Traumă, atașament, constelații familiale de Franz Ruppert

Conceptul de traumă psihică, recunoscut după mai bine de jumătate de secol, două războaie mondiale, Holocaustul și încă un conflict durabil și epuizant (războiul din Vietnam), a fost inițial limitat la un inventar de evenimente amenințătoare de viață, precum experiențele de front sau prizonieratul în condiții teribile. Din anii ‘70, atunci când s-au stabilit bazele primei tulburări psihice de manual asociată traumei (tulburarea de stres posttraumatic), astăzi, conceptul de traumă a fost utilizat pentru a descrie o întreagă  clasă de tulburări (tulburări legate de traumă și stresori) în ghidul de diagnostic psihiatric american și este în continuă expansiune, inclusiv în zona de psihoterapie. Interesant este că pe măsură ce definiția traumei se lărgește, abordările ei devine tot mai specializate, inclusiv în România înființându-se, printre altele, si un institut dedicat studiului și tratamentului traumei. 

Traumă, atașament, constelații familiale de Franz Ruppert

În paralel cu lărgirea definiției traumei s-au dezvoltat în ultimii 40 de ani studiile legate de creșterea copiilor și s-au aprofundat teorii legate de impactul pe termen lung asupra personalității al felului în care am fost tratați de părinți (o reinventare în prelungirea, dar totuși, în afara cadrelor psihanalitice care au dominat psihoterapia aproape 100 de ani). Legătura dintre experiențele timpurii în familie (sau în lipsa ei) și traumă a fost stabilită și consolidată în timp. Astăzi e parte din psihologia populară, din limbajul comun să vorbim despre copii traumatizați, de experiențele adverse în relația cu părinții (de la evidentul abuz fizic până la subtilul abuz emoțional și neglijența față de nevoile de securizare). 

Această ascensiune în tandem a celor două câmpuri de cercetare (parenting și traumă) a creat generații de părinți mult mai atente la nevoile timpurii ale odraslelor lor, ale căror nevoi au început să fie luate tot mai în serios (să nu uităm că însuși conceptul de copilărie nu are o vechime mai mare de 150 de ani, deci avem încă destul de multe aspecte de clarificat când vine vorba de psihologia varstelor timpurii și mai ales legat de impactul pe termen lung al experiențelor de viață critice, când suntem cei mai vulnerabili și mai neajutorați). E adevărat că, dincolo de atenția și rafinarea abordărilor educaționale, dincolo de contribuțiile la psihoterapia adulților, aceste curente de studiu al parentingului și al traumei au creat și un efect problematic pe care criticii îl consideră excesiv. Pe de-o parte, dezvoltăm părinți tot mai anxioși în raport cu reacțiile și nevoile copiilor lor, pe de altă parte extensia  conceptului de traumă  are un impact la nivel social: scade toleranța la frustrare și  amplifică și legitimează sentimentele de neajutorare, proiectează un climat de hipersensibilitate socială în care orice experiență poate fi pentru cineva traumatică. Acest aspect, întărit de forța corectitudinii politice dă naștere unui curent de suspiciozitate și revendicări legale de nivel astronomic (o simplă glumă poate deveni de fapt un temei pentru revendicări materiale imense, pe temeiul alunecosului termen de daune morale).

Am făcut această introducere mai lungă pentru a putea clarifica originalitatea contribuției lui Franz Ruppert, unul dintre cei mai activi și reputați cercetători în domeniul psihotraumatologiei din Europa. Profesor și autor de manuale în Germania, cu o experiență îndelungată în psihoterapie, Franz Ruppert propune o abordare psihoterapeutică intitulată metoda constelațiilor familiale, asociată psihotraumatologiei multisistemice generaționale. Dincolo de jargonul aparent pretențios, Franz Ruppert își prezintă pe larg abordarea într-o serie de volume traduse și publicate de Editura Trei, prin implicarea Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei coordonat de Conf. univ. dr. Diana Vasile (psihoterapeut și cadru didactic). Volumul introductiv care poate fi parcurs nu doar de specialiști, ci și de cititorii interesați de psihologie este intitulat sugestiv: „Traumă, atașament, constelații familiale”. Abordarea lui Ruppert pornește de la legătura tot mai greu de contestat între traumă și atașament (adică cele două concepte cheie ale zonelor de cercetare fertile din psihologie, de care aminteam: impactul stresorilor, respectiv parentingul). Pe scurt, teoria ar putea fi sintetizată după cum urmează: oamenii care trăiesc experiențe traumatice în relația cu părinții vor dezvolta un atașament problematic (adică exact premisa esențială care stă la baza capacității de relaționare în general) și mai apoi vor genera la rândul lor tulburări de atașament în generația următoare. Pasul interesant, pe urmele lui Jung,  pe care îl face Ruppert în abordarea sa este aceea de a integra trauma în povestea mai multor generații și a dezvolta o metodă terapeutică care să atingă și poveștile de familie, uneori chiar până la străbunici.

Cele trei principii enunțate de Ruppert în rezumarea perspectivei sale sunt următoarele: 

1) oamenii sunt implicați în sisteme relaționale complexe (în care o tulburare de atașament va contamina și generația următoare, va sta ca bază pentru o altă tulburare de atașament și va genera risc pentru experiențe traumatice.

 2) Psihicul uman poate fi privit ca o structură multigenerațională (problemele unui om sunt de fapt împletiri ale relațiilor de atașament trăite în familia sa pe 3-4 generații). 

3) Vindecarea rănilor psihice nu poate fi ajustată doar prin medicamente și terapia centrată pe propria biografie (iar aici Ruppert își exprimă nemulțumirea față de neajunsurile psihiatriei și psihoterapiei tradiționale), ci doar abordând acest mănunchi generațional de atașamente afectate de traumă. În cazurile pe care le-a tratat terapeutul german a observat că simptomele pacienților erau mai degrabă mecanisme de apărare împotriva unor experiențe traumatice și nu au putut fi îndepărtate fără să se înțeleagă funcția lor compensatorie.

Capitolele alcătuite de Franz Ruppert elaborează apoi aceste trei principii. Inițial, Ruppert vorbește pe larg despre traumă și atașament. Pe de-o parte trauma e un concept înțeles mai degrabă în sens formal, fără să i se imprime un conținut îngust: situații în care o persoană experimentează  o stare de neajutorare și abandon cu consecințe intense și durabile asupra înțelegerii de sine și asupra înțelegerii lumii. Două consecințe importante decurg din această definiție: pe de-o parte nu există situații traumatice obiective – cineva poate să se simtă traumatizat într-un accident de mașină  amenințător de viață, în timp ce pentru altcineva e suficient să fie expus unui oprobiu public, atâta timp cât acești oameni vor trăi stările de neajutoare și amenințare amintite. Pe de altă parte, suntem cei mai expuși la a trăi trauma în perioada copilăriei, atunci când vulnerabilitatea noastră fizică și psihică e maximă. Neîntâmplător tocmai în această etapă biografică parcurgem fundamentele relaționării cu semenii prin relațiile pe care le developăm în familie sau cu îngrijitorii esențiali. De aceea problemele de atașament vor putea avea ulterior consecințe traumatice. 

O traumă presupune de fapt ultimul răspuns de care suntem capabili în fața unei amenințări, dacă fuga și lupta nu mai sunt eficiente (ca răspunsuri de adaptare la stres): înghețul mental și emoțional (freeze) care aduce cu sine o clivare- mai concret, mentalul clivează o experiență copleșitoare, o izolează, o îndepărtează, se sparge astfel unitatea psihică, se produce o retragere interioară (la nivel perceptiv, emoțional și de personalitate). O dimensiune a persoanei e consumată, sacrificată în acea experiență traumatică ce nu poate fi procesată pe deplin conștient pentru că ar fi prea dureroasă. Partea contraintuitivă este că timpul nu este un aliat în rezolvarea traumei: cu cât trece mai mult timp conținutul disociat va ticăi mai degrabă ca o bombă cu ceas și mai multe resurse vor fi consumate pentru a-l ține la distanță de zona încă intact-funcțională a psihicului. În psihotraumatologie intervenția imediată este esențială. Ruppert explică, folosind acest model, inclusiv adicția de droguri, sindromul Stockholm (atașamentul victimei față de agresor). 

Apoi autorul german clasifică traumele în câteva categorii, în funcție de conflictul interior pe care îl generează: trauma existențială (o amenințare fatală care generează frică de moarte și conflictul dintre a te retrage sau a rezista), trauma de pierdere (pierderea unei persoane apropiate care generează frica de a fi părăsit și conflictul între a jeli/a te desprinde și a rămâne ancorat în trecut), trauma de atașament (abuzul sau rănirea care generează un conflict între o neîncredere în toate relațiile versus o încredere oarbă în orice relație), trauma sistemului de atașament (cazul infanticidului sau incestului care proiectează rușine, vină și generează un conflict între ascundere și asumarea răspunderii culpei). Fiecare din aceste subtipuri de traumă este apoi prezentat pe larg, inclusive cu exemple din practica autorului.

Celălalt concept important prezentat de autor în cartea „Traumă, atașament, constelații familiale” este cel al atașamentului. La fel ca în cazul traumei, Ruppert clasifică atașamentele în atașamente de tip mamă-copil (în care schimbul emoțional constant e placa turnantă a dezvoltării identitare), tată-copil , atașamente fraterne, atașamente de substituție, atașamente parteneriale (care depind de atașamentele parentale).

Ultima parte este dedicată prezentării metodei constelațiilor familiale în abordarea traumelor. Activând în spațiul german, Ruppert a avut ocazia să lucreze cu generațiile care au urmat supraviețuitorilor holocaustului și să-și rafineze metoda terapeutică, luând contact cu diferite tipuri de trauma. Metoda constelațiilor familiale e inspirată, printre altele de psihodramă și presupune o activitate de grup cu un supervizor și oameni selectați care să joace spontan diferite roluri ale reprezentanților familiei. La prima vedere pare o joacă cu un rezultat improbabil și încă neclar însă succesele lui Ruppert, precum și reperele metodologice reliefate  subliniază că nu e vorba de lucruri deplin întâmplătoare sau haotice. Pentru aprofundarea înțelegerii acestei metode sunt necesare însă lecturi suplimentare ale autorului. 

Franz Ruppert propune așadar un model terapeutic construit pe o moștenire generoasă și densă informațional, o perspectivă ambițioasă paradigmatic prin depășirea explorării propriei biografii a clientului și propunerea de a valorifica, a examina cu atenție dimensiunea socială a minții. Pasul terapeutic al lui Ruppert se potrivește cu pasul teoretic al unui alt specialist în științele cogniției, Daniel Siegel, spre ideea de minte interconectată. Asemenea sugestii care caută să unifice înțelegerea moștenirilor în interacțiunile sociale (chiar și dincolo de experiențele directe) cu funcționalitatea și ameliorarea tulburărilor mentale, vor deveni, probabil, repere importante în terapiile viitorului. 

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *