Recenzie carte: „Lifespan” de David A Sinclair

Performanțele umanității sunt, fără îndoială, notabile și semnificative în lumea vie. În câteva sute de mii de ani oamenii au reprezentat o specie care a ajuns de la supraviețuirea în copaci la cucerirea spațiului cosmic și a misterelor creierului uman. Cu toate acestea, la fel ca toate organismele de pe planetă, deși ne reproducem ca specie, deși gena egoistă a găsit calea nemuririi de la o generație la alta, indivizii îmbătrânesc și mor.

Recenzie carte: „Lifespan” de David A Sinclair

Ca indivizi, avem o relație conflictuală, ambivalentă pe de o parte cu bătrânețea, privită ca anticameră spre trecerea în neființă, dar și cu moartea pe de altă parte. Putem să le privim ca procese naturale, inevitabile, poate chiar necesare pentru o echilibrul ecosistemului, limite care ne fac să prețuim experiențele și să dăm un sens existenței (așa cum sugera și Irvin Yalom). Cu toate acestea, ne temem de ele și, astăzi, mai mult decât oricând căutăm să încetinim sau măcar să mascăm procesul îmbătrânirii și confruntarea cu experiența ultimă.

Fascinația oamenilor pentru nemurire e evidentă din cele mai vechi timpuri, în formele mitologiei și ale religiei. Ființele perfecte sunt ființe nemuritoare, ființe care nu sunt supuse trecerii timpului. Și totuși, vom ajunge vreodată nemuritori? Cât ne vom putea întinde speranța de viață? Supercentenarii, adică persoanele trecute de 100 de ani (recordul absolut documentat pentru longevitate este de 121 de ani) nu sunt foarte frecvenți în zilele noastre și totuși nu sunt neapărat de invidiat. Bătrânețea și moartea au devenit experiențe pe deplin medicalizate (petrecem în medie 10 ani trecând de la o boală la alta).

Nu vrem să trăim mai mult cu orice preț, ci vrem să trăim fiind încă în putere fizică și psihică să ne atingem obiective și să ne bucurăm de viață. Cât de departe suntem de această țintă? Nu atât de departe pe cât am crede.

David A. Sinclair, profesor de genetică la Universitatea Harvard, un cercetător care are propriul său laborator al studiului îmbătrânirii e foarte optimist în această privință. Volumul său, Lifespan, tradus și publicat în limba română la Editura Lifestyle, oferă o sinteză relativ accesibilă care integrează o teorie universală a îmbătrânirii, mijloacele prezente prin care putem opri procesul îmbătrânirii dar și o fascinantă anticipație speculativă (nu prea îndepărtată) a felului în care oprirea îmbătrânirii ar putea schimba paradigmele în medicină și reorganizarea socială în ansamblul ei.

Studiul îmbătrânirii nu este nou iar ipotezele cauzale lansate până acum: de la instabilitatea genomului, uzarea telomerilor (capetele cromozomilor), acumularea de celule bătrâne, epuizarea celulelor stem, dereglarea gestionării nutrienților celulari, au oferit ferestre multiple spre înțelegerea acestui proces universal în lumea vie.  Cu toate acestea, studiul îmbătrânirii nu beneficiază de suficientă atenție, pentru că îmbătrânirea nu este considerată o boală pe care să o întâmpinăm cu medicamente ca atare, implicit aprobarea studiilor și cercetărilor în acest sens pare mai degrabă o curiozitate fără consecințe practice directe.

Însă David A Sinclair propune o perspectivă unificată, bazată pe teoria informației și pe genetică, o perspectivă în care bătrânețea va putea fi abordată de fapt ca o boală, cu întâmpinări concrete, cu rezultate notabile măcar la nivel de laborator.

În construcția teoriei sale, Sinclair pleacă de la 2 premise: prima premisă este că informația biologică este stocată în două feluri: digital (sub forma ADN-ului, identic în toate celulele organismului), respectiv analog (sub forma epigenomului – adică totalitatea informațiilor din nucleul celular, enzime, proteine, necesare citirii și decodificării ADN-ului, exact instrucțiunile care spun fiecărei celule ce funcție și comportament trebuie să adopte). Într-o manieră plastică privind lucrurile: informația noastră biologică este stocată pe un disc DVD care e accesată de un cititor, genele sunt clapele unui pian iar epigenomul este pianistul care le apasă.

A doua premisă este aceea că, în încercarea de a economisi resursele, organismele își distribuie energia fie pentru a se reproduce, fie pentru a se repara. Circuitul supraviețuirii s-a dezvoltat într-un organism primitiv M.supertes care, în condiții neprielnice comandă printr-o genă celulei să oprească reproducerea și să mențină procesele de reparație (și invers, în condiții prielnice, să mențină reproducerea și să se ocupe mai puțin de reparații).

Oamenii au moștenit acest circuit, folosind însă nu mai puțin de 24 de gene ale vitalității și longevității. Dintre acestea, Sinclair își sintetizează cercetările asupra a trei categorii: sirtuinele  (enzime care dirijează reproducerea și repararea ADN-ului, care reduc inflamația, previn moartea celulară și comandă celulelor să lupte cu procesele de degradare), mTOR – un complex de proteine care reglează metabolismul și care, în condiții neprielnice, comandă celulei să își refacă componentele, respectiv AMPK, de asemenea o enzimă de control metabolic care răspunde la niveluri reduse de energie.

Care este, așadar, teoria lui Sinclair? Îmbătrânirea este un proces în care, pe fondul cumulului de factori, ADN-ul celulei se degradează, ducând la disfuncții majore (inclusiv situații în care celula nu își mai respectă instrucțiunile inițiale și începe să se comporte ca alte tipuri de celule, dintr-un alt țesut). Degradarea stimulează genele longevității (cum sunt sirtuinele) să declanșeze procese reparatorii, intrerupand însă diviziunea celulară (pentru că elementele implicate în reparație sunt implicate și în reproducere) și astfel celulele devin sterile, senescente și mor.

Putem reversa acest proces? Putem să asigurăm funcționalitatea optimă celulară, cu ajutorul genelor longevității, astfel încât procesele reparatorii să nu fie atât de costisitoare încât să ne întrerupă diviziunea celulară? Sinclair este de părere că da. Și acest aspect este foarte important, pentru că procesul îmbătrânirii este de fapt rădăcina tuturor bolilor care ne macină mai ales în a doua jumătate a vieții: de la bolile cardio-vasculare, la diabet și până la artroze și cancer.

Ne-am adaptat să trăim în condiții cel puțin potrivnice, de aceea geneticianul de la Harvard ne amintește că activarea genelor longevității este dependentă de un nivel de stres celular. Nu atât de puternic încât să producă daune ireversibile, dar totuși suficient de antrenant pentru a menține un șah biologic constructiv. Acest stres e numit de Sinclair hormeză.

Așadar, activarea genelor longevității ar putea fi făcută fie prin menținerea unui nivel de stres biologic printr-un stil de viață potrivit sau folosind tratamente tot mai elegante și mai precise. Sinclair ne amintește că nu e important doar ce mâncăm (cât mai puține cărnuri ar fi de dorit), ci mai ales să menținem perioade de post (fie să rămânem într-o permanentă stare de semi-foame, fie să practicăm postul intermitent). De asemenea, e important să facem mișcare (efortul activează circuitul supraviețuirii), preferabil minim 10 minute de efort fizic pe zi, dar un efort susținut până aproape de pierderea suflului (hipoxia este un factor de hormeză). E important să ne expunem la frig, să ne plimbăm ocazional în tricou iarna la temperaturi mici.

În ceea ce privește pastilele care activează genele longevității, astăzi anumite medicamente antidiabetice ar putea avea de fapt un efect neașteptat asupra genelor longevității, la fel și diverși alți compuși. În viitor vom fi capabili să atacăm celulele îmbătrânite țintit cu compuși numiți senolitice care vor stimula sistemul imun să le vâneze. Viitorul va însemna o schimbare la față în medicină, atata timp cât vom ataca celulele îmbatrânite cu vaccinuri și vom folosi injecții care vor reseta ceasul celular (vom folosi factorii care transformă celula în celulă stem).

Așa cum sugerează Sinclair suntem deja în epoca inovației, o mare parte a tehnologiilor amintite mai sus au fost deja testate în laborator sau sunt în proiecte de dezvoltare. Pe măsură ce investigațiile genetice vor deveni mai ieftine și mai accesibile vom personaliza tot mai mult medicina: o medicină care va diagnostica și va trata individual, din cele mai timpurii faze ale afecțiunilor, folosind procesele autoreparatorii ale organismului (mai ales prin stimularea genelor longevității), pornind de la dispozitive cu biosenzori.

În ultima parte a cărții, Sinclair ia în discuție implicațiile majore, de natură tehnică și etică ale creșterii speranței de viață,  în contextul suprapopulării planetare. Chiar dacă ne-am împlini o veche aspirație spre nemurire, nu ar aduce asta rezultate autodistructive și ar crea probleme insondabile, vom prăbuși sistemul asigurărilor sociale, vom dezechilibra planeta deja suprasaturată de consum?

Geneticianul de la Harvard este optimist: pornind de la premisa că nu e natural să acceptăm limite atunci când vine vorba să ne îmbunătățim viața, profesorul american anticipează, chiar dacă nu dă răspuns la toate controversele etice, că vom putea trăi mulți și bine: vom avea o populație mai sănătoasă, vom regândi organizarea sistemului de pensii (dacă nu cumva îl vom desființa), vom economisi o mulțime de bani din sistemul medical care va oferi îngrijiri mult mai devreme și neinvazive.

Pentru că vom fi apți și sănătoși și la vârste înaintate (posibil ca octogenarii să reorienteze atenția angajatorilor) vom putea să trăim mai multe proiecte de viață, cu pauze intercalate de noi când dorim (deci nu vom mai trăi o vârstă a senectuții retrase, ci posibil vacanțe de 10 ani sabatici, după care vom reveni la muncă), vom ajunge să trăim alături de stră-strănepoți și vom lua decizii mai responsabile în ceea ce privește planeta (cu banii economisiți din sistemul de pensii și din sistemul de sănătate vom dezvolta de fapt tehnologii care, prin digitalizare să reducă consumul, să identifice alte surse de hrană și de energie).

În esență, încetinirea sau chiar oprirea procesului de îmbătrânire ne va permite să apreciem viața fără presiunea timpului. Iar presiunea timpului și graba ne fac, așa cum știm din istoria omenirii, adesea imorali și nepăsători. Fără să fie un volum SF, cartea lui David Sinclair, Lifespan. De ce îmbătrânim și cum să nu o facem?, ne antrenează de fapt mințile pentru o realitate care va pătrunde la scară largă , în cele din urmă, în întreaga societate și pentru care e bine să ne pregătim mental.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *