Recenzie carte: „Scările Levantului” de Amin Maalouf

După ce am terminat de citit „Scările Levantului” de Amin Maalouf am fost întrebată de cineva cum mi s-a părut și ce mi-a plăcut, întrebări la care cu greu am găsit răspuns și asta abia târziu și în mintea mea, când interlocutorul deja se îndepărtase. Parcă trecuse jumătate de secol de când auzisem întrebarea și îmi amintisem dintr-o dată că ceea ce mă fascinase în primul rând fuseseră malurile Bosforului și faptul că tot cobori, odată cu personajul, pagină cu pagină, „către un loc întunecos şi rece, fără întoarcere” – cum mi-a rămas în minte versul unui poet contemporan, la fel cum ai coborî către o casă transformată în depozit pentru contrabandiști, dar părăsită acum. Ossyan, personajul principal al cărții este pus în această situație chiar de fratele său, Salem, însă acesta nu este singurul care generează declinul și căderea unei familii, a unei istorii personale și colective.

Recenzie carte: „Scările Levantului” de Amin Maalouf

            Publicată la editura Polirom, colecția Top10, în 2014 cartea prezintă istoria unor rătăciri și a unor absențe care culminează cu o stare de incertitudine, o constantă pendulare între tradiții și contradicții, al cărei rezultat este pierderea identității și individualității. Ossyan este internat după ce rămâne în casa tatălui său așteptând reîntâlnirea cu soția sa, Clara. În timp ce acesta își trăiește izolarea de lume și de familie cu speranță, în Adnana, și în întreaga Anatolie încep masacrele. Cei doi soți par despărțiți temporar, însă disperarea și nesiguranța se adâncesc cu fiecare pagină, la fel cum și fricile personajului ating culmi paroxistice. Povestea se construiește prin analapse și prolepse care se succed pe parcursul romanului, Ossyan amintindu-și povești legate de familia tatălui său și a bunicii sale.

            Una dintre temele romanului este așteptarea, dar și faptul că ne este scris un destin dinainte de a afla că avem propriul destin. Autorul francez de origine libaneză prezintă istoria unei Europe și a părților din Orient, o istorie care intervine schimbând traseul său personal, la fel cum se întâmplase și cu strămoșii săi, a căror poveste se simte dator să o expună aici, din prisma unui narator care cunoaște faptele, dar al căror deznodământ rămâne un mister chiar și pentru el. Maalouf își asumă rolul unui povestitor din comunitățile antice, dar nu este un narator atotștiutor, dovadă fiind intensitatea cu care trăim momentele de criză alături de personajele acestuia.

            În lumina acestor povești îl privim pe Ossyan cu empatie – nu forțată, ci sinceră – care nu cade în milă sau compasiune, mai ales când ni se tot amintește faptul că ajunge să își abandoneze soția în mod cu totul neașteptat și chiar să uite chipul propriului copil, de fapt să-și amintească doar imaginea ei după naștere, deși aceasta ajunsese la vârsta maturității când îl caută și îl găsește internat printre oameni care urmează zilnic aceeași rutină. Tocmai de aceea, când aceasta apare în fața lui cu pretextul de a-i oferi un cadou, personajul nu o recunoaște, abia după ce citește biletul lăsat de aceasta își dă seama că trebuie să facă eforturi pentru a-și păstra luciditatea și plănuiește să nu urmeze tratamentul prescris cu speranța că fiica sa va veni să-l scoată din acel loc.

            Dincolo de așteptare, Amin Maalouf merge mai departe către ideea de răbdare și eroism, pe care personajele o demonstrează în anumite momente cruciale sau eroism pe care un părinte – tatăl lui Ossyan – îl cere de la fiul său. Doar dând dovadă de acest erosim fiul ar fi demn de afecțiunea și respectul părintelui, fapt care nu se întâmplă cu Ossyan, el fiind mereu excepția familiei, sau cel renegat, în timp ce fratele său, Salem, devine cel admirat. Gloria lui Salem este însă temporară pentru că acesta, având puterea și binecuvântarea părintelui ajunge să săvârșească un șir de fapte reprobabile, de care tatăl nu mai este mândru, transformându-se în asupritorul familiei.

            Ceea ce este catalogat ca lașitate și resemnare la Ossyan se traduce de fapt prin frică și neîncredere în propriul discernământ, fapt care îl și ține prizonier ani buni într-un ospiciu, unde îi sunt anesteziate toate gândurile, dorințele și speranțele. Veșnicul conflict dintre evrei și musulmani are consecințe globale, dar și personale a căror magnitudine este greu de ignorat sau de uitat. Pornind încă de la onomastica personajului principal, Ossyan Ketabdar, al cărui nume înseamnă nesupunere și revoltă, cu o istorie familială neobișnuită, care începe încă din timpul Imperiului Otoman, când o familie de nobili aflați în funcții de conducere își educă copilul, pe tatăl lui Ossyan, exclusiv acasă, cu învățători plătiți.

            Rigiditatea tradițiilor de familie îl lasă pe Ossyan aproape fără voință, ca și cum ar avea o vină strămoșească de ispășit pentru că de fiecare dată când vrea să-și schimbe destinul ceva îi provoacă eșecul. Își dorește să studieze medicina și în circumstanțe ambigue devine revoluționar, însă nu rezistă în acest context impus de tatăl său și decide să părăsească Beirutul pentru a-și urma cariera în Franța. Întotdeauna este sprijinit de sora sa, cea a cărei complicitate o așteaptă fără speranță și peste ani, când este internat, pentru a-l salva, însă acesta deja se află prea departe pentru a-l ajuta, marcată de capturarea soțului, Mahmud, care ajunge să fie închis alături de alți bancheri în Egipt, apoi exilat la Melbourne în Australia, chiar de fratele lui Ossyan.

            „Scările Levantului” sunt la Maalouf etape ale despărțirii, traumei și maturizării, care marchează destinul unui erudit, al unui personaj iscoditor și ironic în același timp, care trăiește la granița unei povești complicate de familie și a unei povești personale de dragoste, ambele ajungând să-l scindeze și să-l fragmenteze până în punctul în care cu greu mai percepe distanța imperceptibilă dintre cele două, dintre el cel dinainte și el cel din prezent, dintre tânărul dornic să cunoască și devină medic și adultul care abia își amintește că are un copil și că acesta crește având o viață din care el lipsește.

            Maalouf încearcă să evidențieze firele subțiri care îi leagă pe evrei și musulmani, dar și fragilitatea relațiilor și a prieteniilor, un exemplu fiind cazul lui Bertrand, camaradul din tinerețe al lui Ossyan, cel care o convinge pe fiica acestuia, Nadia, că eforturile de a-și salva tatăl sunt zadarnice, motiv pentru care aceasta nu mai revine să-l viziteze, deși tatăl continuă să-și bea conștiincios cafeaua cu gust de medicamente, fără să le înghită pentru a nu uita că acum are un motiv să lupte și să se vindece.

            Cu toate acestea, atunci când conștiința lui Ossyan se trezește, destinul găsește o modalitate de a-l dezamăgi, reușind să plece abia atunci când spitalul este asediat. Aceasta este o scenă impresionantă care îl prezintă pe Ossyan alături de ceilalți pacienți, toți la fel de liberi și la fel de pierduți în spațiul acestei libertăți, pe care nu știu cum să o folosească, oameni obișnuiți să stea pe loc și să primească medicație pentru amorțirea simțurilor, un fel de replici ale personajelor lui Beckett, aflați veșnic în așteptarea unui Godot despre care nu știu nimic, după cum nu știu dacă va veni, personaje blocate în propria așteptare, cele care și atunci când zic că pleacă, nu se mișcă și nu iau nicio decizie să pornescă nicăieri.

            Fără să dezvălui finalul acestui roman tulburător, aș recomanda ca lectură și restul scrierilor lui Amin Maalouf – Leon Africanul, Periplul lui Baldassare, Samarkand, Stânca lui Tanios, dar mai ales studiul său tradus în 2019, Naufragiul civilizațiilor, o analiză în care ni se explică de ce toate spațiile cucerite de civilizație sunt amenințate de naufragiu. Pornind de la experiența personală ca observator acesta se referă la „șocurile seismice ale lumii arabo-musulmane”, care au replici în întreaga lume și istorie, responsabilitatea noastră fiind aceea de a ne dezmetici și de a încerca să ne explicăm aceste derive succesive ale umanității pentru a putea acționa, de a nu rămâne la stadiul de spectatori, cel la care evident ne-au redus aceste evenimente.

            „Viața mea a început cu o jumătate de secol înainte să mă nasc, într-o cameră pe care n-am vizitat-o niciodată, pe malurile Bosforului.”

            „Baku, Jacques, Bertrand, actele false, războiul, Rezistența — nu împlinisem încă douăzeci și șapte de ani și încheiasem o viață. În fața mea, alte vieți. Poate.”

            „Fericirea ne trecea precum o frânghie aspră prin palme, nu aveam decât să închidem degetele și să strângem tare ca să nu ne scape.”

            „Drumul lor în viață își poate afla mereu explicația într-o rană: un abandon, o trădare, o infidelitate. Iar rana asta e a doua lor naștere, singura care contează.”

            „Nimeni nu bara zilele scurse ca pe zidurile pușcăriilor. Toți ne aflam acolo pe viață. O viață de zile identice. La ce bun să mai numeri?”

ioana zenaida

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ” – Ioana Zenaida Rotariu

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *