Recenzie carte „Cușca de sticlă” – Nicholas Carr

De ani de zile existența cotidiană e populată cu dispozitive electronice care ne fac viața mai ușoară sau ne ocupă distractiv timpul. Suntem în contact aproape instantaneu în orice colț al lumii, avem acces la baze de informații imense, pe orice temă, ne orientăm aproape oriunde în câteva secunde, depozităm amintiri și le împărtășim public, facem cumpărături, tranzacții bancare, ne uităm la filme, ascultăm muzică, ne măsurăm constantele corporale cu ajutorul tehnologiei.

Recenzie carte Cușca de sticlă - Nicholas Carr

Grație tehnologiei avem acces de la cele mai banale la cele mai de vârf produse capabile să satisfacă nevoi încă neconștientizate. Grație tehnologiei călătorim mai mult, trăim mai mult și mai sănătos. Tehnologia a făcut posibilă industrializarea competitivă, implicit accesibilizarea produselor de larg consum și un trai mai prosper, la standarde mai comode mult mai accesibile maselor largi. Dar dacă ne-a ameliorat viața până acum atât de semnificativ, de ce nu ar putea să o facă în continuare?

În volumul „Superficialii”, Nicholas Carr  a discutat despre impactul potențial negativ al internetului asupra experiențelor interne și mentale (internetul ne transformă în superficiali, multitaskeri cu dificultăți de concentrare și gândire critică, vulnerabili la manipulare).

În volumul „Cusca de sticlă”, același autor ne provoacă să reflectăm pe marginea tehnologiei, mai precis pe marginea automatizării. Avertismentul pe care Carr îl lansează este acela că tehnologia se autoîmbunătățește, generând mijloace automate mai eficiente și mai rapide de autoreplicare iar asta ne transformă pe noi oamenii în anexe tot mai pasive într-o mulțime de activități profesionale.

Controversele legate de evoluția tehnologică, de mecanizare (încă din timpul primei revoluții industriale), de automatizare sunt destul de vechi. Oameni simpli sau intelectuali au oscilat, anxioși sau optimiști în jurul a două poziții: mașinile ne schimbă stilurile de viață, duc la pierderea slujbelor, transformarea profundă (nu neapărat dorită) a comunităților. Dar mașinile ne oferă putere și confort, ne eliberează de sarcinile repetitive, dificile, riscante pentru a ne dedica unor scopuri mai înalte.

Dincolo de aceste controverse teoretico-filosofice, Adam Smith în celebrul volum „Avuția națiunilor” a reușit să împământeze pledoaria pentru avansul tehnic într-o teorie economică, sub forma unui cerc virtuos: mașinile facilitează munca, ceea ce duce la creșterea productivității, la un profit mai mare, care va fi reinvestit în extinderea activității economice ceea ce va stimula creșterea locurilor de muncă tot mai bine plătite și produse la prețuri tot mai mici.

Proprietatea privată și avansul tehnic au făcut posibil traiul urban de astăzi așa cum îl știm. Chiar dacă au trecut printr-o serie de crize (cea mai semnificativă fiind Marea Depresie a anilor 30), echilibrul s-a reinstalat ulterior și capacitatea mașinilor de a prelua slujbe a fost proporționată de capcaitatea economiei de a crea noi locuri de muncă (conform ipotezei lui Smith). Doar că, după criza din 2008, chiar dacă productivitatea și profitul au crescut, numărul total al locurilor de muncă nu a mai oglindit proporțional acest rezultat (Carr sugerează că peste 3 pătrimi din locurile de muncă nou apărute au fost în sectoare cu salarii mici, puține slujbe noi așadar pentru cei din clasa de mijloc marginalizați de mașini).

Asta ar putea să ne îngrijoreze? Să fi atins limita optimismului smithian și ne îndreptăm spre altă etapă? Sau e doar o perioadă mai lungă din același cerc care își va recupera virtuozitatea? Carr sugerează că progresul tehnologic contemporan ridică provocări mai mari decât în trecut.

Introdus la finalul celui de-al Doilea Război Mondial (unde altundeva dacă nu în Uzinele Ford din SUA?), conceptul de automatizare a părut ceva aproape inevitabil, ținând cont de progresele economice postbelice catalizate de industria militară și aeronautică. Efectele însă, după 50 de ani de avans informațional exponențial încep să fie mai bine studiate (deși sunt încă parțial concludente, în anumite sectoare).

Sunt două prejudecăți răspândite pe care Carr încearcă să le demonteze: comoditatea automatizării (computerele ne dau senzația falsă de securitate și ne fac atenția să scape) respectiv prejudecata automatizării (avem încredere mai mare în aparate decât în propriile simțuri, fie că vorbim de software, GPS, sau elemente de suport decizional).

Cel mai notabil impact este cel cognitiv, asupra memoriei și atenției. Așa cum au sugerat mai multe studii memorăm mult mai bine când mintea genereaza experiența (un text în care completăm litere este reținut mai bine decât un text venit de-a gata). Or, tehnologia care ne simplifică viața și ne dă totul de-a gata duce la un efect de degenerare, de tocire (asociat și cu stocările informațiilor pe suporturi externe și pe rafinarea căutării motoarelor de căutare).

Așa cum surprinde Carr, interesant este că performanța noastră pare să fie dependentă de un grad de stimulare mentală adecvată (atunci când suntem stimulați prea puțin sau prea mult  performanțele vor fi mai slabe, atunci când suntem stiumulați moderat sau proporțional cu capacitățile noastre, performanța noastră este optimă – iată legea Yerkes-Dodson elaborată din experimentele pe șoareci de la începutul secolului al XX-lea).

Avem nevoie de un grad de stimulare potrivit pentru a învăța și a fixa, pentru a delega ceea ce s-a asimilat din memoria conștientă în memoria procedurală (transferul are sens pentru a elibera memoria conștientă să asimileze noi informații). Dar, atunci când suntem prea puțin stimulați, mizând pe comoditatea și prejudecata automatizării, nu mai generăm, nu mai focalizăm atenția adecvat, nu mai memorăm și devenim de fapt mai incompetenți sau măcar dependenți de aparatul pe care îl utilizăm.

Pentru a ilustra proporția acestui impact , Carr oferă exemple din medicină (evidențele electronice, software-uri de diagnostic și triaj ajung de fapt să crească nivelul de consumuri, anulează nuanțele textuale și de gândire clinică, computerele devin competitori la adresa atenției medicului în raport cu pacientul și previn învățarea subtilităților meseriei), din avocatură, arhitectură (CAD-ul – mediul de lucru virtual al arhitecților care a inaugurat un nou curent arhitectural al parametricismului, limitează talentul, creativitatea și actul desenării ca mod de gândire), sau aeronautică  (probabil piloții sunt printre cele mai vulnerabile categorii profesionale încă din anii 80 la automatizare, atunci când Airbus a introdus conceptul care dă titlul volumului lui Carr, o adevărată cușcă de sticlă în care piloții ajungeau să dețină controlul puține minute în timpul unui zbor).

Pe lângă slăbirea capacității noastre de învățare, tehnologia se va lovi chiar ea de provocari.  Pe măsură ce devine tot mai autonomă, capabilă să detecteze, să proceseze stimuli complecși și să se adapteze la mediu, tehnologia va avea de gestionat situații greu de condensat în algoritmi. În acest sens, Carr oferă exemplul dificultăților etice în proiectarea mașinilor fără șofer: cum va proceda un automobil fără șofer într-o situație de evitare a mai multor potențiale accidente cu victime umane sau animale? Care accident ar fi mai acceptabil?

Tehnologia și automatizarea nu sunt, desigur, demonizate de Carr. Autorul încearcă doar să tempereze optimismul secular care riscă să treacă cu vederea aspecte notabile (e drept, încă greu de cuantificat în raport cu banii și profitul adus de tehnologie și valorizate pozitiv și palpabil) care ne pot afecta pe termen lung.

E vorba de fapt de a regândi o filosofie de utilizare a mașinilor, în prelungirea dezideratului originar al ergonomiei (știința care căuta să armonizeze uneltele, mediile de lucru și oamenii). De la o automatizare centrată de tehnologie (în care oamenii sunt priviți mai degrabă ca incompleți, incapabili, ca necesitând scurtături controlate și preluate de mașini) la o automatizare centrată pe om: o automatizare care ne ia în considerare punctele forte, limitările și curbele de învățare (dincolo de viteză și precizie e important ca o mașină să ne activeze și să ne mențină alerți, să ne dea sarcini stimulative, să ne dea feedback senzorial regulat, să ne încurajeze să asumăm cât mai des controlul, să devină parteneri echitabili și sistemelor noastre de interacțiune și învățare).

E adevărat că implementarea unei asemenea filosofii nu este ușoară, atâta timp cât e o provocare să pui în balanță temerile abstracte legate de talentul și gândirea umană pe termen lung cu timpul și banii obținuți imediat prin viteză și precizie.

Ultimele capitole vin totuși să întărească importanța acestei abordări care nu este deloc retrogradă. Tehnologia nu ne face postumani ci mereu ne-a făcut umani, uneltele ne-au permis să ne îndeplinim visele iar creierul nostru integrează uneltele în propria schemă de reprezentare corporală, uneltele devin părți din noi atunci când sunt manipulate adaptativ, în armonie cu sistemele noastre de învățare.

Ideea lui Carr este că unele unelte sunt mai bune și altele mai problematice în acest sens. Rata automatizării de până acum ne-a ușurat atât de mult viața, încât ne-a retras într-un fel din lume, ne-a sărăcit existența, tocmai prin faptul că a cerut atât de puțin de la noi. Cu alte cuvinte, automatizarea ne-a oferit ceva ce nu aveam atât de imperios nevoie (o comoditate fără limite) la costul a ceva ce ne trebuie pentru imersia noastră în lumea înconjurătoare.

Preluând ideile unui alt psiholog celebru, M.Cszikszentmihaly, Carr ne amintește că această direcție s-ar putea să ne orienteze pe o pistă greșită (studiile au sugerat că suntem de fapt mult mai împliniți la muncă, acolo unde avem sarcini și structuri provocatoare, decât în timpul liber și , cu toate acestea, oficial nu ne place la slujbă și ne dorim mai mult timp liber – avem ceea ce s-ar putea numi dorințe greșite).

Mai multă stimulare pentru noi sau o relație mai echilibrată cu sistemele automate ar putea, în ciuda aparențelor de complicare inutilă a vieții, să ne facă să fim mai receptivi și autonomi în lumea în care trăim.

Editura Publica, 2014

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *