„Iubește și fii iubit(ă) ne amintește că o relație presupune un echilibru între a oferi și a primi (cu un accent poate mai mare pe capacitatea de dăruire), Domnica Petrovai analizează principalele dificultăți relaționale contemporane si ne oferă câteva repere de autoanaliză”.
În epoca relațiilor emancipate, fundamentate pe alegerea individuală și pe iubire, când oamenii sunt mult mai liberi, autonomi să își aleagă partenerul după propriile preferințe, cabinetele de psihoterapie strâng programări pe luni întregi iar industria cărților de autoeducare relațională și emoțională e mai înfloritoare ca niciodată. Vârsta la care suntem dispuși să asumăm angajamente oficiale a crescut, natalitatea e în scădere, rata divorțurilor e ridicată.
Toate aceste date statistice generale conturează un paradox. Trăim într-o perioadă în care premisa liberală este că fiecare își cunoaște privilegiat binele individual. În acest context, totuși, cu cât suntem mai lipsiți de constrângeri (morale, sociale, materiale), într-o lume mai liberă și deci, cu cât avem posibilitatea să ne facem singuri alegerile parteneriale, conform propriilor criterii, cu atât mai dificil pare să fie să întreprindem o opțiune durabilă și să construim o fericire împărtășită.
Desigur, nu există un răspuns pe deplin lămuritor și facil la acest paradox. Poate că el nici nu ar putea fi rezolvat, ci mai degrabă evaluat ca o expresie a propriilor noastre contradicții, așa cum sugerau Esther Perel sau Pascal Bruckner: pendulăm între aspirația libertății, a provocării cuceririi care ne lasă să tânjim după siguranță, respectiv aspirația securizării și previzibilității care sufocă erotismul și spontaneitatea începuturilor.
Suntem, așadar, condamnați să trăim într-o perpetuă căutare, cronic nesatisfăcuți, fie într-o colivie astenică domestică, fie într-un zbor în derivă obositor? Nu neapărat, atâta timp cât ne reexaminăm așteptările și obiceiurile cu care intrăm în relații, elemente care ne conduc uneori la repetarea scenariilor nedorite și la iluzionanta impresie că schimbarea decorului promite mereu o șansă la fericirea și împlinirea adevărate.
O asemenea invitație de reevaluare onestă ne lansează Domnica Petrovai, o experimentată terapeută cu formare cognitiv-comportamentală. Într-un volum cu un mesaj bine sintetizat al cărui titlu Iubește și fii iubit(ă) ne amintește că o relație presupune un echilibru între a oferi și a primi (cu un accent poate mai mare pe capacitatea de dăruire), Domnica Petrovai analizează principalele dificultăți relationale contemporane si ne oferă câteva repere de autoanaliză (în forma unor liste cu întrebări) care să ne contureze premise mai sustenabile de viitor. În fond, dacă discursul centrat pe dezvoltare sustenabilă e cât se poate de relevant în ecologie astăzi, el ar putea fi translatat și în plan relațional, mai ales dacă privim relația drept un rezultat al unei construcții care cere un efort și o viziune.
Una dintre dificultățile majore care marchează relațiile contemporane se referă la așteptările nerealiste. Așa cum ne amintește și Domnica Petrovai vrem iubirea care să dăinuie, cu focuri de artificii, cu happy-end, vrem partenerul potrivit, complementar care să ne iubească necondiționat așa cum suntem și vrem ca totul să fie ușor, cert, să vină de la sine.
Suntem tentați să nu ne negociem standardele, dat fiind faptul că avem de unde alege iar industria creată în jurul socializării (cu tot cu aplicații, siteuri de profil și mesaje întreținute pe toate canalele) ne livrează soluții de tip teleshopping eficiente și garantate. Doar că disponibilitatea fără precedent a potențialilor parteneri (un tânăr care navighează pe Tinder are șansa de a cunoaște în jumătate de oră mai multe femei decât bunicii săi în întreaga lor viață), în ciuda amăgirii pline de speranță că cineva mai bun s-ar putea să se afle constant la câteva clickuri distanță, aceasta nu oferă de fapt nicio garanție relațională și ne îndepărtează de fapt de la răspunsurile și autocunoașterea relevantă.
Înainte de a proiecta toate aspirațiile și exigențele asupra partenerului, înainte de a intra în modul stas pasiv (ce primesc eu? Ce îmi oferă acest om?) e mult mai dificil dar și mai sanogen pe termen lung să ne cunoaștem pe noi, să înțelegem de fapt că o relație e ceva în care nimic nu vine de la sine, în care nimic nu ni se cuvine, în care urmează să ne oglindim neputințele, limitele, durerile și nevoile neîmplinite, fără ca asta să însemne cu necesitate că relația e problematică în sine și că persoana lângă care ne aflăm cu siguranță e nepotrivită pentru noi. În schimb, tocmai aceste ciocniri ar putea fi un prilej de autocunoaștere și de creștere.
Provocarea cea mai mare a contemporaneității pe care o aduce în discuție Domnica Petrovai nu este așadar legată în primul rând de găsirea sau schimbarea partenerului (care a devenit oricum o îndeletnicire frecventă) ci aceea de a practica grija pentru cuplu, de a face un cuplu să dureze, dar nu de dragul ideii de cuplu sau pentru copii, atunci când e cazul (și e o opțiune neinspirată să ne fundamentăm pe asemenea motivații), ci pentru noi, pentru experiența evoluției împreună și a trăirii intimității la cel mai înalt nivel.
Cum ajungem la acel stadiu? Domnica Petrovai ne propune un parcurs care nu pleacă de la exterior, de la partener, ci de la noi înșine: cine suntem, ce vrem, cum am învățat să relaționăm, ce spune istoricul nostru relațional despre noi, ce tip de dezamăgiri trăim într-o relație? La nivel abstract, cu toții știm și ne consolăm, ca parte din experiența maturizării, că orice relație are suișuri și coborâșuri și că vom trăi dezamăgiri și deziluzii. Atunci când ele se petrec, totuși, sau atunci când devin frecvente, după așa zisele luni sau ani de miere ai îndrăgostirii, reacționăm diferit. În acest punct Domnica Petrovai ne amintește că aceste reacții spun mai degrabă ceva despre noi decât despre partener și de fapt ele sunt premisa potențialei noastre evoluții sau transformări.
O relație de iubire este, așa cum am amintit, o relație în care oferi și primești. Ce înțelegem fiecare dintre noi prin iubire este marcat parțial de genetică (în forma temperamentelor care presupun nivelurile de activare, toleranța la frustrare, reacția la schimbare și situații noi) dar și de educație și relaționarea cu părinții (stilurile de atașament pe care le-am dezvoltat).
Peste acestea se adaugă valorile asumate și se proiectează dorințele. Analizând acest parcurs, al elaborării înțelegerii ideii de iubire așa cum a fost ea developată în experiența noastră, vom înțelege mai apoi de ce ne atrag anumite profiluri de oameni (chiar dacă ulterior această alegere ne conduce la un eșec și la o suferință repetitivă). De asemenea vom înțelege, poate cel mai contraintuitiv, controversat aspect, faptul că atracția și chimia nu sunt nici premise și nici dovezi ale iubirii și că uineori relațiile durabile și împlinite se nasc de fapt chiar și din relații de prietenie caldă, alături de persoane pentru care n-am simțit vreo atracție fulgerătoare de la început (există încă o mitologie problematică, tributară decadelor trecute infuzate de un rest de romantism, că busola îndrăgostirii, a acelui coup-de-foudre e esențială în ghidarea unui cuplu).
Având un fundal cognitiv-comportamental dar și o experiență relațională ce pare mai degrabă în prelungirea tradiției lui John Gottmann, Domnica Petrovai subliniază cât de schimbătoare și de deformate pot fi momentele în care alegem cu inima. Asta nu reduce neapărat importanța experienței îndrăgostirii sau a plăcerii și entuziasmului inițial (care vin de la sine și sunt trăite de majoritatea persoanelor), ci doar completează tabloul ce riscă să devină autoamăgitor reducționist: e la fel de important încă de la început, când abia ne cunoaștem, să cântărim cu atenție cum rezolvăm primele dispute cu partenerul, cât de compatibili sexual suntem și cât de relaxați suntem în a aborda discuțiile aparent neromantice (care oricum vor urma mai târziu). Indiferent cât de extaziați am fost și poate chiar cu cât am fost mai entuziaști la începutul relației cu atât vom resimți mai puternic declinul ulterior.
De ce ne pierdem? Anxietatea, depresia, distribuția repetitivă a rolurilor casnice, adesea sufocă reconectarea pasională a partenerilor. Dincolo de acest fenomen al domolirii prin obișnuință, Domnica Petrovai aduce în discuție fundamentul durabilității cuplului după ce natura și-a epuizat recompensele naturale, chimice, venite de la sine: să ne dezvoltăm în relație ca adulți conștienți și autonomi, cu capacitatea de a trasa granițe clare. Practic, e vorba de a armoniza faptul că rămânem indivizi distincți cu propriile lor nevoi dar că suntem și parte dintr-un cuplu și nici una din aceste dimensiuni nu trebuie să devină amenințătoare pentru cealaltă.
Autonomia e discutată pe un spectru cu două temeri fundamentale (asamblate încă din copilărie și în relația cu părinții): teama de sufocare (e prea aproape de mine, e prea dependent de mine) și teama de a fi abandonat (dacă se simte bine fără mine înseamnă că mă va părăsi). Capacitatea de a genera granițe ferme și sănătoase e discutată de asemenea spectral: între extrema de a nu asuma nimic și extrema asumării prea multor responsabilități. Pornind de la aceste două concepte, Domnica Petrovai exemplifică cum lipsa de granițe duce la infidelitate emoțională și cum dezechilibrul pe una dintre aceste coordonate conduce de asemenea la așteptări nerealiste și neexprimate, inclusiv la furie.
Un alt element esențial într-un cuplu, pe care îl cunoaștem la nivel abstract este încrederea. A avea încredere cu adevărat în partener înseamnă însă o deschidere autentică, o partajare a deciziilor, o asumare a promisiunilor și o lipsă de secrete (în această direcție se simte mai pregnant influența lui Gottmann). O comunicare bazată pe încredere e o comunicare în care ne putem dezvălui dar și asculta pe celălalt într-o manieră nonviolentă, nonjudicativă.
A deveni adulți autonomi, cu granițe clar trasate, cu capacitatea de a avea încredere în partener e însă un proces îndelungat. Într-o formă sau alta cu toții suntem marcați de răni emoționale, de conflicte interioare, de eșecuri. Iar Domnica Petrovai ne sugerează că în loc să așteptăm iubirea promisă din povești, am putea mai degrabă să așezăm premisele ei nu prin sporirea câmpului de căutări parteneriale, cât printr-un efort personal de schimbare și autoînțelegere.
Nu iubim atunci când avem nevoie de celălalt, când ni se pare firesc să primim în cuplu și chiar când pretindem mai mult (pentru că ne respectăm pe noi înșine, nu-i așa?), când căutăm să-l schimbăm pe celălalt prin discuții, sancțiuni, retragerea afecțiunii pentru a-l face să înțeleagă ce avem nevoie. Iubim matur când renunțăm la orgoliu (în limita în care celălalt nu este constant abuziv) și facem doar ce ține de noi, calibrându-ne așteptările. Pentru a ajunge acolo, avem însă de confruntat propriile mecanisme de protecție, propriile reacții în situațiile în care nu ne simțim în siguranță în cuplu.
În a doua parte a volumului, Domnica Petrovai explorează, schematic dar cu o oarecare putere de generalizare mecanismele prin care ne protejăm în intimitate precum: suspiciunea și neîncrederea (când ne detașăm și căutăm plăceri în altă parte), deprivarea emoțională (când nu spunem ce așteptăm dar acuzăm apoi că nu ne sunt îndeplinite nevoile), dependența (căutarea continuă a validărilor, confirmărilor, hiperprotecției celuilalt), controlul (tendința de a-l domina pe celălalt, a-l critica activ sau în manieră pasiv-agresivă), orgoliul narcisic și îndreptățirea (acestea din urmă fiind și printre cele mai rezistente și dificile mecanisme).
Fiecare mecanism este ilustrat cu un scenariu și cu explicații legate de rădăcinile sale în relația parentală. Autoarea ne descrie, de asemenea, și ce fel de parteneri își aleg aceste persoane, cum relaționează cu ele și care sunt vulnerabilitățile partenerului care prilejuiesc îndrăgostirea.
Nu în ultimul rând, Domnica Petrovai oferă și câteva recomandări pentru armonizarea relațiilor în funcție de rănile emoționale implicate. Fără, însă, a cădea în capcane facile și fără promisiuni exagerate, recomandarea generală rămâne adesea apelul la un psihoterapeut cu experiență, implicând un proces de durată. Această sugestie prudentă de a ajunge la un psihoterapeut este deopotrivă dătătoare de speranță dar și un avertisment legat de provocarea care ne stă în față. Uneori avem impresia că schimbarea e un proces la îndemână, ce necesită doar o hotărâre luată peste noapte și apoi transformarea se va produce imediat ce am luat decizia. Cu toate acestea, atunci când am fixat tipare de reacție și relație, defense psihologice, când ne-am obișnuit să asumăm (din diverse rațiuni) filtre de percepere a lumii dezadaptative și problematice timp de ani și chiar zeci de ani, rescrierea lor, îndreptarea lor nu are cum să vină facil, ci are nevoie de timp, răbdare și un proces activ de autocunoaștere s- adică exact ce se întâmplă în terapie.
Ultimul capitol al cărții este dedicat reînțelegerii masculinului și femininului. Un capitol scurt, e adevărat, dar important iar asta pentru că o mulțime de probleme relaționale sunt legate și de o distorsionare a expectațiilor când vine vorba de rolurile de gen. Ce înseamnă să fii o femeie și ce înseamnă să fii un bărbat? Care sunt vulnerabilitățile lor contemporane, chiar și după etapele de emancipare și relaxare a rolurilor de gen? Bărbații au încă probleme la stabilirea conexiunilor emoționale, la procesarea respingerii sexuale și la asumarea nevoii de spațiu, în vreme ce femeile au dificultăți în a înțelege nevoia de spațiu a celuilalt, în gestionarea conflictelor dar și în a nu amesteca rolul de parteneră cu cel de mamă sau soră.
Astăzi cuplurile nu mai trăiesc neapărat prizonieratul în doi (așa cum era pe vremea când divorțul era inconceptibil) ci mai degrabă o libertate în doi dar cu o notă de plată usturătoare, după cum sugerează Domnica Petrovai, pe fondul lipsei de repere, granițe și valori. Cunoscând atât cupluri ajunse în criză, blocate în lipsa disponibilității spre compromis, cu parteneri aflați în competiție, baricadați în zone de conflict, apărați de carapacea orgoliului și a pretențiilor, ajunși la capătul răbdării, dezamăgiți blazați, cunoscând însă și cupluri care au ajuns să dezvolte relații fericite, care au aflat sprijin și înțelegere, respect pentru nevoia de evoluție a celuilalt, Domnica Petrovai scrie cu luciditatea și responsabilitate atât pentru generațiile de astăzi cât și pentru cele de mâine.
O parte dintre capitolele parcurse în carte vor fi inconfortabile și neliniștitoare pentru cititori, mai ales în măsura în care se vor regăsi în portretele schițate de autoare. Și vorbesc de un disconfort pentru că, departe de a sugera sloganuri goale despre seducție sau resuscitări, departe de a livra repere de acțiune facile orientate asupra celuilalt (e cazul să-i faci X/Y, e cazul să-l părăsești), Domnica Petrovai rămâne consecventă și ne amintește că dificultățile pe care le întâmpinăm în relație pot fi privite ca oglinzi personale și nu ca ziduri în grija partenerului.
Provocările din cuplu, reproșurile pe care le primim de la partener sunt de fapt momente oportune de evoluție personală. Desigur, e un pas greu de făcut să acceptăm asta, dincolo de orgolii, judecăți autoindulgențe și proiecții de responsabilitate asupra celuilalt care ne mențin în zona de confort. Dar este și pasul care ne va conduce spre singura cale de maturizare personală și relațională.
În esență, așa cum ne sugerează și titlul Domnicăi Petrovai, relațiile în care ne aflăm încep întotdeauna cu noi înșine. A-l întâlni pe Celălalt este, printre altele, o altă formă de a ne întâlni pe noi, de a lua act de ceea ce e dificil și neplăcut la noi și de a lucra cu acceptarea și reforma personală.
🎙️🎙️🎙️ Urmărește al treilea episod #LibrisTalksLove Cu iubirea la raftul de psihologie alături de invitatele noastre Domnica Petrovai, scriitoare, psiholog clinician pr. și psihoterapeut, fondatoarea Mind Education și Școala pentru cuplu, și Antoneta Galeș, scriitoare, Solution Focused Couch și art-terapeut Phronetik®: https://www.youtube.com/watch?v=gF3hOPnveQk
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
