Recenzie carte „Omul care râde cu lacrimi” – Frederic Beigbeder

După ce ne-a amintit că dragostea durează trei ani, după ce ne-a trecut prin culisele sinistre ale advertisingului, capitalismului sălbatic și ale alergării pe banda hedonismului extrem (care fac dezmățul ambițioșilor yuppy din anii `80, portretizat în The Wolf of Wall Street să pară inocent) în romane precum „29.9 RON”, „Shitter’s Club” sau „Iartă-mă…Ajută-mă!” (publicate în limba română, la Editura Pandora M), Frederic Beigbeder revine cu un nou roman brutal în limbaj și abordare care, tocmai prin încărcătura lui excesivă ajunge să fie comic (un comic amar, e adevărat), deși vorbește despre niște teme cu greutate.

Recenzie carte Omul care râde cu lacrimi - Frederic Beigbeder

OMUL CARE RÂDE CU LACRIMI este ultimul roman din trilogia care îl are ca protagonist pe Octave Parango. Octave este copywriterul prodigy al anilor `90 care a expus absurdul și cinismul industriei publicității.

După popasul în Rusia printre cei din clasa nouveau-riche de o lăcomie și o imaginație incomensurabile (cu bogați care adună lacrimi de virgine pe post de talismane), după experiența extremă care aproximează practic condiția filosofică de Homo festivus în conceptul „Shitter’s Club”, Octave este acum un bărbat trecut de 50 de ani care are intervenții radiofonice zilnice la cea mai ascultată emisiune matinală de la radioul public din Franța. În cadrul acestei emisiuni unde face cronică umoristică, Octave e pe cale să iasă din scenă abrupt și în plină glorie, după un moment revelator de revoltă (inutilă și amuzantă) împotriva unui sistem și împotriva unui stil de viață pe care le recunoaște falimentare.

Romanul acoperă cronica nopții anterioare acestui moment în care Octave își va semna în direct demisia sau poate chiar sinuciderea mediatică și va renunța, printr-un manifest public, la o filosofie de viață cu care s-a delectat și în care a disperat mai bine de 20 de ani.

După cum singur se caracterizează, Octave este un om care dorește să muncească dar nu mai poate. Un cinic de dreapta (care nu se ferește să fie scandalos în abordare și exprimare) dar compatibil cu burghezia fițoasă, Octave a fost privit ca un anarho-nihilist boem cu un stil de țăcănit inteligent care râde de toți și mai presus de el însuși.

Chiar și  în a cincea decadă de viață, Octave pare să fie cum nu se poate mai în ton cu spiritul timpurilor traversate. După consumarea anilor `90, perioada în care publicitatea era la putere și banii ei păreau să finanțeze totul, în frunte cu arhitecții ei iluzioniști, intrat în era post-douamiistă,  Octave remarcă transformările: internetul a democratizat mijloacele media (de acum, oricine poate fi un publicitar, un umorist sau un jurnalist) și totul s-a așezat sub semnul deschiderii și al bufoneriei. 

Autoficțiunea a devenit foarte la modă, exhibiționismul în artă și în discursul public, tentația dandy de a-ți transforma viața intimă în operă de artă au fost duse la extrem. În același timp hăhăiala a devenit generalizată: prezentatori de emisiuni, politicieni, șoferi, piloți, toți caută să fie simpatici, să strecoare glume.

Smiley faces sunt peste tot în sms-uri, în emailuri și în mesagerii (și tind chiar să înlocuiască cuvintele, dizolvând discursul).  Radioul, televiziunea, new media au devenit mașini de caterincă, un uriaș comedy club în care fiecare clovn are programul lui. Se naște, spre oroarea lui Octave care își aduce și el contribuția până la epuizare, o dictatură a umorului în care există o ierarhie a miștocarilor (evocată într-un capitol care inventariază grila de programe la radio, de la umorul detașat, la cel absurd, la cel militant, eco-radical). 

În această ierarhie ai obligația să glumești (dar cu niște limite ale șocului, dictate de corectitudinea politică). Ideologia aceasta a amuzamentului constant a pătruns până și în politică: clovnii au devenit populari, chiar în domeniul în care așteptam cea mai mare seriozitate. Clovnii au câștigat alegeri (o referință deloc subtilă la Donald Trump), atâta timp cât au arătat, în comportamentul lor iresponsabil și neserios (măcar amuzant ocazional) că nu au cum să provoace un haos mai mare decât corupții siniștri diplomați și mereu atenți la ceea ce spun și care au deținut puterea până acum.

Umorul, atunci când devine o stare de spirit obligatorie, dizolvă de fapt orice subiect și ridiculizează orice suferință,  ucide însă spontaneitatea și aduce cu sine alte specii de violență și dezumanizare.  Acest mandat al comicilor permanenți ne mobilizează să râdem până la lacrimi. Râsul devine de fapt plâns și amuzamentul exprimă de fapt o disperare.

Totuși, de ce este Octave exasperat? În fond, a activat pe parcursul carierei lui furtunoase drept un iluzionist de profesie, un om care poate promova orice și te poate face să râzi din orice.  Este Octave un bărbat care trăiește, cum altfel decât zgomotos, criza vârstei a doua, desăvârșindu-i expresia prin autoficțiune și poante obligatorii (prezente aproape în fiecare pagină a cronicii sale)? 

Este Octave un revoltat care își contestă cadrul socio-cultural ce l-a împins să ajungă un bufon hedonist (protagonistul se vede drept o victimă de cel puțin 5 ori:  a veacurilor de patriarhat, a societății de consum, a mass-mediei și a mediului burghez)? Este Octave un personaj ridicol care nu-și poate accepta îmbătrânirea (caută sexul doar cu femei căsătorite, cele mai puțin complicate dar suficient de flămânde, continuă să se scufunde în stupefiante și să sară dintr-un club în altul)? 

Articulează Octave ideologia decadenței reinventată în secolul al XXI-lea? La fel ca omologii de la finalul secolului al XIX-lea și activiștii Caca Club au alergie la revoluția tehnică, anxietate de viitor, au o atracție pentru stupefiante, o preocupare paranoică pentru comploturi mondiale și un maestru al dezmățului care să conducă ceremoniile. În fond, în deceniile care anunță tot soiul de apocalipse ecologico-tehnice ce îți mai rămâne la îndemână, când împotrivirea de facto pare inutilă? Doar o desfășurare hedonistă de proporții, Parango și gașca lui de prieteni excentrici fug de digitalizare prin sex chimic și decorporalizare în tripuri cu ketamină.  

Este Octave  un personaj aflat la momentul bilanțului care își privește retrospectiv existența pentru a recompune fragmentele într-un întreg cu un posibil sens dar mai ales cu un posibil sfârșit sau o reinventare? Vă rămâne să descoperiți.

Glorificând și ridiculizând în același timp apetitul pentru degradare, falimentul utopiilor de tot felul, condamnând lipsa de scrupule și de măsură în orice domeniu de activitate,  dezechilibrul existențial extrem (pe care îl practică la rândul său, la granița între ideologie asumată și disperare), Octave Parango îți dă senzația unui măscărici intelectual contradictoriu, pe cât de dezgustător pe atât de simpatic. Protagonistul lui Beigbeder proiectează de fapt o lentilă a timpurilor contemporane, prin care ne putem privi pretențiile și ipocriziile amplificate de un filtru excesiv, supraexpus, caricaturizant dar neîndoielnic punând un deget pe rană.  

Cel mai subversiv act de care putem fi capabili (și pe care și Octave îl poate asuma, în ultimul ceas al acestui roman sinistru de amuzant) în epoca ridiculizării generale este acela de a crede în ceva și a deveni serioși pentru un moment,  a petrece statornic, fără defensele trivializării, măcar câteva clipe în spectrul suferinței de dincolo de zâmbete și evadări.

Ne-ntoarcem către glume pentru a scăpa de noi înșine. Umorul presupune că ușurează această realitate deprimantă: moartea și impozitele. David Foster Wallace lupta împotriva umorului, această iluzie a imaturității, credea în emoție și sinceritate, însă sinuciderea lui la 46 de ani nu te lasă să fii sigur de perenitatea demersului său. În linii mari, omul ironic nu construiește nimic dar omul antiironic își pierde viața. Sunt de acord cu afirmația că ironistul își bate joc de totul pentru a evita să fie dezvăluit ce gândește: nimic. Numai că aironistul este atât de vulnerabil, încât se spânzură imediat ce dă de întâiul obstacol. De ce oare am fost considerat atât de des cinic, din moment ce termenul exact este expert în tehnici de supraviețuire?

 Începând din acea seară am ajuns cel mai puțin bogat dintre prietenii mei. Voiam să locuiesc în acel dineu imaginar, să fiu proiectat în acea lume sublimă în care fetele semănau cu eroinele din Legături primejdioase, în care bărbații se băteau în duel între două orgii și mâncau cu mâna prepelițe fripte, pătându-și vestele cu mâneci, în care totul era mai frumos, mai grandios, mai distractiv și mai liber decât în realitate. Nu am încetat niciodată să caut acel tumult, acea pierdere de repere, ceea ce numeam… vag artistic. (…) Mi-ar fi plăcut ca seara aceea să nu se mai fi sfârșit nicicând, fiindcă, într-un fel, mă readucea în sânul acelei aristocrații pe care nu am cunoscut-o niciodată dar care îmi curgea în vene. 

Editura Trei, 2020

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *