Cristian Fulaș despre scris, traducere și adicție

Autorul lunii aprilie 2021: Cristian Fulaș

cristian fulas

LIBRIS: Sunteți un prozator care a debutat după 35 de ani. Romanul de debut, Fâșii de rușine (editat inițial de Vinea & Gestalt Books, apoi reeditat de Polirom) a fost  foarte bine primit.  Poate și pentru că aveți în spate o istorie longevivă și consistentă: sunteți filolog, un traducător de vârf și un cititor select. Cum ați cântărit momentul prielnic al debutului, ce a însemnat pentru dumneavoastră să vă simțiți pregătit? Credeți că ați întârziat cu debutul, dat fiind faptul că romanul dumneavoastră nu a fost privit ca al unui debutant?

CRISTIAN FULAȘ: Niciodată nu e prea târziu, aș spune glumind. Poate că totuși aș fi putut să mai aștept, poate niciodată nu suntem pregătiți să ieșim în lume cu o carte, poate, sunt mulți poate la mijloc. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș mai aștepta. Nu mai e nimic de făcut acum.

LIBRIS: Cum arăta viața lui Cristian Fulaș înainte și după pandemie? A pierdut, a câștigat ceva, a rămas neschimbată în zonele esențiale?

CRISTIAN FULAȘ: Lucrez acasă aproape dintotdeauna. Oarecum izolat, în orice caz izolat de ceea ce am putea numi serviciu, program, obligații presante. Nu, nu s-a schimbat mare lucru. A dispărut și puțina viață socială pe care o aveam, dar sper să putem la un moment dat să ne întoarcem în lume. Dacă am câștigat? Da, am câștigat puterea de a merge mai departe, încrederea în puterea mea de a merge mai departe. Dacă am pierdut? Nu știu, nu cred că pierdem vreodată ceva cu adevărat, e doar o iluzie.

LIBRIS: Fâșii de rușine și După plâns sunt primele două romane în care explorați problematica dependenței. Mărturisiți că sunteți preocupat de construcție și de stil în literatură și mai puțin de tematică. În același timp ați trăit și dumneavoastră experiența dependenței. Sunt ele romane terapeutice, sunt ele potrivite pentru a înțelege ce trăiește un om care se confruntă cu această experiență? Sau, natura tematicii, prin faptul că viața dependentului e ruptă în fâșii, că e împărțită între înainte de plâns și după plâns, au fost doar pretexte pentru a desfășura diferite experimente stilistice (cum ar fi reconstrucția haotică a sevrajului sau beției)?

CRISTIAN FULAȘ: Sunt un om oarecum norocos. Când am început să-mi scriu prima carte, Fâșii de rușine, nu mă gândeam că aveam să devin scriitor. Eram traducător și editor și mai mult mă distram, încercam să fac ceva diferit în timpul liber. În primă fază, în prima ei variantă, cartea a fost o poveste despre un dependent. Pe la a treia variantă am început să o lucrez stilistic, ștergând treptat documentul și înlocuindu-l cu o construcție mai elaborată. Dar în esență nu am devenit niciodată scriitor în accepțiunea de azi a cuvântului, eu nu sunt asta, nu sunt o persoană publică, nu vreau să îmi asum poziția oficială a scriitorului. Sunt un om care din când în când scrie și publică, în restul timpului sunt traducător și un om în esență retras din lume. Și, da, ca să revin: m-aș bucura enorm dacă aceste două cărți ale mele ar ajunge la cât mai mulți dependenți. Dacă ar ajuta pe cineva. Dacă greșelile din ele ar fi lecții pentru alții, pentru cei care încă se luptă cu nenorocirea asta numită dependență.

LIBRIS: Protagoniștii din Fâșii de rușine sau După plâns balansează constant între două lumi, cea a consumului și cea a postconsumului. Pot fi ele vreodată reconciliate, inevitabil abstinența înseamnă să faci o alegere și să renunți la una dintre ele? Cum se recompune viața celui care a trecut prin adicție?

CRISTIAN FULAȘ: Nu, nu există reconciliere între aceste două lumi. Există un soi de acceptare, de resemnare, de „a merge mai departe conștient de ce s-a întâmplat”. Un dependent va fi întotdeauna dependent, chiar și când oprește consumul. Dependența nu se vindecă, nu există o pastilă minune care să facă asta. Ce se poate face, însă, e să conștientizezi ce se întâmplă cu tine și să iei măsuri foarte dure.

Întreruperea consumului înseamnă în fond întreruperea, modificare completă a unui stil de viață. Devii altul, ești altul în timp. Iar viața se recompune greu, foarte greu. Iată un exemplu: când întrerupi consumul, ești aproape obligat să te desparți de toți prietenii dinainte, de tot cercul social în care trăiai. O iei de la zero, foarte puțini sunt norocoșii care reușesc să devină abstinenți și să țină legătura cu prietenii „dinainte”. Și cel mai greu lucru în toată povestea e să-ți recompui un câmp social nou. Să te integrezi la loc în lume. Devii singuratic aproape obligatoriu, o vreme nu există soluții. Nu mai ai nume, nimeni nu-ți mai spune pe nume pentru că nu cunoști oamenii. Apoi începe revenirea, grea, durează ani de zile. E greu și frumos în același timp.

LIBRIS: După două romane, ați semnat și o carte de povestiri, Cei frumoși și cei buni care cuprinde 5 proze scurte. Există un fir roșu care le leagă?

CRISTIAN FULAȘ: Există. Cei frumoși și cei buni poate fi văzută ca un experiment, ca un soi de a descrie o lume așa cum e lumea noastră în realitate, formată din nuclee sociale și povești cât se poate de diferite. Ce am făcut acolo e un experiment în proză și firul roșu constă tocmai în diferențele de netraversat dintre cele cinci povestiri. Să ne imaginăm un teren pe care sunt cinci case, toate locuite. Vecinii nu se cunosc între ei, au povești diferite. Îi leagă doar spațiul pe care îl ocupă, poate nici acela. Așa trebuie văzută mica mea lume din Cei frumoși și cei buni, ca o formă de realitate pe care de cele mai multe ori o ignorăm, acea înstrăinare, totală diferență care ne definește în raport cu majoritatea oamenilor.

LIBRIS: În cel mai recent roman pe care l-ați publicat, IOȘCA, vă reinventați ca povestitor (renunțând la perspectiva persoanei I) și vă apropiați de lumile izolate, dispărute, ale comunităților transilvane din munți, ale oamenilor simpli care alcătuiesc ei înșiși o lume în deplină armonie cu natura și firescul.

Ce vi s-a părut interesant în această lume ruptă de timp, trăind parcă într-o eternitate prelingvistică? Care e relația dumneavoastră personală cu aceste lumi?

CRISTIAN FULAȘ: Am trăit într-una dintre aceste lumi. Am locuit niște ani pe o vale ruptă de lume, izolat eu însumi, cu viața redusă la minimul necesar. În loc să-mi plâng de milă, am încercat să înțeleg experiența asta și să o procesez literar. Oamenii din Ioșca nu au existat niciodată. I-am inventat pe toți, încet, am lucrat niște ani de zile pentru a compune o lume. Ca și-n cazul debutului, m-am jucat. Eu mereu mă joc (foarte serios) de-a ficțiunea, mereu încerc să inventez câte ceva, să aduc ceva nou în peisaj. Poate cu asta rămânem după ce scriem, cu satisfacția că am creat ceva nou.

LIBRIS: Augustin Cupșa, un alt prozator contemporan preocupat în unele dintre povestirile sale de limitele comunicării interumane, chiar și între apropiați, sugera că în tradiția părinților ardeleni marile bucurii și marile tristeți nu se manifestă în public. E ceva din această idee de regăsit și în Ioșca.

Romanul dumneavoastră pare și un soi de tratat despre tăcere. Se tace cu strășnicie și în multe feluri în povestea dumneavoastră și totuși personajele par atât de vii și trăiesc cu o mare intensitate chiar și în afara limbajului. Cum pot personajele dumneavoastră să exprime și să trăiască în atât de puține cuvinte? Într-o epocă obsedată de comunicare, dumneavoastră oferiți un personaj care tace monumental…

CRISTIAN FULAȘ: Ioșca tace. Abia dacă spune câteva cuvinte în tot romanul. Tace pentru că nu e nimic de spus, pentru că putem trăi fără toată risipa asta de cuvinte, pentru că nu suntem doar puținul acesta pe care-l vedem în lumea explozivă de azi. Ioșca tace, trăiește, iubește, în fond toți suntem Ioșca, doar că unii alegem să vorbim mai mult. Dar adevărata noastră viață o tăcem, ar fi o tragedie dacă am vorbi tot ce suntem, tot ce gândim, dacă am spune tot ce vrem. Tăcerea e garanția faptului că suntem împreună și nu, cum greșit se crede, vorbirea. Iar romanul meu e o poveste de dragoste și în dragoste de cele mai multe ori nu e nevoie de cuvinte, dragostea e tăcută și bună, nu e vorbărie.

LIBRIS: Dat fiind lunga experiență ca traducător, cum priviți lumea literară contemporană românească? Cum se scrie la noi față de alte țări? Sunt prea multe găști literare, prea puțină originalitate, prea mari orgoliile sau acestea sunt fenomene universale regăsite și în alte spații literare?

CRISTIAN FULAȘ: Cred că povestea asta cu găști, prea puțină originalitate, orgolii e universală. E ceva în sufletul scriitorului, un morb, care-l transformă în histrion și-l face să-și spună părerea chiar și cui nu vrea s-o asculte. Vorbim. Vorbim mult, uneori vorbim mult și prost, alteori bine, asta e lumea. Cred că singura diferență notabilă stă în faptul că la noi literatura nu înseamnă mare lucru, avem relativ puțin cititori, vorbim și mai singuri decât ceilalți, dacă-mi permiteți un mic joc de cuvinte. În rest suntem la fel, toți părinții cred că au cei mai frumoși copii, la fel și scriitorii.

LIBRIS: V-ați asumat un proiect ambițios: o nouă traducere a romanului În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust. De ce această alegere? Este e cea mai provocatoare experiență de traducere de până acum?

CRISTIAN FULAȘ: Cu siguranță e cea mai provocatoare experiență, dar nu mă plâng, o voi scoate la capăt. De ce trebuie retradus În căutarea timpului pierdut? Pentru că au trecut treizeci de ani de la ultima traducere, pentru că așa se procedează, din când în când marii scriitori trebuie retraduși, trebuie actualizați, aduși la gândirea curentă, la vorbirea, la spiritul epocii în care sunt retraduși.

Sigur că trebuie corectate anumite inexactități, dar nu asta e marea problemă. Marea problemă stă în ceea ce am putea numi spiritul epocii noastre, e nevoie de un suflu nou în text pentru ca marile cărți să supraviețuiască.

LIBRIS: Ce romane sau cărți de proză scurtă v-au impresionat recent? Citiți mai mult literatură contemporană sau nonficțiune, în afara cărților pe care le traduceți?

CRISTIAN FULAȘ: Lista e mare, mă voi rezuma la două titluri. Cornul inorogului de Bogdan Crețu, un roman pe care l-am urmărit în facere și care a reușit să mă impresioneze în forma lui finală.

O carte coerentă, bine scrisă, dar mai ales o carte care pune probleme cât se poate de serioase într-o lume aparent superficială. O ureche de om pe o spinare de șoarece de Ovidiu Nimigean, o carte apărută anul trecut, non-ficțiune, dar care va rămâne printre noi și va lăsa urme mai serioase decât suntem dispuși să acceptăm acum. O discuție despre lumea în care trăim, despre idiosincraziile ei, despre corectitudinea politică împinsă la absurd, dar și despre frumusețea textului proustian. Atât vă recomand, e suficient.

LIBRIS: Pentru cititorii care încă nu v-au descoperit: cum îl recomandă Cristian Fulaș pe Cristian Fulaș?

CRISTIAN FULAȘ: Nu știu cum să o spun fără să par lipsit de modestie, lucru extrem de grav. Eu îmi fac treaba. Și îmi fac treaba bine, întotdeauna. Dacă mă apuc de un lucru și nu-mi iese îl șterg, nici măcar nu îl păstrez, nici nu-mi trece prin cap să public o carte sau un articol sau o traducere de care nu sunt mulțumit.

sever gulea

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *