Recenzie carte – „Din ce este făcut un măr” de Amos Oz

Pornind de la o poezie tradusă a Annei Ahmatova, Amos Oz își începe povestea  despre motivația de a scrie la cinci dimineața, cu prima ceașcă de cafea, după o plimbare pe  străzile pustii.

Recenzie carte – „Din ce este făcut un măr” de Amos Oz

Această carte, Din ce este făcut un măr, publicată în 2020 la editura Humanitas Fiction, în seria de autor Amos Oz, al cărei subtitlu este Șase convorbiri despre scris, despre dragoste, despre vină și despre alte plăceri este, în mare parte, dincolo de un  lung interviu înregistrat și transcris de editoarea israeliană Shira Hadad, o confesiune despre  ce înseamnă inspirația și influența, despre obiceiuri legate de scris și sentimentele de vinovăție, despre căsătorie și ce înseamnă să fii părinte.

Cu reportofonul pornit între salon și camera de lucru, Shira Hadad îl urmează pe Amos Oz în rememorarea începuturilor  scrisului și a seriei de renunțări și acceptări indispensabile acestui proces, un dialog în care  fiecare capitol conține înregistrarea unei singure conversații începute și încheiate în aceeași  zi. 

Shira Hadad afirmă că toate capitolele acestei cărți s-au transformat din interviurile  unui jurnalist, într-un dialog continuu care marchează prietenia și apropierea născute de-a lungul unei perioade îndelungate petrecută împreună, dezvăluind fragmente personale și biografice ale autorului, un fel de portret construit și reconstruit pe baza amintirilor și trăirilor salvate de impulsul de a scrie povești punându-le pe hârtie.

Împotrivindu-se  timpului și uitării prin această dorință de a da o a doua șansă unui lucru care niciodată nu va  beneficia de o a doua șansă, citându-l pe autor, scriitorul își atribuie uneori inconștient  această datorie de a nu lăsa nimic să se șteargă, să nu fie ca și cum n-ar fi fost, chiar dacă nu  îi aparțin personal toate poveștile sau trăirile pe care le reiterează în cărțile sale. 

Iersualimul văzut ca un fel de falie între mai multe lumi, culturi și realități conține un  fel de fascinație căreia nu îți rămâne decât să i te supui, încercând să o surprinzi și să o transpui în cuvinte, la fel cum aerul din poezia Annei Ahmatova te atinge și te îngheață, dar cu fiecare amurg sau zori de zi aduce „aceeași lumină de nori” care strălucește și contopește  depărtările în „imboldul singuratic și cețos” de a scrie. 

Una dintre cele mai frumoase rememorări se află în primele paginii ale cărții, când autorul își amintește un moment al copilăriei, faptul că nu avea prieteni și, fiind singur la  părinți, aceștia îl luau cu ei la cafeneaua de pe Strada Ben-Yehuda, din Iersualim,  promițându-i că îl vor răsplăti cu înghețată dacă va fi cuminte atâta timp cât ei vor sta de vorbă cu prietenii lor.

Pe vremea aceea, toate mamele, habotnice sau laice, sefarde sau ashkenazite, erau convinse că înghețata înseamnă roșu în gât și inflamație și gripă și bronșită și pneumonie și oftică. În mod excepțional, Amos Oz se putea bucura de acest privilegiu dacă nu îi deranja pe adulți în timpul conversațiilor.

Subterfugiul său, pentru a nu înnebuni de atâta singurătate în aceste intervaluri ale privării de atenția părințiilor săi,  devenise spionarea celorlalți adulți așezați la mesele învecinate. Asculta conversațiile,  privea și observa cine și ce comanda, cine plătea, încercând să ghicească natura relațiilor dintre cei așezați la mese, creionând o poveste în care, cu ajutorul gesturilor și cuvintelor  acestora, intuia sau imagina de unde veneau sau cum ar putea arăta casele lor.

Acesta a  rămas un model de fotografiere a străinilor și la maturitate, un proces care înregistrează ceea  ce se întâmplă în exterior, apoi revenit la masa de lucru descarcă și developează întreaga informație astfel încât aceasta să îi fie utilă în cadrul poveștilor, o construcție pe baza „amintirilor uitate”, cum le numește autorul, adică anumite gesturi și reacții care îi rămân  întipărite în memorie, dar pe care nu le poate identifica exact de unde sau de la cine și din ce context provin. Un tip de observație, care ne lămurește autorul că este alimentat de curiozitate, considerând această curiozitate ca fiind inerentă oricărei munci intelectuale și, până la urmă, catalogată chiar ca însușire etică pe baza căreia se construiește dimensiunea morală a literaturii

Analizând și viața conjugală personală autorul afirmă că un om curios e un partener  mai bun decât un om care nu e curios și, probabil, viceversa, un om față de care nu mai avem niciun fel de curiozitate nu mai este un partener dezirabil.

Amintind de Călătorie la capătul nopții de Louis-Ferdinand Céline sau Othello de Shakespeare, Amos Oz menționează că există și un fel de curiozitate întunecată de care nu trebuie să uităm sau pe care nu trebuie să o neglijăm pentru că în cadrul creațiilor cu dimensiune morală scopul acesteia este de a-l provoca pe cititor, de a stimula apariția de anticorpi morali.

Cu alte  cuvinte, scrisul creează versiuni și variante ale realității care ne antrenează pentru adevărata  viață, educă și rafinează spiritul observației, ordonând ceea ce nu cunoaștem prin intermediul a ceea ce deja știm.

Ritualurile de scris sau frustrarea de a citi o pagină scrisă de tine, asemănătoare cu senzația ciudată de a-ți auzi vocea într-o înregistrare sunt alte teme la care acest dialog se reîntoarce constant analizând sau deconstruind și mitul conform căruia oamenii cred că dacă te-ai ocupat cincizeci de ani de scris, procesul devine din ce în ce mai simplu în timp, ca și când ai fi un tâmplar care fabrică a treizecea oară o masă și îi va fi cu siguranță mai ușor decât i-a fost să fabrice prima masă. În cazul scrisului lucrurile nu stau niciodată așa, autorul  glumind cumva că există doar autori care probabil scriu aceeași carte de fiecare dată, ceea ce din nou este doar o presupoziție dacă luăm în calcul faptul că în timp devii din ce în ce  mai conștient de scris și de tine însuți, ca și cum ai conduce, cu un picior pe accelerație și unul pe frână, piciorul de pe frână fiind tot mai greu și cel de pe accelerație tot mai ezitant. 

Titlul cărții, Din ce este făcut un măr este de fapt un discurs circular, plin al diferitelor tonalității ale sensibilității și câmpurilor vulnerabilității între a fi părinte și soț și a fi scriitor, despre furia și anxietatea adolescenței, despre un rău care nu poate fi anulat de alt rău, la fel cum orice graniță a lumii este arbitrară și puțin ridicolă, însă în lipsa granițelor viața ar fi primejdioasă, distrugătoare, ucigătoare.

O carte care este mai mult decât o biografie, este o viață capturată în diferite momente de lumină și întuneric, a cărei lecție principală este aceea că a oferi înseamnă a te îmbogăți, contrar ideii care guverna kibbutzul,  anume că e interzis să lași ceva cuiva moștenire.  

Amos Oz ne lasă un fel de zestre a vinei ispășită lent, încă de la paisprezece ani când își schimbă singur numele din Klausner în Amos Oz, iar la șaptesprezece ani, ajungând în kibbutz, se înregistrează la Ministerul de Interne cu buletin și cu numele cel nou, până la maturitate când își (re)inventează și (re)povestește viața, a sa și a celorlalți prin tehnici stabilite cu creativitate și blândețe sau executate ca niște sărituri de la trambulină pe întuneric, în bazin, fără siguranța că acolo jos este sau nu apă. 

Recomand de același autor două titluri care pe mine m-au impresionat, Cutia neagră și Iuda, publicate la editura Humanitas, ambele despre relația cu un tată absent, despre trădare, despre fuga de părinți sau visul din copilărie de a avea alți  părinți.

Eu știu că fără să faci compromisuri nu se poate termina nici o lucrare. […] După mine, cuvânul compromis e sinonim cu viața. Iar contrariul compromisului e fanatism și  moarte. p. 43 

Toți râd de mine, că sunt un om al compromisurilor, și eu sunt într-adevăr un om al  compromisurilor. Dacă nu mi se dă ce vreau, fac un compromis. Și dacă asta nu-i suficient, mai fac un compromis. Și dacă nici asta nu-i de ajuns, fac un al treilea compromis – până când obțin ce-am vrut. p. 44 

Pentru că un avans te leagă în mod inevitabil de o anumită dată. Ăsta, de pildă, e un lucru în privința căruia n-am făcut niciodată vreun compromis. Pe mine mă sperie teribil când apare un termen de predare. Faptul că trebuie să închei lucrarea mă paralizează. p. 47  

Viața e plină de durere, și ea se termină întotdeauna foarte rău. p. 75

ioana zenaida

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ” – Ioana Zenaida Rotariu

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *