Mihai Neamțu este unul dintre tinerii intelectuali cei mai dotați și cei mai vizibili de pe piața culturală românească. Născut în 1978 la Făgăraș, după studii liceale la Arad, obține două licențe (filosofie și teologie ortodoxă) la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Are un Master of Arts în patristică (la University of Durham, UK), un doctorat în teologie la King’s College London (Universitatea din Londra, UK) și studii post-universitare la Woodrow Wilson International Center for Scholars (Washington DC, USA). Pe lângă numeroase articole, eseuri, studii, patru cărți traduse și două cărți editate, Mihai Neamțu este semnatarul a nu mai puțin de zece volume de filosofie și eseistică (în general creștină). Plecând de la cele mai recente volume ale sale (Vârstele iubirii, Visul României Mari și Fenomenul Trump), am purtat cu domnia-sa un amplu și multitematic dialog.
LIBRIS: Domnule Neamțu, este musai să încep cu o întrebare despre cărți: care sunt cărțile care v-au format? Care este volumul care se evidențiază pe acestă posibilă listă de suflet?
MIHAI NEAMȚU: Apologia lui Socrate, Evanghelia după Ioan, Epistola către Romani, Confesiunile lui Augustin, Crimă și pedeapsă, Jurnalul Fericirii.
LIBRIS: Sunt sigur că pe masa de lucru și pe noptieră aveți multe cărți, o parte din ele recent apărute. Vă rog să ne dezvăluiți câteva titluri.
MIHAI NEAMȚU: Recitesc în aceste zile Memoriile lui Argetoianu și iau notițe studiindu-l pe Jordan Peterson, psihologul canadian care a bulversat YouTube cu ale sale peste 100 milioane de vizualizări.
LIBRIS: Domnule Neamțu, dacă tot aminteam de masa de lucru, spuneți-ne la ce lucrează autorul Mihai Neamțu acum și la ce ne putem aștepta pentru anul 2018 de la el.
MIHAI NEAMȚU: Aș vrea să pot oferi publicului român o meditație despre arta conducerii plecând de la povestea arhetipală a luptei dintre tânărul David și gigantul Goliat. Mulți cititori mi-au cerut să reeditez Povara libertății, Bufnița din dărâmături sau Gramatica Ortodoxiei. Concomitent, scriu materiale pentru cei de la Lord Acton, pregătesc conferințe și anticipez o carte în limba engleză despre civilizația occidentală.
LIBRIS: Există un fir invizibil care leagă cele două volume ale dumneavoastră, Visul României Mari (Doxologia, 2017) de Vârstele iubirii (Doxologia, 2016). Mi-a plăcut că ați pus ambele cărți în perspectiva timpului pascal și a Centenarului. Vă rog să explicați acestă legătură.
MIHAI NEAMȚU: Vârstele Iubirii spune, între altele, povestea de dragoste dintre Dinu Pillat (fiu de boier academician) și Nelly Filipescu (fiica unui cizmar analfabet). Sunt două tipuri antropologice care s-au născut și s-au format în România Mare. Interesant este faptul că, în 1918, tatăl personajului principal, Ion Pillat, a fost delegatul oficial al României la Versailles în postura de asistent al lui Alexandru Vaida-Voievod și om de încredere al Premierului Ionel Brătianu. Or, cartea despre Visul României Mari trece în revistă tocmai aceste isprăvi politice ale aristocrației românești, în tandem cu jertfa țăranilor morți la Mărășești și Oituz. Fără sacrificiul oamenilor simpli, dar îndrăgostiți de pământ și libertate, elitele culturale n-ar fi realizat nimic. Jertfa de sânge a adus cu sine biruința.
LIBRIS:…vorbeam și despre perspectiva timpului pascal. Există în legătura dintre cele două cărți și o dimensiune teologală?
MIHAI NEAMȚU: Cu siguranță. Moartea pe Cruce a lui Iisus a fost urmată de minunea Învierii. Suntem lipsiți de empatie, dragoste și recunoștință pentru cei care, acum o sută de ani, au murit ca noi să fim liberi. Sacrificiul produce înnoire. În propriile noastre vieți, atunci când acceptăm practica renunțării (la plăceri ilicite, bunăoară) noi pregătim o renaștere spirituală. Răsfățați cu experiența gratificării instantanee, aici și acum, a tuturor poftelor, nu mai înțelegem jertfa celor mai buni decât noi. Concentrați obsesiv pe lucrurile prezente, îi uităm pe înaintași. Rezultatul? Lipsa de respect și gratitudine pentru eroi. Vă rog să observați cum arată manifestările publice dedicate Marelui Centenar…
LIBRIS: Cum a ales un om politic vocal, uneori contondent, să vorbească despre o temă sensibilă și delicată precum iubirea?
MIHAI NEAMȚU: Nu știu dacă am avut de ales atunci când am scris cele trei povești din Vârstele Iubirii. În toamna anului 2016 am trecut printr-o vale cumplită, o catastrofă existențială numită despărțire. Uneori (și parcă tot mai des), oamenii destramă legături pe care Dumnezeu le-a binecuvântat întru veșnicie. Căutând nu doctrine abstracte despre iubirea conjugală, ci modele credibile și repere palpabile, mi-am amintit de povestea lui Dinu și Nelli Pillat. Am recitit epistolarul și l-am comentat, cu succes la public. Pot spune că Vârstele Iubirii e o carte născută din suferință. E scrisă cu sânge, nu cu cerneală.
LIBRIS: Ce este atât de special în povestea de dragoste dintre Dinu și Nelli?
MIHAI NEAMȚU: Totul. Iubirea lor se deapănă departe de zgomotul vulgar al străzii. Deși amândoi protagoniștii sunt stăpâniți de neliniști profetice, demența războiului mondial îi ocolește. Într-un București aflat sub ocupația trupelor germane, întâlnirile celor doi studenți aveau loc cu regularitate, după-amiaza la ora 5. În jurul unui ceai, Dinu și Nelli discutau despre Dostoievski, Papini sau Proust și comentau partiturile lui Bach, Mendelssohn ori Liszt. Epistolarul lor înregistrează stări sufletești de-o atașantă candoare. Dinu e fascinat de Prințul Mîșkin, iar Nelli descoperă, prin ochii iubitului, valoarea credinței. Dragostea lor e, simultan, cântec, revelație, transparență, dorință, comuniune, răbdare, elan și luptă. Sunt fragmente care amintesc de Cântarea Cântărilor, dar și pasaje bucolice, pline cu imagini din natura îmblânzită: lalele grațioase, crini parfumați, livezi cu piersici, scoici de mare, ierburi uscate. Dinu încearcă s-o convertească pe Nelli, născută într-o familie de agnostici, și reușește. Care e secretul? O transparență radicală a sentimentelor împărtășite prin cuvânt. Epistolarul nu doar întrerupe liniștea unei vieți tihnite, consumată într-un conac boieresc la țară, ci o modalitate de-a veghea asupra legăturii dintre două suflete rănite cu arcușul iubirii tinerești. „Tu reprezinți totul pentru mine”, repetă Dinu obsesiv. Am ales să comentez mai ales epistolele din prima tinerețe, pentru că ele exprimă elanul creator al spiritului îmbogățit cu virtualități și latențe. Nicăieri sentimentele nu par să răspundă unei obligații sociale. Dragostea lor înseamnă împlinire, frumusețe sufletească și, mai presus de orice, libertate. Când sosește momentul celei mai grele încercări, adică nedreapta condamnare a lui Dinu la 25 ani de închisoare, Nelli este deja inițiată în taina desăvârșitei loialități. Chiar dacă regimul comunist a adus cu sine igrasia necredinței pentru multe cămări sufletești, cei doi s-au salvat prin credință: „simt în mine o credință în cuvântul izbăvitor al lui Iisus” (însemnare din 6 iulie 1944).
LIBRIS: În Vârstele iubirii, aveți un subcapitol intitulat Criza bărbatului occidental. Luați aici în considerare aspecte legate de paternitate, de slăbirea virtuților sale marțiale, de sexualitatea sa ș.a.m.d. E limpede că idealul bărbatului promovat azi este metrosexualul sau designerul vestimentar, doar că acest tip este unul de interior, el nu e în stare să își apere nici familia, nici civilizația. Este acest fenomen și ceea ce a dus la actuala criză de lideri?
MIHAI NEAMȚU: Înainte se citeau cărți. Acum „scrolăm” imagini. Înainte se luau angajamente pe viață. Astăzi se fac aranjamente trecătoare. Plotin spunea că suntem ceea ce privim în fiecare zi. Mă uit pe stradă și observ dispariția unui tip uman: bărbatul educat, stilat, fermecător. Vechiul gentleman, demn și încrezător, a lăsat loc hipsterului anxios și cu o sexualitate incertă. Consecințele politice se văd cu ochiul liber. O tempora, o mores…
LIBRIS: Regretatul Neagu Djuvara vorbea despre minunea Unirii. Ce le spuneți în acest caz acelor istorici, ca de exemplu Lucian Boia, care strâmbă din nas la acest subiect și spun că Basarabia și Transilvania nu sunt românești?
MIHAI NEAMȚU: Discuția noastră e tot despre relativism (și epistemologie). Când Lucian Boia a spus că România n-a dat un Cézanne, pictorul Paul Gherasim a reacționat simplu: au dat cumva germanii vreun Van Gogh? Sau englezii un Brâncuși? Ispita autoflagerării este excesivă în cazul profesorului Boia. Domnia sa a afirmat că „Basarabia nu e România.” De ce? Din pricina fracturilor de statalitate a ultimilor două sute de ani. Da! Pactul semnat la 23 august 1939 între Germania nazistă și URSS conține un adițional secret (Geheimes Zusatzprotokoll) prin care, la articolul trei, era prevăzută ocuparea de către sovietici a Basarabiei. Da, clasa politică din România a acceptat anexarea Moldovei lui Ștefan de către bolșevici. Ce nu înțeleg eu este insistența cu care domnul Boia omite referirile la marile isprăvi ale unioniștilor de la 1918… Iancu Flondor a fost atunci un naiv? Ionel Brătianu, vreun rătăcit? Iuliu Maniu, un ardelean imperialist? Dacă Basarabia nu e România, atunci nici Bavaria nu e Germania. Cât despre Transilvania…Nicolae Iorga s-ar întoarce în mormânt. Sunt ardelean și mă declar dezolat de frivolitatea cu care vedeta editurii Humanitas tratează un subiect sensibil. În 1905, cincizeci de țărani din Măderat (județul Arad) erau bătuți de autoritățile maghiare pentru că au îndrăznit să cânte „Deșteaptă-te, române”. Despre morții din 15 martie 1849 n-aș mai vrea să vorbesc. Pentru cititorii generaliști interesați de istoria suferinței transilvănenilor patrioți, cea mai bună lucrare rămâne sinteza lui Vasile Stoica, marele diplomat care l-a convins pe Woodrow Wilson (președintele SUA în 1918) că România Mare trebuie reîntregită în virtutea unui principiu de drept internațional: auto-determinarea națiunilor.
LIBRIS: Domnule Neamțu, anul trecut ați lansat și volumul Fenomenul Trump. Cum a șocat un businessman politica lumii (București, Open Education, 2017). Sunteți printre puținii care au făcut, la noi, asta, și care au anticipat victoria sa, așa că vă întreb: de ce Trump? Ce este dincolo de imaginea controversată pe care ne-o servește media?
MIHAI NEAMȚU: Dincolo de scandalurile zgomotoase produse de mass-media, există totuși câteva calități ale personajului care merită descoperit într-o analogie, poate, cu Silvio Berlusconi. Donald Trump e un tip muncitor și calculat. În campania din 2016, candidatul republican a alergat la mai multe întruniri publice decât Hillary Clinton. Trump chiar crede în vorba aceea a lui Simion Bărnuțiu, care spunea: cine stă departe de popor, rătăcește.
LIBRIS: Vă invit acum să ne îndreptăm atenția către Europa, către Occident. E limpede că singura noastră opțiune este Occidentul, cu toate astea, însă, acesta pare în acești ani un rege nebun, un soi de Chronos, care își distruge și rădăcinile părintești și își mănâncă și copiii. Cum vedeți situația Europei aflată în plin război cultural? Pe de o parte, asediul corectitudinii politice și a sexo-marxismului (Adrian Papahagi), pe de altă parte invazia islamului (care pare a se instala confortabil în vidul spiritual autoprovocat). Cum și cât se poate salva (asta fără să luăm în calcul și vântul rusesc)?
MIHAI NEAMȚU: Aveți perfectă dreptate. Să ne gândim la premiile Oscar și la direcția trasată de Hollywood în Statele Unite. Întrucât noțiunea aristotelică de katharsis pare depășită, a fost premiat anul acesta un film (Call Me By Your Name, 2017) despre pasiunea homoerotică dintre doi tineri, cu tot ceea ce înseamnă pachetul de frustrare, masturbare, reprimare, exprimare, voyeurism și ejaculare a unui efeb într-o… piersică desfăcută (și pe care iubitul se oferă s-o… mănânce). Sunt imagini șocante menite să răstoarne percepția despre firescul lucrurilor, dând o nouă definiție a normalității. Comicii ultimelor ceremonii Oscar ne spun că artiștii, înaintea oamenilor simpli, sparg barierele culturale ale trecutului. Nu contează drama spirituală, conținutul intelectual sau valoarea artistică a povestirii dintr-un film, ci afirmarea ideologiei diversității (iar, pe alocuri, a perversității). Pe lângă televiziune sau industria de film, Universitatea a ajuns locul privilegiat al tribalismului sectar, unde o societatea închisă, dirijată de casta experților, respinge recursul la rațiune, pragmatism și contemplație. Noile elite denigrează toată moștenirea primită din partea Atenei, a Romei și a Ierusalimului. Trebuie să apărăm sufletul tinerilor studenți prin recursul la cărți, argumente și meditație despre rostul firii noastre.
LIBRIS: Domnule Neamțu, putem să ne imaginăm o Europă fără creștinism? Dar o lume? Pe de o parte, Jean Delumeau, observa, încă din 1978, o mutare a creștinismului spre alte părți ale lumii (Asia, Africa, America de Sud), iar pe de altă parte, statisticile arată că religia creștină se confruntă cu cele mai grave persecuții din istorie și numărul creștinilor a scăzut dramatic în chiar arealul primilor propovăduitori ai Evangheliei. De exemplu, conform Consiliului Mondial al Bisericilor, în Orientul Apropiat, populația creștină a scăzut în ultimii 10 ani de la 12 milioane la 2 milioane, asta fără să luăm în considerare și alte puncte dureroase de pe harta lumii: China, Nigeria, Coreea de Nord, Pakistan, Sudan, India ș.a.m.d.. Ce este de făcut?
MIHAI NEAMȚU: Aveți dreptate. În timp ce eurocrații din Bruxelles deplâng situația politică din Polonia, creștinii din Turcia sunt persecutați. În timp ce țările Orientului Mijlociu refuză refugiații sirieni, Germania anunță, prin vocea doamnei Angela Merkel, că Islamul face parte din identitatea culturală a Europei. Sub ochii noștri, se rescrie istoria. Pentru a ameliora situația creștinilor, e nevoie de intervenția oamenilor politici și a diplomaților. Guvernele din acele țări care nu respectă libertatea de conștiință a cetățenilor ar trebui sancționate. Am putea aplica, de asemenea, regula reciprocității: dacă ridicarea de biserici e interzisă la Amman, de ce să accept finanțarea cu petrodolari a unor moschei în Europa?
LIBRIS: Am ajuns la România. Din păcate are și ea de dus o dublă luptă: cu corectitidinea politică (mascată în progresism) și cu contraselecția-impostura-incultura stângii (în fapt un fel de marxism pentru toate gusturile, unul de tip nou cu ștaif și unul vechi stalinisto-țărănesc). Ce e de făcut, domnule Neamțu? Cum putem apăra acestă Românie slabă și sulemenită, la ceas aniversar? Ce facem cu elitele? Dar cu instituțiile care-și trădează cetățenii? Cum e posibil ca după Siria să fim țara care își pierde cei mai mulți cetățeni?
MIHAI NEAMȚU: Elitele mă îngrijorează mai puțin decât poporul care a ales calea exilului. Dacă mai fac politică, asta se întâmplă dintr-un singur motiv: mă doare când văd milioane de oameni lăsând în urmă o casă și o agoniseală de-o viață pentru himera unei fericiri apatride. De ce e atât de greu să avem un trai decent aici, acasă, printre cei dragi?! De ce-ar fi musai ca mii de copii să crească fără părinți, orfani întru totul, afară de nume; cui folosește ca soții să divorțeze din pricina distanței? Cred că mă pot bate pentru redescoperirea firescului cu forța celui care n-are nimic de pierdut, asta pentru că, într-un sens, i s-a luat deja totul. Asemeni celor mai mulți români.
LIBRIS: Da, asta este o temă de interes: cum de v-ați întors în politică, după ce nu ați fost cruțat nici de eșecuri, nici de linșaj mediatic? Apoi, cum am putea revigora Dreapta?
MIHAI NEAMȚU: N-o să vă surprind dacă am să refuz falsa modestie: sunt singurul intelectual public din România ultimelor decenii care a construit un partid de la zero, fără bani murdari și fără susținere instituțională. Am strâns atunci câteva zeci de mii de voturi, înainte ca tehnocrații să joace (pe Facebook) rolul unor figuri anti-establishment. Noua Republică n-a fost un eșec, ci un start-up curajos. Cât despre linșajul mediatic la care am fost supus, alături de alte figuri precum Andrei Pleșu sau Horia-Roman Patapievici, aș spune doar atât: în viață totul se plătește. Revigorarea Dreptei presupune trei lucruri: (a) claritate doctrinară manifestată prin propuneri politice și economice radical diferite de oferta Stângii risipitoare; (b) un leadership puternic, manifestat și prin atragerea de noi figuri curate și competente pentru alegerile europarlamentare, locale și parlamentare din 2019 și, respectiv, 2020; (c) un proiect de țară care să aducă acasă milioane de români risipiți prin toate colțurile planetei. Martin Luther King n-a spus „I Have a Plan,” ci „I Have a Dream.” E timpul să redescoperim visul românesc!
LIBRIS: Sunteți foarte activ în mediul online, vizibil în audiovizual și foarte mobil pe hartă. Ca om al cetății, dar și tată fericit la 40 de ani (La mulți ani!), vreți parcă să dați o nouă definiție ubicuității. Cum puteți fi atât de prezent? Care e secretul acestei debordante energii?
MIHAI NEAMȚU: Factorul genetic, probabil. Bunica mea împlinește anul acesta 90 ani și are vorba tăioasă și mintea foarte limpede. În rest, caut să mențin o dietă zilnică bogată în proteine, iau suplimente alimentare, mă dreg cu uleiuri esențiale și încerc să fac puțin sport. Încerc să nu pierd vremea, să nu butonez telecomanda televizorului și să cultiv prietenia unor oameni care, sub raport spiritual sau material, îmi sunt superiori.
LIBRIS: Aș vrea să încheiem cu o întoarcere la Vârstele iubirii. Vorbiți acolo despre pedagogia pudorii, icoana iubirii conjugale, demonii pornografiei, adicție etc. Cum ne putem feri de efectele, deja puternic prezente, ale falsificării digitale a iubirii?
MIHAI NEAMȚU: Teologic vorbind, cred că trebuie să redescoperim importanța principiului Întrupării. Când bărbații privesc la trupul gol al unei vedete cinematografice, ei își alipesc sufletul de-o ficțiune construită din pixeli. Ce-i de făcut? Să-ți descoperi aproapele și să refuzi înșelarea. Când tinerii se îndrăgostesc de cineva pe canalul Instagram sau Facebook, ei se atașează mai întâi de o mască. Dacă apucă să întâlnească persoana în carne și oase, pot să apară fie revelații, fie dezamăgiri. Un lucru e cert: nu iubim cu ajutorul filtrelor fotografice. Când alegi însoțirea alături de Celălalt, primești la pachet un întreg bagaj genetic și cultural. Întâlnirea dintre doi atomi erotici nu-i suficientă. Apoi, nu există vindecare fără asumare. Aș mai face o rapidă observație: relațiile economice neglijează tot mai mult raportul de complementaritate vocațională între bărbat și femeie. Merită redescoperit potențialul de armonie și fericire ascuns în diferența dintre sexul masculin și sexul feminin. Bărbații pot omagia mai des virtuțile mamelor care s-au sacrificat pentru a crește o familie, înainte de-a urma o carieră. Femeile pot recunoaște că spiritul de competiție adus în relația cu soțul produce dezastre și depresii. Salvarea unei cariere în detrimentul vieții conjugale te condamnă, uneori, la singurătate. Viața frumoasă e o călătorie prin luminișul ființei. Dragostea adevărată încălzește și restaurează această experiență a însoțirii.
Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Libris.ro.
Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 9 volume de poezie, patru cărți de dialog (cu Daniel Drăgan, Teodor Baconschi, Liliana Ursu și Nicu Alifantis) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu poeme, cronici și interviuri în revistele literare. De la finalul lui 2022 este membru fondator al Asociației culturale și al revistei online „Epithet”. Cea mai recentă carte a sa este „de inimă albastră” (2023), o antologie de poezie realizată de criticul Adrian Lesenciuc.
Un răspuns
Foarte bine gandeste si vede lucrurile dl. Neamtu. Si se vede ca are simtire omeneasca, dragoste de tara si de oameni, patriotism adevarat, iar cuvintele nu sunt simple vorbe, ci exprima o stare sufleteasca autentica. La cat mai multi astfel de oameni in spatiul public romanesc.