Recenzie carte „Poate ar fi bine să discuți cu cineva” de Lori Gottlieb

Recenzie carte „Poate ar fi bine să discuți cu cineva” de Lori Gottlieb

Există deja o literatură în creștere dedicată psihoterapiei și în limba română (chiar dacă, paradoxal, cel puțin în SUA, există un trend relativ descrescător al accesării acestor tipuri de servicii, conform lui Lori Gottlieb): de la cărți scrise de specialiști pentru specialiști sau pentru publicul larg la volume semnate de pacienți care au avut parte de experiențe transformatoare. Mult mai rară și cu atât mai inedită este situația reunirii perspectivelor și nu doar prin natura demersului editorial (așa cum se întâmplă în volumul Cu fiecare zi mai aproape, în care avem parte de cronica unei terapii experimentată atât de terapeut cât și de pacient). 

Recenzie carte „Poate ar fi bine să discuți cu cineva” de Lori Gottlieb

In volumul publicat la Editura Litera, Lori Gottlieb reușește  să asume exact această dublă privire: a pacientului și a psihoterapeutului într-o lectură umanizantă în care punctele de cotitură esențiale trăite în cabinetul de psihoterapie se împletesc cu idei și reflecții generale despre felul în care funcționează acest demers cu virtuți transformatoare al terapiei prin cuvânt.

Parțial jurnal terapeutic, parțial prezentări de caz cu amprentă narativă, în volumul Poate ar fi bine să discuți cu cineva Lori Gottlieb alătura  propria ei experiență cu pacienții dar și  experiența ei  de pacient pentru a ne contura răspunsul la o întrebare care probabil că stârnește curiozitatea  celor care au abordat un specialist sau care s-au gândit să o facă la un moment dat: cum funcționează psihoterapia? Prin psihoterapie înțelegem, într-o manieră foarte generoasă, un proces prin care oamenii se străduiesc să evolueze, sub un ghidaj blând și empatic.

O femeie aproape desăvârșită profesional (după ce a schimbat mai multe rute, de la activitate în scenaristică, la medicină, la jurnalism), o psihoterapeută cu experiență ajunsă la jumătatea vieții, cu un copil de vârstă mică, Lori Gottlieb se confruntă într-o zi cu vestea surprinzătoare că iubitul ei cu care avea o relație de mai bine de doi ani îi spune, indirect, că o va părăsi. El nu mai are disponibilitate să crească un copil (după ce fiicele sale din relația anterioară au plecat de acasă) și se declară mai interesat de intimitate decât de familie.

Vestea șoc o destabilizează pe Lori care alege să apeleze la un psihoterapeut. Iată că și psihoterapeuții au nevoie la rândul lor de terapeuții lor, nu doar pentru consiliere profesională sau supervizare ci și pentru a gestiona impactul stresului profesional, doar că Lori, în acest caz, se află în situația unui pacient căruia viața pare să-i fugă de sub picioare, traversând o situație de criză.

În capitolele dedicate parcursului  ei ca pacient, Lori Gottlieb ne schițează portretul terapeutului în dimensiunea sa umană. Departe de a fi vraciul atotcunoscător și perfect echilibrat (adesea aceasta e imaginea cu care îl investesc pacienții, mai ales la început), terapeutul, chiar și după ani de formare, rămâne în primul rând un om cu vulnerabilități care la rândul său are uneori nevoie de ghidaj în gestionarea stresului la care e expus. Surpriza există și pentru el, atunci când, apelând la un confrate de breaslă, ajunge să se confrunte cu alte probleme, mai subtile și mai profunde decât cele pentru care a venit.

Căutând doar o consolare și un suport pentru criza despărțirii, Lori își va extinde confesiunea în fața lui Wendell, terapeutul pe care l-a ales nu fără dificultate și va vorbi despre boala fizică nediagnosticată, despre cartea pe care a asumat că o va scrie dar nu o poate face, despre relația cu fiul ei (făcut târziu, cu un donator de spermă – un capitol comico-tragic detaliază eforturile lui Lori de a găsi sămânța potrivită pentru viitorul copil), despre teama de schimbare, teama de moarte, teama de abandon, griji fundamentale inaparente la momentul la care Lori decide să se adreseze specialistului. 

Folosind metafora inspirată dintr-o bandă desenată (aceea a unui prizonier care trage de gratiile unei ferestre, deși în jurul său nu există alți pereți sau uși), Lori Gottlieb evocă parcursul ei în abordarea temerilor pe care a căutat să le evite, în punerea la îndoială a deciziilor care credea că sunt corecte, până la găsirea sensului reconstruit, menit să catalizeze etapa acțională transformatoare de viață.

Povestea ei nelipsită de accente comice dar și dramatice este dublată de povestea clienților lui Gottlieb care se prezintă în situații de criză aproape inabordabile și ajung totuși la un deznodământ împăcat din punct de vedere mental. Poveștile selectate de Gottlieb (după o muncă probabil dificilă de a camufla identități și a respecta dreptul la confidențialitate) surprind oameni în momente de viață diferite, confruntându-se cu provocări diferite (și nu voi da multe detalii despre asamblarea acestor cazuri, pentru că narațiunile pacienților ascund surprize uneori spectaculoase, pe care merită să le experimentați preluând filtrul de martor al terapeutului).

John este un scenarist hollywoodian bogat, un adevărat nesuferit arogant pentru care toți cei din jur sunt niște idioți, intolerant, nepoliticos (o plătește pe Lori cu bani în numerar, ca soția să nu afle că merge la terapie, considerând-o un soi de prostituată emoțională), pentru care vulnerabilitatea și emoțiile asumate par a fi demne de milă și de rușine. Relațiile sale cu soția, cu copii, cu cei din jur sunt problematice și inflamate, atâta timp cât John pare să rămână vulcanic și critic constant în raportarea la ceilalți (inclusiv cu terapeuta). 

Julie este o profesoară de succes, trecută de 30 de ani care află după luna de miere că suferă de cancer pe care reușește să-l trateze, cu o interventie mutilantă. Julie își dorește și un copil cu soțul ei iubitor, Matt, dar după mai multe sarcini pierdute află de recidiva cancerului în stadii incurabile. Julie e nevoită să asume o viață în deplină nesiguranță, suferind pentru lucrurile pe care nu le va avea vreodată.

Rita este o septuagenară nefericită: după o viață cu soți nepotriviți, o carieră ratată, după ce copiii au părăsit-o plini de ură pentru felul în care i-a tratat, rămasă fără prieteni, Rita își mai acordă un singur an de viață până când va alege să se sinucidă. Rita se află într-o situație descurajantă chiar și pentru un terapeut: nu pare să aibă nicio resursă de a merge înainte, nu suferă doar din cauza pierderilor ca rezultat al îmbătrânirii, ci își conștientizează irosirea din timpul vieții, izolată și înfometată după contact uman.

Charlotte este o tănără care oscilează între apropiere și respingere umană, cu dificultăți în recunoașterea emoțiilor proprii și care se proiectează mereu într-o postură nefericită (seduce prin nefericire, joacă rolul de neputincios pentru a-i distribui pe ceilalți în rol de salvatori) și se confruntă și cu un consum abundent de alcool.

Ce vor descoperi acești clienți în procesul psihoterapeutic, în paralel cu propria dinamică a psihoterapeutului care nu rămâne doar un ecran neutru psihanalitic în toate aceste povești vă rămâne să descoperiți.

Din propria experiență de pacient și din călăuzirea celorlalți, Lori Gottlieb extrage cu blândețe, cu umor, cu surpriză elemente importante despre psihoterapie: de ce alege cineva această profesie care se întâlnește cu nefericirea, neplăcerea, criza? Ce relație avem cu trecutul și de ce căutăm uneori un trecut mai bun, uitând de prezent și viitor? Ce rol au discuțiile despre părinți în psihoterapie?  Cum își culeg psihoterapeuții informațiile? Care sunt stadiile schimbării prin care trecem? De ce avem senzația uneori că trăim doar relații nefericite? Ce înseamnă iertarea? Cum poate fi durerea un mijloc de protecție? Cum poate funcționa o intervenție paradoxală, în care terapeutul prescrie simptomul pacientului (de  exemplu unei femei care are dificultăți în a iniția relații intime terapeutul îi poate întări ideea că nu poate avea relații intime)? Când și cum se încheie o terapie? Toate aceste întrebări sunt explorate, în concordanță cu evoluția poveștilor.

Lori Gottlieb explorează și provocările etice și profesionale ale psihoterapiei: de la regulile de confidențialitate (cât și cum poți vorbi cu alți terapeuți? Ce faci când te întâlnești cu un pacient pe stradă? Merg psihoterapeuții la înmormântarea pacienților? Se păstrează secretul profesional și după moartea lor? ).

Nu în ultimul rând autoarea americană vorbește deschis și la firul ierbii despre prejudecățile legate de psihoterapeut și portretul neliniștitor al său în spațiul public. Dincolo de figura profesionistă, înțelegătoare, stăpână pe ea, orice psihoterapeut, așa cum dezvăluie chiar experiența personală a lui Gottlieb e, în primul rând un om, cu slăbiciuni, dorințe, îndoieli și o poveste personală într-o continuă dinamică.

Și terapeutul e marcat de istoria pacienților săi, în ciuda faptului că e investit cu superputeri.

Terapeutul nu poate citi minți și pare intimidant pentru că dă senzația că poate vedea prin zidul de apărări cu care ne mascăm nesiguranțele (ceea ce, desigur, nu pare de dorit în afara cabinetului de terapie), chiar dacă la rândul său caută uneori să păstreze aparențe. Terapeutul nu este neutru în raport cu pacienții săi, ci dezvoltă o serie de reacții în raport cu aceștia doar că știe să le folosească pentru a facilita călătoria celui din fața sa, el e cu un pas înaintea pacientului dar nu pentru că ar deține o înțelepciune specială ci pentru că vede obiectiv lucrurile din afară, pentru că identifică vulnerabilități și tipare (chiar și când pacienții caută să le mascheze atât de bine). 

De asemenea,  terapeutul este cel alături de care ajungi să îți rescrii povestea, cel care ne ghidează eliberarea din propriile închisori în care singuri ne aruncăm, ținându-ne strâns de bare, strigând în același timp că vrem să părăsim celula. Ieșirea din această recluziune (care face parte uneori din hiperreactivitatea sistemului nostru imunitar psihic – din felul în care psihicul nostru caută să reacționeze la traumele sau situațiile dificile întâlnite) este o călătorie personală și emoționantă de fiecare dată, indiferent din perspectiva cui ai privi: a specialistului sau a clientului  (rolurile acestea fiind de fapt interșanjabile în orice moment).

Prin reunirea perspectivelor, Lori Gottlieb reduce asimetria ce pare să se întindă intimidant între terapeut și client: terapeutul mereu pe poziții de siguranță, înțelept, calm, empatic, omniscient, clientul neajutorat, confuz, în căutare de răspunsuri la acești suprainvestiți guru ai experienței umane. De fapt, umanitatea strălucește spectaculos în relație, nu există un soare și planete dezorientate care urmăresc orbite haotice în jurul unui astru, de fapt oamenii sunt vulnerabili indiferent pe ce fotoliu stau și câte diplome au înrămate pe pereți, indiferent cât de plini de succes profesional sau cât de ratați se simt. A ne confrunta cu adevăratele vulnerabilități care stau ascunse în spatele atâtor mijloace de distragere pe care le folosim înseamnă să parcurgem un proces terapeutic.

Împreună cu terapeutul putem constata că nu suntem reductibili la instantaneul cel mai rău al crizei care ne aduce la terapie, ci că avem și instantanee mai bune (pe care adesea terapeutul le vede, le proiectează, ne vede bunătatea și potențialul dincolo de ceea ce ne orbește și ne apasă pe moment), instantanee pe care le putem atinge și integra într-o nouă poveste actualizată. Avem însă nevoie de această privire în care avem încredere și care are încredere în noi, care ne oferă susținere și în același timp ne este egală ca apartenență la un set de experiențe universale. Așa cum remarcă Lori Gottlieb, citând un alt specialist cunoscut,  dintre toate acreditările, cea mai importantă pentru un terapeut rămâne aceea de a fi un membru al speciei umane.

Ca rezident am fost învățată că atunci când pacienții ne mulțumesc, cel mai util este să le reamintim că ei au făcut ce a fost mai greu. Voi sunteți cei care contează, avem tendința să spunem. Eu sunt aici doar pentru a vă îndruma. Și, într-un anumit sens, acest lucru e adevărat. Faptul că au sunat și au decis să vină la terapie apoi să se confrunte cu problemele lor în fiecare săptămână e un lucru pe care nimeni altcineva nu l-ar putea face pentru ei. Și am mai învățat un lucru, ceva ce nu putem înțelege cu adevărat până nu vom ajunge la ore de terapie: evoluăm numai împreună. Oricine are nevoie să audă vocea altei persoane care spune Cred în tine. Pot vedea posibilități pe care tu încă nu le poți vedea. Într-un fel sau altul ceva se va schimba. În terapie există o vorbă: Haide să-ți rescriem povestea.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *