Călăul dragostei și alte povești de psihoterapie de Irvin D. Yalom

Îmi place să citesc uneori povești psihoterapeutice, evocări ale unor situații impresionante din practica specialiștilor în sănătate mintală, dar adesea mă apropii de ele cu prudență dat fiind faptul că nu le pot citi nici ca jurnale și nici ca nuvele sau romane. Poveștile psihoterapeutice sunt parțial limitate în credibilitate sau în înțelegerea pe care o pot oferi cititorului, în mod paradoxal, tocmai prin elementele care le fac atractive pentru cititori. Aceste elemente țin mai degrabă de practica narativă, de așezarea  conținutului crizelor parcurse la terapie în scheme confortabile pentru mintea spectatorului. 

Călăul dragostei și alte povești de psihoterapie de Irvin D. Yalom

Poveștile psihoterapeutice sunt un amestec interesant de realitate și ficțiune, fără să aparțină pe deplin unui singur tărâm. Ele nu reprezintă ficțiune, căci nu sunt doar o plăsmuire a unui scriitor, fiind de fapt evocări ale unor ședințe reale, cu oameni reali. Pe de altă parte, odată prelucrate în mâna terapeutului, la rândul său limitat de timp și spațiu, ele  trec retrospectiv printr-un oarecare proces de simplificare și narativizare, sunt reașezate ca să livreze parcursul formal al logicii unei povestiri, în care avem parte de intrigă, o desfășurare a acțiunii, un punct culminant și un deznodământ.  Prin această schematizare care le face accesibile în planul lecturii,  ele devin fără îndoială captivante, primesc un soi de garanție pilduitoare, spectaculoasă a celui care le-a potrivit într-o schemă după care funcționează bine mintea, de altfel. Doar că tot acest parcurs ar putea însă să-l inducă oarecum în eroare pe un cititor neavizat, să creeze false așteptări, ca și când terapia e un proces în care se ating de la sine, în cele din urmă, punctele critice care catalizează transformarea personală, eliberarea de suferință, depășirea fricilor, ca și când un regizor din fundal ar doza intrările potrivite pentru a împinge acțiunea într-o anumită direcție. În practică, lucrurile sunt mai complicate și mai încâlcite: uneori nici terapeutul și nici clientul nu par să știe încotro se îndreaptă, uneori procesul terapeutic se întinde de fapt pe luni și chiar ani de zile fără să conducă la o revoluție de efect, poate doar la schimbări graduale și nici acelea depline, uneori clienții renunță la terapie și își iau poveștile cu ei chiar când provocarea pe care o aveau de confruntat era mai redutabilă. Desigur, toate aceste lucruri nu ne opresc să găsim repere inspiraționale și plăcerea de a descoperi, sub ghidarea unui autor bun, ce se ascunde în spatele suferințelor cotidiene. Whatever works, cum spunea personajul principal interpretat de Larry David din filmul omonim al lui Woody Allen.

Între numeroasele povești psihoterapeutice traduse și la noi în limba română mi-au plăcut cele care au ieșit puțin din tiparul amintit, al schematizării simplificatoare și atractive narativ (pe coordonata tot mai dorită în plan contemporan, a livrării dezvoltării personale, ca un fel de fabule moderne inspirate din realitate). Mă gândesc aici la cronica lui lui Lori Gottlieb (despre care am scris deja aici) și la una dintre colecțiile de povești psihoterapeutice semnată de Irvin D. Yalom grupate sub titlul „Călăul dragostei și alte povești de psihoterapie”.  Atât Gottlieb, cât și Yalom ocolesc parțial filtrul simplificator, renunță parțial la spectaculos pentru a reda autenticul. Apelând la o comparație cu cea de-a șaptea artă: dacă multe dintre colecțiile de povești terapeutice sunt filme hollywoodiene, impresionante în efecte, dar cu un schelet previzibil și prelucrat univoc, cartea lui Gottlieb și mai ales cartea lui Yalom sunt mai degrabă filme europene, filme cu deznodământ uneori echivoc, cu un parcurs exasperant care aparent nu duce nicăieri, cu lovituri de teatru uneori absurde, filme în care și terapeutul devine un personaj relevant, cu propriile sale reacții și propriile sale vulnerabilități care sunt puse la încercare. 

Călăul dragostei și alte povești de psihoterapie” explorează 10 povești ale unor oameni care s-au confruntat cu durerea existențială, ascunsă în spatele unor dificultăți care ne sunt familiare: singurătate, imagine de sine negativă, vinovăție, ură de sine sau chiar simptome somatice precum migrene sau impotență. În spatele unor acestor suferințe cotidiene, intense, dar totuși mai gestionabile decât angoasele existențiale de fundal, stau însă confruntările universale cu ceea ce Yalom numește realități existențiale fundamentale: inevitabilitatea morții, libertatea și responsabilitatea pentru propria viață, izolarea existențială și lipsa de sens prestabilită a vieții.  Aceste daturi bazale antrenează frici mult mai adânci și mai copleșitoare, de aceea atenția de la ele este deturnată mai degrabă în cercuri vicioase cotidiene, în amăgiri și evitări care nu ne scapă neapărat de suferință pe deplin, dar ne țin ocupați și rătăciți într-o durere aparent mai ușor gestionabilă. 

Spre deosebire de Freud, care miza și el pe o arheologie și o interpretare a unui dincolo de aparențele simptomatice, abordarea lui Yalom e mai degrabă centrată pe prezent (deci nu pe experiențele timpurii din copilărie). În cazurile pe care le prezintă, Yalom ilustrează cum pacienții săi caută să se elibereze de povara acestor daturi existențiale amintite: frica de moarte e ocolită prin cele două strategii naïve: cea a salvatorului suprem (va fi mereu cineva acolo care nu mă va lăsa să mor, pot căuta relații fuzionale ca să evit confruntarea cu faptul de a fi muritor) respectiv a statutului personal special (mie nu are cum să mi se întâmple și pot face atâtea lucruri ca să mă păcălesc că voi fi mereu în putere și tânăr). Frica de libertate și aspirația spre o structură predeterminată care să ne călăuzească ne poate trimite într-un blocaj al victimizării.  Evitarea inevitabilei izolări existențiale (faptul că, în mod profund suntem de fapt singuri) ne împinge să căutăm să ne contopim cu obiectele iubirii, reale sau imaginare, iar lipsa de sens predeterminat ne poate arunca în obsesii și în rigidizări inflexibile. Depășirea acestor strategii de evitare e uneori atât de dureroasă încât rămâne de fapt incompletă. Nu toți pacienții lui Yalom au parte de deznodaminte simple și spectaculoase, dar parcursul lor, punctul din care pleacă și punctul în care ajung în călătoria înțelegerii de sine este cel care impresionează cititorul.

Povestea care dă titlul volumului este cea a Thelmei, o femeie trecută de 70 de ani care se declară îndrăgostită și suferă chiar și după 8 ani după ce a trăit o scurtă și bizară aventură amoroasă chiar cu propriul ei terapeut. Carlos este un bărbat suferind de cancer terminal cu preocupări sexuale extreme și cât se poate de cinic. Betty este o pacientă obeză fără prieteni sau viață socială care insistă să poarte taifasuri superficiale și glumețe chiar și în cadrul terapiei. Penny este o femeie care și-a pierdut fiica și nu reușește să depășească doliul nici după ani de zile. Marge este o pacientă aflată în pragul sinuciderii, după o viață ruinată de boală și abuzuri. Marvin e un bărbat aparent echilibrat care trăiește migrene și experiențe sexuale eșuate. Ce temeri se ascund de fapt în spatele acestor situații și cum reușește Yalom să-și ghideze pacienții spre confruntarea inevitabilă cu propriile daturi existențiale vă rămâne să descoperiți.

Așa cum aminteam, dincolo de faptul că autorul nu apelează la simplificarea facilă, menită să livreze deznodământul fericit dorit, Yalom mai face ceva special în poveștile sale: evocă propriile provocări personale trăite, situațiile delicate, descurajante și pilduitoare pe care le-a parcurs  în ședințele cu pacienții. Depășirea prejudecăților și încercarea de a clarifica de ce anumiți pacienți îi stârnesc reacții de furie sau plictiseală servesc de fapt și ele procesului terapeutic, amplifică încercarea de a aprofunda relația terapeutică (care este și cea din care se hrănește procesul transformator). 

Cum reușești să ghidezi un îndrăgostit (care, prin natura stării prin care trece este expus idealizărilor și lipsit de contact deplin cu realitatea)? Cum tratezi de la egal un om aflat aproape de abisul sinuciderii, fără să-l obiectivezi sau să-l compătimești? Cum vorbești cu un pacient care se simte vinovat fără vină și care te face să-ți pierzi răbdarea? Cum te raportezi la o persoană care ți se pare respingătoare fizic și psihic și care, în ciuda faptului că îți cere ajutorul, te ține la depărtare atunci când îi întinzi mâna? Cum răspunzi unor solicitări de favoruri din partea pacienților care ar putea să-i elibereze măcar temporar de anxietate? Sunt doar câteva dintre dilemele și provocările pe care le-a trăit Yalom în cabinetul său. 

Un volum de popularizare a abordării terapeutice propusă de Yalom, mai puțin densă teoretic față de tratatul său de psihoterapie existențială, „Călăul dragostei și alte povești de psihoterapie” este însă și o carte care evocă o dublă evoluție. Pe lângă complexa și eleganta descifrarea a daturilor existențiale din spatele unor suferințe umane, această carte a lui Irvin D.Yalom oferă o perspectivă asupra unui parcurs dual: travaliul clientului și cel al terapeutului, proiectând în cele din urmă această miraculoasă și specială relație care se naște într-un cabinet de psihoterapie și care lăsa urme peste timp în ambii participanți. 

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *