Recenzie carte: „Utopie pentru realiști” de Rutger Bregman

Conform statisticilor, ultimele două secole au adus o prosperitate fără precedent la nivel mondial. Utopia medievală, aceea a tărâmului abundenței unde curge lapte și miere și minunile sunt la ordinea zilei pare să se fi articulat în mare măsură în prezent: tot mai multe populații au acces la resurse (chiar și în țările sărace din Africa, smartphone-ul este prezent), astăzi orbii pot să vadă, ologii pot să meargă, ceea ce era considerat SF devine realitate (mașinile fără șofer, imprimantele 3D), speranța de viață a trecut de 70 de ani.

Recenzie carte: „Utopie pentru realiști” de Rutger Bregman

Astăzi par să se fi actualizat marile năzuințe ale trecutului: prosperitate, longevitate, sănătate, chiar dacă nu uniform la nivel global, totuși la un nivel fără precedent în istoria umanității. Ce sens ar mai avea proiectele utopice astăzi, după împlinirea unor aspirații de securizare a vieții amenințătoare din trecut (de la războaie, la boli) și după experimentele sociale încăpățânate ale totalitarismelor de secol al XX-lea?

Într-un volum provocator (cu amprentă ideologică stângistă, e adevărat) Rutger Bregman resemnifică sensul gândirii utopice pe coordonate mai degrabă pașnice decât violente. În opinia autorului volumului publicat la Editura Litera, avem nevoie de gândirea utopică, însă nu una a planului cu reguli imuabile (care funcționează ca un pat al lui Procust) ci una a indiciilor care inspiră, care pun întrebările potrivite.

De ce mai avem însă nevoie de utopii pentru realiști? Cu toate că sistemul capitalist a deschis porțile spre Tărâmul Abundenței, așa cum sugerează statisticile, totuși suntem încă nemulțumiți: mâncăm nesănătos, muncim mult, suntem epuizați, consumăm până la distrugere, cheltuim sume imense pe tot felul de obiecte perisabile, apoi ne plângem că acestea nu ne aduc împlinirea, generațiile contemporane sunt narcisice, anxioase și depresive.

Rutger Bregman gândește în termeni globali. Chiar dacă mult mai mulți oameni au acces la mai multe resurse și au un nivel de trai mai ridicat decât strămoșii noștri medievali, sărăcia și polarizarea socială rămân încă. Cum am putea ajunge la o situație în care cei mai mulți să aibă parte de un trai echilibrat atât material cât și psihologic? Avem de regândit un nou sistem politic, de recreat un nou stat, de modificat prin rețete miraculoase sistemele asistențiale sociale? Fără să intre în asemenea detalii tehnice, Bregman livrează idei generale cu potențial revoluționar nonviolent.

Cheia pentru reducerea sărăciei este de fapt împărțirea de bani necondiționată celor săraci și deschiderea granițelor. Experimentele de la Londra cu oamenii fără adăpost care au primit 3000 de lire pe lună fără nicio obligație, experimentul Mincome din Canada și alte experimente efectuate în SUA au demonstrat, contrar unor idei cultivate de liberalismul meritocratic că un venit garantat acordat celor fără posibilități materiale le îmbunătățește condiția semnificativ și reprezintă o strategie mult mai ieftină decât complexele sisteme de asistență socială menite să antreneze competențe pentru inserția pe piața muncii.

Banii nemunciți ne fac mai leneși? Critica acestor idei naive, precum aceea de a oferi regulat bani săracilor (care, spre deosebire de cerșetorie, presupune o previzibilitate și o sumă clară pe care să te poți baza) are în fundament 3 coordonate: este zadarnic (nu avem posibilitatea să facem asta), este periculos (e riscant, săracii nu știu să își administreze banii, îi vor folosi prost și îi vor risipi, vor deveni mai leneși) și ajung să înfrângă scopul propus. Așa cum au reflectat studiile riguroase în experimentele menționate, de fapt, a oferi un venit de bază universal (esențial este să îl condiționezi cât mai puțin, să impui cât mai puține limite de accesibilitate) reflectă avantaje pe termen lung în ceea ce privește starea de sănătate, nivelul de trai, chiar și scăderea consumului de alcool și tutun.

Programele pilot desfășurate până acum în Africa sau America au sugerat că venitul de bază universal ar putea fi gândit în viitor ca un drept, nu doar pe temeiuri umanitare (sau cu iz ideologic comunist), cât și pe temeiuri pragmatice (e mult mai ușor și mai rentabil să-i lăsăm pe oameni să-și administreze cât mai neîngrădiți banii).

Soluția aceasta este cu atât mai importantă cu cât, așa cum sugerează Bregman, educația nu e suficientă, chiar dacă săracii par să ia decizii mai proaste (care îi conduc spre un drum pavat cu infracțiuni, consum de substanțe și boli dobândite de timpuriu). Cei care trăiesc în condiții precare sunt dominați de o mentalitate a ineficienței (o mentalitate care îi ajută să găsească soluții pe termen scurt dar care îi încarcă cognitiv mult prea mult pentru a putea proiecta ceva consistent pe termen lung) – în acest sens, câteva experimente au evidențiat ceva interesant: oamenii aflați în condiții precare, chiar și atunci când au pornit de la un statut prosper ajung să ia decizii la fel de proaste ca cei care au trăit toată viața în condiții precare (sărăcia ne afectează de fapt felul de a gândi).

Ideea unui venit de bază universal nu este de fapt nouă, ci a fost implementată încă din Anglia secolului al XVIII-lea (însă a fost criticată, nu pe temeiuri foarte transparente și apoi abandonată). Richard Nixon a fost la un pas să introducă acest proiect la începutul anilor `70 (un venit minim garantat echivalent a 10.000 de dolari) dar, din cauze pe care Bregman le scoate în evidență și care au marcat profund percepția celor din clasele dezavantajate, acest proiect nu s-a mai materializat (apărând apoi distincția problematică: sărac care merită asistență vs sărac care nu merită asistență).

Cealaltă soluție de principiu pentru combaterea sărăciei ar putea fi deschiderea granițelor. O invenție mai degrabă recentă, dacă ținem cont de faptul că înainte de Primul Război Mondial se putea călători fără probleme fără pașaport, granițele au condus la o discriminare de fond, la o dublare a inegalității chiar și între săraci (săracii din țările sărace sunt mai săraci decât cei din țările bogate).

Dincolo de rațiunile militar-teritoriale, asociate și cu ideea de autodeterminare (relevantă la începutul secolului al XX-lea), astăzi granițele ne fac să ne simțim în siguranță, dat fiind faptul că ne mențin într-o comunitate familiară reunită de aceleași valori. Străinii care ne-ar putea invada ar putea fi teroriști, infractori, ar submina coeziunea socială, ne-ar lua slujbele, ar scădea salariile, ar rămâne aici definitiv. Iată doar câteva dintre cele mai frecvente prejudecăți pe care trumpismul și nu doar el le-a exploatat din plin. Într-o manieră destul de simplistă dar totuși având câteva elemente solide, Bregman demontează aceste prejudecăți.

Măsura de deschidere a granițelor ar putea veni și în întâmpinarea unui fenomen răspândit universal, cu impact global, amplificator al sărăciei, anume automatizarea. E nevoie de tot mai puțini oameni pentru o afacere de succes (și deci, tot mai puțin oameni beneficiază de pe urma ei), după anul 2000, contrar perspectivei fundamentate de Adam Smith (privită cu suspiciune și de Nicholas Carr în volumul Cușca de sticlă), tandemul dintre automatizare și creșterea locurilor de muncă s-a stricat, numărul de locuri de muncă care necesită pregătire medie a scăzut. În acest context cei lipsiți de aptitudini vor fi dați la o parte de mașini iar inegalitatea la nivel global se va accentua.

Pe de altă parte, conform lui Bregman, am avea nevoie și de un indicator nou al prosperității. Sărăcia în fond este relativă (cei care o duc greu astăzi o duc mai bine decât cei bogați acum 200 de ani, însă oamenii sunt o specie socială și sunt preocupați de felul în care sunt văzuți de semeni) iar indicele cel mai cunoscut: PIB (produsul intern brut) a fost relevant în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial însă nu mai e o unitate de măsură convingătoare.

Suntem prea centrați pe eficiență și producție ca și când doar acestea ar caracteriza viața care merită trăită. Bregman explorează posibilitatea unor alte formule pentru prosperitate, al unui tablou de bord mai complex , dincolo de bani și economie care să ne indice o viață bună.

Pe lângă echilibrarea sărăciei la nivel global, Bregman explorează și premisele pentru o viață echilibrată psihologic, condensată într-o măsură radicală și totuși veche (dacă ținem cont de profețiile și aspirațiile unor gânditori precum Mill, Marx, Franklin sau Keynes): săptămâna de lucru de 15 ore.

Să muncim mai puțin, astfel încât să producem mai puțin (implicit să poluăm și să consumăm mai puțin) și să dedicăm mai mult timp activităților nonproductive în sens pur economic -pecuniar. Dacă din anii `30 timpul de lucru a continuat să scadă, comparativ cu deceniile anterioare (și este meritul cu precadere al lui Henry Ford care și-a dat seama că timpul liber este util economic, că un muncitor mai odihnit e un muncitor mai motivat și mai eficient), din anii `80 timpul de lucru nu a mai scăzut, dezvoltarea economică și intrarea deplină a femeilor pe piața muncii au dus la creșterea timpului de lucru și a stresului.

Lucrurile se leagă: cu cât ești mai ocupat, cu atât ești mai bine poziționat și mai bine plătit. De ce se dedică oamenilor unor eforturi (chiar dacă Silicon Valley și economia atenției au schimbat puțin regulile în ceea ce privește potențialul de îmbogățire) atât de mari? Pentru a fi bine plătiți și a căpăta prestigiu social. Dar slujbele bine plătite și prestigioase nu sunt neapărat cele mai folositoare sau valoroase la nivel global (Bregman se lansează în afirmații îndrăznețe și controversate legate de valoare brokerilor, a bancherilor, a celor din industria financiară și legală).

Sectoarele care absorb absolvenții inteligenți cu tentații de câștiguri rapide și mari sunt sectoarele cele mai lipsite de imaginație în a proiecta beneficii umane planetare. De aceea autorul Utopiei pentru realiști propune, într-o manieră criticabil stângistă, descurajarea prin impozitare a acestor sectoare și încurajarea unei redistribuiri naturale a persoanelor talentate spre zona de cercetare și profesorat și chiar la schimbarea perspectivei pedagogice pentru generațiile de mâine.

O reformă radicală a felului în care ne raportăm la muncă și educație ar însemna să regândim meritocrația (să plătim slujbele pe baza contribuțiilor sociale reale – rămâne de văzut cum vor fi ele cuantificate, dar profesorii și gunoierii vor câștiga foarte mult), să încurajăm inovația (reorientând absolvenții spre cercetare și educație și nu spre slujbele care învârt cifre abstracte pentru cercuri restrânse) și să echilibrăm planetar nivelul de trai (prin concepte precum venitul minim și reducerea săptămânii de lucru).

Însă cum ajungem de la gândire utopică la realitate? De ce ideile bune nu sunt luate în seamă? Rutger Bregman este de părere că răspunsul la această întrebare se leagă și de atitudinea politicienilor: pur și simplu nu își permit atitudini extreme – flexibilizarea atitudinii lor ar putea fi posibilă prin lărgirea așa zisei ferestre a lui Overtone (cu cât vom sfida limitele extremelor aparent rezonabile cu atât o idee aparent imposibilă ar putea deveni în timp realitate – acesta ar fi de fapt rolul utopiștilor, fenomen probat chiar de cei mai celebri ideologi liberali Milton Friedman și Friedrich Hayek).

Chiar dacă nu oferă soluții tehnice concrete (și nu își propune să o facă),  Rutger Bregman nu oferă doar o invitație reflexivă asupra unor idei aparent simple, cu consecințe contraintuitive, dar oferă și o lecție de consecvență atitudinală, curajul de gândi în afara limitelor epocii pentru un scop mai înalt de care am putea beneficia cu toții, pornind de la programe pilot și de la o filosofie îndrăzneață cu privire la viitor.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *