Recenzie carte – „Ipoteza fericirii” de Jonathan Haidt

Editura Humanitas 2020

Ce este fericirea și cum o putem atinge? Iată un concept care a stârnit dezbateri filosofice și religioase dar care se dovedește cum nu se poate mai relevant și mai curios în secolul prosperității, al dezvoltării personale și al autonomiei, un concept pe care râvnim să îl clarificăm. De ce? 

Recenzie carte – „Ipoteza fericirii” de Jonathan Haidt

Pentru că ne privește pe toți și constituie unul dintre dezideratele contemporane. Importanța acestui concept este legată nu doar de promisiunea pe care o încorporează ci și pentru că, în funcție de cum îl definim, descoperim și coordonatele pe care ne vom clădi existența, descoperim liniile prescriptive (implicit etice) care ne pot creiona o viață împlinită.

O lungă perioadă de timp, fericirea a fost apanajul discuțiilor filosofico-religioase și căile ei au fost integrate în diverse formule ideologice și morale. În ultima jumătate de secol și, mai ales în ultimii 30 de ani, odată cu ascensiunea psihologiei pozitive (preocupată mai mult de potențialul uman și nu doar de devianța patologică), fericirea a devenit un obiect de studiu amănunțit al biologiei și psihologiei.

Cum putem valorifica pe deplin răspunsurile la întrebarea care ne-a întovărășit specia de la origini și până în prezent? Reunind trecutul cu prezentul, căutând să armonizăm descoperirile științifice moderne cu înțelepciunea developată în atâtea culturi timp de milenii. Un asemenea efort sintetic și nu exhaustiv încearcă profesorul de psihologie socială și morală, Jonathan Haidt într-un volum publicat inițial la Editura Amaltea, reeditat recent de Editura Humanitas.

Volumul se intitulează, prudent și în spiritul epistemologic respectabil: Ipoteza fericirii și caută să extragă potențiale repere pentru o viață împlinită, apelând la modelele filosofice europene și orientale, puse în lumina descoperirilor psihologiei moderne. Rezultatul? Un volum dens în informații și provocator și totuși accesibil pentru un cititor neinițiat.

Demersul lui Haidt pare rezonabil și logic: pentru a adresa întrebările legate de sensul vieții și fericire, profesorul american examinează întâi limitele și condițiile de posibilitate ale experienței umane. Pentru a vedea la ce putem aspira, trebuie mai întâi să ne cunoaștem pe noi ca specie: cum funcționăm ca indivizi, cum ne dezvoltăm psihologic și moral, cum ne înțelegem cu ceilalți.

Oamenii sunt rezultatul unei duble selecții evoluționiste echilibrate (selecția individuală și selecția de grup) ceea ce ne așază de la început într-un oarecare impas: suntem ființe divizate, așa cum au surprins Buddha, Platon, teologii medievali și psihologii contemporani.

Pe orizontală (minte-corp, id-sine, trup-suflet, rațiune-emoție) sau pe verticală (emisfera cerebrală stângă – emisfera cerebrală dreaptă – în mod normal ele funcționează complementar, dar dacă secționăm legăturile dintre ele, devine evident un model competitiv și interpretativ, așa cum au sugerat experimentele revoluționare ale lui Gazzaniga), în ordine evolutivă (arhi/paleocortex – neocortex) suntem contradictorii în porniri și totuși unitari în funcționare.

Pentru a aproxima cât mai cuprinzător această divizune care se naște în noi, Haidt folosește o metaforă frumoasă, sintetică pentru neurobiologie și filosofie deopotrivă: suntem un călăreț care consiliază un elefant.

Formațiunile corticale noi, călărețul, responsabile de gândirea controlată, conștientă, rațională, planificatoare și executivă au fost selectate evolutiv. Ele s-au montat (deci nu au substituit și nici nu au dominat complet) pe un creier mai vechi, elefantul – asociat cu funcțiile instinctual-emoționale. Diferența de proporții, în ordine evolutivă, între elefant și călăreț nu e deloc întâmplătoare ci oglindește realitatea biologică și fiziologică.

Deși optimiștii ani postbelici au condus în cele din urmă la o imagine a omului ca ființă pe deplin rațională care, ocazional, e copleșită de emoții, sugerând primatul structurilor corticale asupra structurilor subcorticale, ultimele decenii de cercetări în domeniul științelor cogniției și etologiei au sugerat contrariul: suntem ființe care funcționează mai degrabă automat (gândirea rapidă a lui Kahneman, navigatorul automat al lui Eagleman, subliminalul lui Mlodinow) cu multe sarcini și predispoziții comportamentale care ne scapă controlului și care, ocazional, sunt întrerupte de intervenții conștiente.

Experimentele citate de Haidt ne-ar putea pune în vedere cele mai ciudat asocieri care dezvăluie influența enormă pe care o are elefantul în viețile noastre (de la felul în care ne alegem partenerii de viață sau slujbele cu aceleași litere ca ale numelui nostru, la felul în care expunerea la anumite cuvinte ne impactează performanțele).

Călărețul nu controlează, așadar, elefantul (deși poate încerca să o facă uneori brutal, dar știm cât de greu e să renunțăm la un obicei sau să rezistăm unei tentații) ci mai degrabă îl consiliază. Există așadar  o stradă cu dublu sens între emoții și gânduri și performanțele sunt optime când voința călărețului este în acord cu voința elefantului (fiecare având propriile strategii de convingere sau de destabilizare a celuilalt).

Nu doar că avem un sine divizat care se află adesea în tensiune, dar suntem înclinați spre negativitate (suntem mai sensibili la amenințări, pentru că neglijarea lor, în istoria noastră evolutivă, putea să ne coste viața) și beneficiarii unei loterii corticale (în funcție de nivelul de activitate mai intens, în emisfera dreaptă sau stângă, vom fi mai predispuși în a activa sistemele de apropiere, respectiv de retragere la experiențe noi, adică vom fi mai optimiști sau pesimiști).

Premisele pentru fericire par complicate: o specie cu un călăreț insuficient de puternic pe un elefant ușor de scăpat de sub control, condiționată de o dominanță corticală și sensibilă la negativitate. Armonizarea acestor aspecte (mai ales pentru pesimiști, pentru cei cu un elefant mai reactiv și un călăreț mai puțin eficient) poate fi făcută prin trei căi care se bucură de evidențe științifice (în ideea în care pot rescrie circuite cerebrale): meditația, terapia cognitivă și medicația antidepresivă.

În același timp, Haidt ne amintește că suntem o specie ultrasociabilă care a evoluat pe două coordonate complementare: legea reciprocității și a răzbunării (reciprocitatea a promovat colaborarea și coeziunea de grup, în timp ce răzbunarea a limitat exploatarea) susținute de bârfă (un sistem de control non-formal cu potențial de distrugere a reputației).

Însă suntem o specie cât se poate de ipocrită: nu doar că trișăm atunci când avem ocazia, dar declarăm că am acționat virtuos (ne justificăm acțiunile imorale) chiar și când suntem imorali.

Avem un avocat interior, un bias de confirmare și o oglindă roz în care ne privim (Haidt detaliază despre fiecare în parte, prin rezultatele experimentelor de psihologie socială). Vedem mai ușor greșelile celorlalți, ne acceptăm mult mai greu propriile noastre greșeli și suntem convinși că lumea e așa cum o vedem noi. Suntem dominați adesea de un realism naiv care, conjugat cu mitul răului pur (tentația de a privi situațiile în alb și negru) ne aruncă într-o spirală a conflictelor sociale interminabile la toate nivelurile (de la conflictul cu vecinii și până la ciocnirile între blocurile civilizaționale).

Iată deci, alte piedici, aparent structurale, în calea fericirii. Haidt propune însă, inspirat de înțelepciunea indiană, buddhistă, comparată armonios cu recomandările terapiei cognitiv comportamentale câteva direcții pentru a întâmpina aceste obstacole.

Dincolo de ipocrizie și egoism suntem și ființe care caută iubirea și atașamentul încă de la naștere, ele fiind vitale pentru dezvoltarea armonioasă (așa cum au demonstrat celebrele experimente făcute de Bowlby și Harlow încă de acum 40 de ani).

În relațiile pe care le dezvoltăm cuplăm o triadă sistemică neurohormonală: un sistem al atașamentului, un sistem al îngrijirii și un sistem al împerecherii. Până la integrarea imaginii partenerului în mecanismul acestor sisteme trăim experiența iubirii pasionale, apoi lăsăm loc experienței camaraderești (Haidt ne avertizează despre importanța ambelor tipuri de iubire și despre erorile pe care suntem tentați să le facem atunci când le trăim).

Nu putem ignora această pornire naturală, astfel că o aspirație la dezvoltare armonioasă nu înseamnă să renunți complet la iubire, să te detașezi de tot (în spirit pe deplin oriental) și nici să cauți doar o stare de iubire îndreptată la modul general spre umanitate, de tip caritas-agape (teoretizată de teologia europeană).

Suntem supuși la numeroase stresuri în viața de zi cu zi, adversitatea poate fi însă benefică, după cum explorează Haidt într-o serie de experimente citate. Astăzi nu mai vorbim doar de recuperare după un eveniment stresant, de reziliență ci de anti fragilitate, de creștere posttraumatică. Obstacolele ne fac să ne manifestăm capacitățile ascunse, ne întăresc relațiile și ne încurajează să ne deschidem și ne schimbă prioritățile. Nu orice traumă e necesară oricând, există, desigur, și un potențial vulnerabilizant al stresorului. O experiență negativă poate fi cu atât mai folositoare, dacă apare la momentul potrivit (undeva între 15-30 de ani), asupra unui om relativ pregătit (cu resurse sociale și psihice bine dezvoltate) și într-o cantitate potrivită.

Fericirea a fost asociată încă din cele mai vechi timpuri cu codurile morale. O discuție despre fericire nu poate ocoli, așadar discuțiile despre virtute. Iar Haidt, cu experiența sa de psiholog al moralității și emoțiilor propune printre cele mai interesante temeiuri psiho-biologice în acest sens. Mai precis, în prelungirea cercetărilor psihologiei pozitive, Haidt propune o reîntoarcere la etica caracterului (în loc să ne întrebăm dacă o acțiune e morală, mai degrabă să ne întrebăm cum putem fi mai virtuoși valorificând punctele noastre forte).

În acest sens autorul inventariază (după o evaluare transculturală complexă) un număr de virtuți și trăsăturile pe care ar merita să le cultivăm.

Pe lângă înțelepciune, curaj, omenie, dreptate, cumpătare, Haidt vorbește despre raportarea la transcendență și despre experiența emoției înălțării (ca opus al dezgustului – o emoție esențială, o condiție biologică de posibilitate a valorilor morale), diferită de admirația pentru excelență în general. 

Înălțarea o trăim când suntem martori ai faptelor bune, e vorba de o stare de calm, de căldură internă care ne face să vrem să facem la rândul nostru fapte bune, chiar dacă nu ne modifică imediat comportamentul. Raportarea la transcendență (nu neapărat la o divinitate, dar la ceva dincolo de noi, deși religia a venit în întâmpinarea acestui element care contribuie la un caracter armonios) e esențială la rândul ei și o putem cultiva prin practicarea virtuții, a experiențelor religioase,  prin contemplarea artei și a naturii dar și prin intervenția psihedelicelor. Toate acestea ne privilegiază o echilibrată și ocazională detașare de sine.

Așadar care este ipoteza fericirii și proiectul pentru un sens al vieții, în opinia lui Haidt? Satisfacția noastră pare să fie supusă unui principiu al progresului (muncim mult să ne atingem obiectivele și după ce o facem nu simțim continuu o stare euforică așteptată) și unui principiu al adaptării (ne adaptăm oricăror condiții – câștigătorii la loto nu au fost cu mult mai fericiți după un an de zile față de cei care au suferit paralizie). 

În plus, genetica ne afectează mai mult decât credem (e foarte probabil să avem un spectru finit și individual al unui grad de fericire pe care nu îl putem modifica) dar în același timp, aspectele demografice și de mediu contează mai puțin decât am crede (cel puțin din punct de vedere statistic). Dar sugestia prudentă pe care o propune autorul american luând în discuție înțelepciunea orientală dar și celebra ecuație a fericirii este totuși echilibrată, considerând toate aspectele complexe legate de divizunea noastră naturală, predispozițiile genetice și comportamentul social.

O viață bună nu este o viață extremă în care ne detașăm de absolut tot (mizând pe un dezirabil calm interior) și nici una în care suntem pe deplin angajați și cufundați în lume până la uitare de sine. E vorba mai degrabă de o viață în care este esențial să iubim (cu toate riscurile asociate) și să muncim (dezvoltând efectanța, adică a deveni competenți în interacțiune cu mediul) cu obiective succesive care se dezvoltă de la sine când practicăm ceva cu determinare vocațională, până la asumarea unui angajament vital.

O viață fericită și plină de sens este o viață care își extrage aceste caracteristici indirect, din practicarea unor raporturi armonioase. Coerența pare să fie cuvântul cheie: coerența între nivelurile personalității noastre, între noi și mediu, între noi și ceilalți.

Suntem contradictorii, egoiști, ipocriți, grandomani, împinși de un creier pulsional cu forța a milioane de ani de evoluție, dar suntem capabili de altruism, de planificare, de înălțare (trăsături fundamentate pe reacții de asemenea naturale în lumea vie). Avem nevoie de comunitate (și de practicile ei care ne cultivă reacțiile morale) în aceeași măsură în care avem nevoie de intimitate. Echipați cu toate aceste contradicții, suntem o specie care a ajuns într-un timp scurt foarte departe.

Fiecare element își are rostul lui în evoluția noastră și își cere propriul tribut de satisfacție, nu putem decât să venim în întâmpinarea lui, mai conștienți și mai indulgenți cu noi și ceilalți. 

Așadar, sensul și fericirea nu sunt obiective de urmărit ca atare, ci mai degrabă acel ceva care  se degajă după ce ne respectăm exigențele propriei noastre naturi. Aveti in vedere  proiecte si perspective armonioase pentru anul 2021!

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *