Recenzie carte „Infidelitatea” de John M Gottman

Ce legătură ar putea fi între matematică, economie și relațiile amoroase? Aparent, doar un cinic ar îndrăzni să aplice instrumente din sfera științelor exacte pentru înțelegerea relațiilor de cuplu. Sau, poate că un psiholog ambițios și imaginativ ar putea adapta asemenea instrumente pentru a răspunde în cele din urmă la întrebări importante precum: ce face un cuplu să fie longeviv? De ce unii oameni se despart și alții rămân împreună?

Recenzie carte „Infidelitatea” de John M Gottman

Traversăm un context contemporan apăsător și volatil, în care rata divorțurilor este mare, exigențele parteneriale ridicate, toleranța la frustrare scăzută, în care moștenirea romantică este dublată de libertatea și oportunitatea de a întâlni noi și noi oameni, chiar și după ce am întemeiat relații de cuplu și ne-am căsătorit. In acest context  întrebările amintite sunt cum nu se poate mai spinoase, cabinetele de psihoterapie pline iar industria editorială orientată spre psihologia de cuplu înfloritoare.

John Gottman este unul dintre cei mai populari și reputați specialiști  în psihologie relațională care și-a luat activitatea de cercetare foarte în serios, bazându-se nu doar pe experiența personală cumulată (și uneori inegală sau vag relevantă)  de cabinet, cât mai degrabă pe o cercetare riguroasă (în care a fost nevoie de multă imaginație) a sute de cupluri. Totul pentru a decela concluzii relevante statistic, totul pentru a construi un model predictibil și operațional, pe baze științifice, din care să extragem elemente relevante și aplicabile în viața de cuplu de zi cu zi, referitoare la premisele dar și la vulnerabilitățile unei relații  pe termen lung. Asemenea elemente sunt inventariate și în volumul tradus și publicat la Editura Pagina de Psihologie, alături de tehnicile la îndemână pe care le putem folosi pentru a ne evalua calitatea relației prezente și pentru a o îmbunătăți.

În celebrul Laborator al Iubirii, Gottman a studiat ani la rând dinamica vieții de cuplu, ca un fel de Big Brother, folosind camere video, detectori senzoriali, dar și instrumente originale pentru a înțelege ce se întâmplă în situațiile de conflict între doi parteneri. Chiar dacă toate cuplurile ajung să se certe, mai devreme sau mai târziu, sugestia lui Gottman pare să fie aceea că unele își păstrează angajamentul chiar și în timpul conflictelor în vreme ce altele se dizolvă repetat, nemaireușind să comunice. Toxina care face diferența pare să fie sentimentul trădării (care nu emană doar din infidelitate cu un alt partener ci și din egoism, minciună, răceală, și o dedicare prea mare față de alte activități). Antidotul pentru această toxină rămâne încrederea iar raportul dintre încredere și trădare (calculabil matematic) ar putea să ofere o dare de seamă asupra solidității unui cuplu la un moment dat (precizia predicțiilor lui Gottman în privința cuplurilor care rezistă testul timpului pare să fie peste 80%).

În evaluarea sa, Gottman folosește Teoria Jocurilor și a deciziei raționale. Acestea au fost concepute inițial pentru strategiile diplomatice și în economia rațională. Ele  pornesc de la premisa că suntem ființe raționale și vrem să ne maximizăm avantajele (dar nu mereu sub forma unui joc cu sumă nulă, adică un joc în care doar unul câștigă maxim fără ca celălalt să câștige nimic).

Încrederea, așa cum o definește Gottman este starea în care amândoi partenerii de cuplu sunt dispuși să se schimbe pentru ca din această schimbare să beneficieze și celălalt (cu alte cuvinte, să calculezi că fericirea ta depinde și de fericirea celuilalt). Psihologul american a evaluat nivelul de încredere în cuplu (și în acest sens oferă și scala pe care fiecare o poate aplica) pornind de la felul în care se simțeau partenerii în situațiile de comunicare, chiar și cele tensionate (cât timp petreceau în zona agreabilă și cât timp într-o zonă a emoțiilor pur negative, desincronizate de partener, adică în zona dezagreabilă). Relațiile cele mai durabile sunt relațiile în care ambii parteneri dau întâietate parteneriatului în detrimentul altor obiective (adică o echilibrare între încrederea acordată și încrederea meritată).

Există cupluri care petrec, chiar și într-un conflict, suficient timp în zona agreabilă (răspund liniștitor, răspund reparator cu glume, complimente, tachinări care cresc nivelul de încredere), există cupluri care petrec timp în zona neutră (nu folosesc multe reparații, dar sunt calmi în timp ce exprimă dezacorduri) și sunt cupluri care ajung în ceea ce Gottman numește Hotelul Iadului: petrec mult timp în zona dezagreabilă, devin indiferenți la reparație și se torturează unii pe alții (fie prin țipete, fie prin fierbere pasivă) – comunicarea lor conflictuală ajunge să devină noncomunicare, mai ales când partenerii trăiesc un proces de inundare (din cauza sensibilității la ostilitate, devin agresivi, le scade capacitatea de a raționa și ajung să sesizeze doar negativ și pericol în ce spune celălalt).

Cum ajungem în Hotelul Iadului? În cinci pași: închidem succesiv ușa partenerului la solicitări (de la nevoia unei vorbe bune până la lipsa de reacție într-o cerere de ajutor, pierdem ocazia de a stabili conexiune), producem incidente regretabile (când greșim și plecăm fără să ne pese). Când cumulăm suficient din 1) și 2) intră în acțiune efectul Zeigarnik (conform căruia ne amintim mai bine ce n-am finalizat, adică ne vom aminti mai intens lipsa de acțiune/reacție a celuilalt), devenim predominant negativi (începem să interpretăm negativ chiar și evenimentele neutre/pozitive ale cuplului și se sedimentează convingerea că partenerul nu e doar ocazional nepăsător ci chiar e o persoană egoistă) iar apoi eliberăm cavalerii apocalipsei, modelele de comunicare negativă: critica, disprețul (porecle, sarcasm, batjocură) și defensiva (contraatacul și victimizarea). Toți acești pași, de la distanțare/ignorare, trecând prin incidente regretabile spre negativitate cresc indicele trădării relaționale (și implicit fragilizează cuplul).

Cuplurile cu indice al trădării crescut ajung adesea să construiască intimități aparent inocente cu alte persoane și  sunt surprinse de cât de repede escaladează uneori lucrurile. De fapt, ei au dat curs unor vulnerabilități, renunțând să-și prioritzeze relația de cuplu: au apelat la comparația negativă (tendința de a ne compara partenerul cu oricine altcineva dar și cu ceea ce am fi putut face dacă nu am fi fost implicați în relație) și au dat curs cascadei infidelului: au dezvoltat secrete față de partener (și au zidit fereastra comunicării de cuplu), s-au deschis conversațional spre alții (astfel încât zidurile și ferestrele care delimitau relația față de ceilalți s-au inversat), apoi au ajuns să dezvolte complicități cu terțul și să își rescrie negativ propriul trecut relațional, ceea ce a condus la erodarea încredereii în partener.

În maniera sa sistematică și organizată, Gottman inventariază apoi 10 căi care precipită sentimentul de trădare în cuplu: infidelitatea sexuală, devotamentul condiționat (sunt aici până apare cineva mai bun), aventura non sexuală (e doar un prieten, nici nu ne-am atins), minciuna (folosită uneori pentru a păstra pacea în cuplu, dar ea genereaza breșe de încredere), coaliția antipartenerială (mai ales când unul dintre parteneri se aliază cu părintele și formează clubul Hai să-l criticăm pe celaălalt), absenteismul și răceala, reducerea interesului sexual, lipsa respectului (disprețul exprimat explicit care induce ideea partenerului că e inferior), nedreptatea (de obicei în administrarea bugetului sau a sarcinilor casnice), egoismul și promisiunile încălcate.

După această anatomie riguroasă susținută de disecțiile din laboratorul iubirii, Gottman propune intervenții pentru diferite contexte: intervenții pentru întărirea încrederii în cuplu (utilizând un model de comunicare), strategii de gestionare a conflictelor în manieră constructivă, intervenții postinfidelitate și un ghid orientativ pentru aprecierea momentului în care relația nu mai poate fi salvată.

Pentru a ne îmbunătăți încrederea, Gottman pledează pentru expresie și înțelegere emoțională, pentru situația în care ambii parteneri pot deveni antrenori emoționali reciproci (în mod paradoxal, încurajări de tipul: nu fi trist! Privește partea plină a paharului sunt de fapt expresia fugii emoționale). În acest sens ne sunt descrise tehnici conversaționale (precum arta conversației de suflet în care e esențial să transpunem emoții în cuvinte, să folosim întrebări deschise, să folosim ascultarea empatică și să exprimăm compasiune înainte de soluții).

De asemenea, Gottman oferă și repere pentru a răspunde cu bunăvoință, pentru a oferi reparații atunci când ne rănim partenerul (fie ele cognitive, dar mai ales emoționale: să fim de acord, să punem întrebări, să cultivăm umorul, să asumăm responsabilitatea printre altele).

Gottman oferă o schemă interesantă pentru a păstra o dimensiune constructivă a conflictelor în care atât vorbitorul cât și ascultătorul au propriile lor responsabilități. Această schemă prezentată pe larg în volum poate fi aplicată în cadrul unor conversații periodice în care partenerii abordează subiecte spinoase, se fac auziți/înțeleși pe rând și evaluează în termeni constructivi ce este negociabil și ce nu este negociabil.  De asemenea, autorul propune și un kit de vindecare pentru rănile mai vechi (centrat pe dezbaterea realității subiective a celuilalt, pe identificarea declanșatorilor conflictuali ascunși)

În ultima parte a volumului John M. Gottman discută despre ce rămâne de făcut cuplurilor care au trecut prin experiența infidelității (decizia de a merge la terapeut pare să fie crucială, ținând cont de proporția traumei). Metoda lui Gottman de gestionare a acestei stări post-trădare mizează pe trei faze: o fază a căinței (în care celălalt se spovedește și răspunde la orice întrebare, acceptă intruziunea și controlul partenerului, înțelege ce a mers prost, explorează motivele revenirii în relație și începe procesul de iertare), armonizarea (crearea unor noi coordonate relaționale), atașamentul (crucial în acest pas par să fie reluarea conversațiilor pe teme intime, sexuale – în acest sens Gottman propune și repere despre cum îmbunătățim comunicarea sexuală).

Nu în ultimul rând psihologul american aduce în discuție și situația în care e cazul să renunțăm la relație, apelând la o reprezentare pe 5 dimensiuni în discursul partenerilor legat de trecutul comun (în ce măsură trecutul este rememorat în detaliu, pozitiv, satisfăcător, unificator sau dimpotrivă, general, negativ, dezamăgitor).

În vreme ce Esther Perel, o altă psihoterapeută populară și cu experiență, avertiza în ceea ce privește raportul conflictual dintre eros și intimitate (și găsea chei posibile de rezolvare a dificultăților relaționale în cultivarea misterului și conservarea unei distanțe optime în cuplu), John Gottman se situează oarecum antagonic. El pledează pentru aprofundarea intimității, pentru apropiere permanentă (folosind modele de comunicare constructive) pentru o menținere ridicată a indicelui de încredere și pentru neutralizarea potențialului de trădare.

În timp ce Perel sublinia pericolele intimizării care desexualizează și paradoxurile dorințelor noastre, Gottman e mai tranșant, pe baza cercetărilor sale și a logicii teoriei jocurilor: o relație durabilă și sănătoasă are nevoie de transparență totală, de onestitate, de o focusare continuă pe cuplu. Miza? A ne afla într-o relație funcțională nu este doar o premisă de armonizare personală, ci este și o rețetă pentru o viață mai sănătoasă (relațiile funcționale au un efect calmogen la stres asupra partenerilor, mortalitatea bărbaților e redusă de 11 ori față de cuplurile disfuncționale, în vreme ce probabilitatea ca partenerele lor să sufere de simptome fizice și psihice este de asemenea mai mică).

Fundamentat pe cercetări riguroase și pe statistică, nu doar pe experiențe personale izolate, volumul lui Gottman are avantajul de a livra repere întemeiate în înțelegerea dinamicii de cuplu și cultivarea unui anumit tip de educație relațională, folosind mijloace practice, scheme implementabile accesibile. Pe de altă parte, premisele lui se inspiră din teoria jocurilor și a deciziei raționale (deși acest model a fost depășit în înțelegerea consumatorilor inclusiv în economie începând cu anii `80), modelul său este dens în rețete de tip pragmatic american (în care ni se oferă chiar și o listă de cuvinte prin care să ne identificăm emoțiile sau fraze standard de expresie empatică), exact genul de abordări pe care Esther Perel le considera falimentare (în care abordăm relația de cuplu ca o vizită cu mașina la service).

Cu toate acestea, INFIDELITATE este un volum cu adresabilitate largă, o explorare fertilă a psihologiei de cuplu dintr-o direcție pragmatică și, indiferent dacă sunteți fani ai prudenței și paradoxurilor pereliene sau chiar dacă nu gustați aplicarea standardizată matematic asupra relațiilor, veți găsi elemente utile de întărire, salvare sau depășire a relațiilor în care vă aflați.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *