Recenzie carte: „Oameni mari” de Maria Orban

Acum mai mulți ani circula pe youtube un videoclip viral în care un tânăr (care a devenit cunoscut drept „cel mai băiat sincer”) era întrebat cum trece mai ușor peste o despărțire, oferind un răspuns dezarmant de simplu și de concludent, într-un singur cuvânt care evoca o experiență posibil anesteziantă, sexuală.

Recenzie carte: „Oameni mari” de Maria Orban

Cum se despart generațiile în zilele noastre, astăzi, când se organizează petreceri de divorț, când gândirea pozitivă te împinge să vezi doar oportunități și nu pierderi, când a recunoaște sentimentalismul și slăbiciunea momentului sunt mai degrabă clișee plictisitoare, forme de dramatism ieftin, de romantism stătut (care te împiedică să-ți celebrezi libertatea)? Romanul de debut al Mariei Orban este tocmai o asemenea poveste despre despărțire, o poveste autentică și interesantă a zilelor noastre, despre fragilitatea noastră în momente de criză, fără exagerări și patetisme, în deplinătatea confuziei și vulnerabilității  trăite în cea mai umană formă.

Am conservat de sute de ani ritualul legitimate social în ceea ce privește întemeierile relaționale de cuplu: de la strategii de seducție incipiente și până la gestul final al căsătoriei, ca promisiune asumată public în fața cunoscuților și prietenilor, poate și pentru a proba încrederea noastră în angajamentul asumat. Pe de altă parte, suntem mai deficitari la capitolul ritualuri de despărțire. E mult mai greu să parcurgem ceva ritualic, atunci când pierdem un partener și o lume, orientându-ne în primul rând spre un orizont încețoșat, poate sinistru, nu doar al unui eșec social, dar și al singurătății anticipate, îndepârtându-ne de un om în care am crezut. Dificultatea pierderii  e astăzi amplificată poate și mai mult de proporția investiției în cuplu, mai ales după perioada căutărilor din intervalul de young-adults: suntem mai liberi ca niciodată să alegem a ne căsători (la capătul unor explorări de tinerețe), dar și să ne despărțim cu responsabilitatea asumată de asemenea pentru eșec.

Absența ritualurilor de despărțire și greutatea asumată a pierderii (personalizată) sunt elemente  care par să amplifice problema protagonistei din romanul semnat de Maria Orban. La 36 ani, Rucsandra Radu decide să divorțeze. Rucsandra este un personaj care sparge tiparele, deși pare să-și fi trăit viața strivită de ele. A crescut într-o familie marcată de traume, în care afecțiunea exprimată a lipsit, cu un tată instabil, dependent de alcool (decedat la momentul desfășurării narațiunii), întrupând imaginea unei fragilități cu potential exploziv și o mamă care nu a acceptat provocarea plecării, preferând să-și camufleze suferința și să conserve aparențele, într-o perioadă în care divorțul sau despărțirea era un tabu inacceptabil.

Mama Rucsandrei întrupează alternativa femininului supus, fatal, perspectiva vegetării în circumstanțe vitrege care, chiar și după moartea soțului alunecat în spirala viciului, își caută refugiul în conforturi minore (făcut de mâncare, discuții despre vreme și lecții matrimoniale), fără să se confrunte și să-și asume vreodată onest pierderea și eșecurile. Față în față cu alegerea mamei, care a optat mai degrabă să se îngroape pe sine în tiparele dominante social (propovăduind o educație centrată pe rușinea față de lume și pe o discreție existențială deplină), Rucsandra și-a dorit de mică altceva: o familie mai afectuoasă și o viață mai funcțională. A reușit să ajungă o profesoară de limba română nonconformistă care discută deschis cu elevii și îi lasă să își exprime păreri, care sfidează normele vestimentare (spre o extremă mai degrabă masculinizantă), care nu își asumă presiunea maternității chiar dacă se îndreaptă spre a patra decadă de viață și care își asumă ceea ce mama ei nu și-a putut asuma: divorțul de partener.

Cu toate acestea, departe de a fi o amazoană feministă, Rucsandra își macină deopotrivă moștenirea traumatică familială și vulnerabilitatea pe care o resimte la contactul cu lumea. Deși  își face propriile alegeri, lipsa de orizont, presiunea reinventării, senzația de inautenticitate, de inerție parcursă până atunci (care scot la suprafață o nefericire cumulată pe fond, pe alocuri somatizată, o nefericire care i-a amorțit și corpul) o fac pe Rucsandra să își pună întrebări dificile chiar în momentele dinaintea divorțului, pe care se centrează construcția narativă. Asta nu înseamnă că Maria Orban ne aruncă într-o atmosferă sumbră și sinistră, cu disperări de subterană și nihilism coroziv.

Atuul romanului „Oameni mari” este tocmai invitația la empatie autentică, avem de a face cu un om în carne și oase, plauzibil, un om care se confruntă cu o răscruce în viață, într-o viață care îi ridică la fileu, mai mult sau mai puțin pervers (poate și pentru efect narativ), alternative etice și romantice exact în acest moment de criză, în acest moment în care Rucsandra vrea să renunțe de la a mai fi femeia de pe margine, care tace sufocant și e paralizată de o cumințenie timidă în timp ce-și stăpânește furtunile interioare. Protagonista Mariei Orban mi-a amintit de personajele Petronelei Rotar, din romanele „Orbi” și „Ajută-mă să nu dispar”: femei tinere, contemporane ajunse la limită, aflate într-un efort de recuperare identitară după o traum[, căutând răspunsuri în ele însele, singurul loc în care pot afla un confort durabil. Probabil  că în următorii ani acest profil de personaje va deveni tot mai vizibil (în fond, este încă deficitar, nu degeaba avem nevoie de mai multe refrenuri ale generației 30+).

Nu e nimic eroic sau spectaculos în acest roman, viața își urmează cursul cu meschinăriile ei, cu trivialitățile ei cu lașii care rămân lași și agresorii care devin agresori și mai mari. Cu toate acestea, Rucsandra își va găsi, poate, drumul. Pentru că asta este probabil printre cele mai profunde idei pe care le cristalizează protagonista: resemnificarea în cheie mai blândă a maturității. Chiar și la 36 de ani, chiar și când ești aparent un om mare, un om care are treburi de rezolvat, responsabilități și proiecte de dus la bun sfârșit, ajungi totuși să trăiești momente de ruptură, momente de criză, de căutare de sine, fără plase de siguranță. Omul mare privit cu admirația optimistă a copilăriei, ca un om ajuns pe un platou pentru care lucrurile curg stabil și inerțial nu este altceva decât o mitologie naivă.

Revenind la întrebarea inițială pe care o aminteam din clipul cu interviul (cum treci mai ușor peste o despărțire?), romanul pare să ne răspundă în maniera proprie, prin scurtul popas petrecut alături de protagonista: de fapt, nu treci peste o despărțire. Nu poți decât  să treci prin ea, nu o poți ocoli, nu o poți îngropa, nu o poți minimaliza, mai devreme sau mai târziu realitatea ei va trebui întâmpinată frontal și nu neapărat cu un gest mare, al disperărilor sau al furiilor, cu o replică memorabilă de film,  ci mult mai simplu și natural, poate chiar într-un dans care desparte lumile.

Când eram mic, credeam că oamenii mari sunt siguri pe ei, că odată cu vârsta vine un fel de stabilitate și încredere. Credeam că dacă ești mereu ocupat, ai treburi multe de făcut și ai copii și serviciu, nu e timp să te plictisești, să-ți pui tot felul de întrebări la care nu găsești răspuns și nici nu te bântuie tot felul de temeri.

Titlu: „Oameni mari” de Maria Orban, Editura Nemira, 2020

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *