariului, haosului dar și pornirilor noastre cele mai întunecate, cu un sine fragil care inevitabil va fi rănit în copilărie și își va purta cicatricile în forme deghizate, neconsolate și la vârsta adultă, în preajma unor semeni infernali, avem totuși șansa să construim o atitudine și o optică adecvate imperfecțiunilor care ne definesc. O educație emoțională este un splendid manual de cultivarea seninătății prin reflecție și răbdare, adică prin virtuțile filosofiei așezate în viața de zi cu zi.
O educație emoțională – Alain de Botton – Editura Vellant, 2020
Articol realizat de Sever Gulea.
