Recenzie carte „Cazul doctorului Kukoțki” de Ludmila Ulițkaia

Unul dintre motivele pentru care iubim scriitori ruși este ritmul aparte al cărților lor, de povești spuse la gura sobei în timp ce se aud lemnele trosnind, iar pe fereastră se vede că afară ninge liniștit. În această atmosferă de tihnă, povestitorul punctează pe un ton egal atât marile bucurii, cât și marile suferințe, detașat, datorită trecerii timpului, de întâmplările parcă ale altcuiva, parcă din altă viață.

Recenzie carte „Cazul doctorului Kukoțki” de Ludmila Ulițkaia

Nu face excepție nici „Cazul doctorului Kukoțki”, un roman contemporan de ficțiune distins în 2001 cu premiul Booker din Rusia, iar în 2006 cu Premiul Penne, un roman profund, complex, cu multiple fațete, care atinge mai multe subiecte și corzi sensibile, atât la nivel spiritual, cât și la nivel istoric, politic, etic, moral și filosofic.

Ludmila Ulițkaia are un imens talent de povestitoare și structurează cartea astfel încât îmbină toate aceste teme în mod fluid și într-un fel care trezește cititorului și mai multe întrebări și crează un prilej de introspecție. Este o carte care are ecou în sufletul celui care o parcurge, dar mai puțin emoțional și mai mult la nivel intelectual și spiritual.

Romanul este construit ca un puzzle ale cărui piese puse laolaltă ilustrează povestea unei familii, Kukoțki, o adunătură pestriță de personalități unice și remarcabile fiecare în felul ei, pe care viața le-a adus împreună în mod neașteptat și fericit, până la un punct.

Pavel Kukoțki este un medic ginecolog foarte talentat, care are un dar dincolo de ceea ce se învață din manualele de medicină, o intuiție aparte, de a vedea în interiorul celor pe care îi întâlnește, ca la radiografie, bolile care îi macină. Această intuiție îi dispare în mod misterios după relațiile intime, dar numai până când o cunoaște pe Elena, cea care va fi soția sa și singura lui iubire.

Suntem martorii întregii lor povești începând cu întâlnirea lor din spital, când el îi salvează viața, apoi a traiului lor nesperat de fericit timp de zece ani, a iubirii lui față de fiica ei, Tania, pe care o consideră încă de la început copilul lui și a felului în care tot ce are el mai bun gravitează în jurul fetei.

Din punct de vedere profesional și uman, văzând în fiecare zi cât de mult rău face legea care interzice avorturile, plasându-ne ca timp în vremea lui Stalin, îl descoperim pe Pavel Kukoțki  ca pe un susținător fervent al abrogării ei, poziție care îi aduce nenumărate necazuri atât acasă, cât și în ceea ce privește implicarea politică din exterior în munca sa.

Autoarea ne prezintă viața familiei Kukoțki și din perspectiva Vasilisei, o femeie extrem de credincioasă care a locuit mult timp într-o mânăstire și apoi a venit să slujească în casa lor și care, la început, văzând că medicul își împarte la fiecare leafă banii cu un șir întreg de oameni necăjiți – atât de mulți, încât are nevoie de o listă pentru a nu uita pe nimeni – îl venerează pe acesta ca pe un sfânt.

Mai târziu, pe măsură ce află despre părerile medicului despre legalizarea avortului și alte acțiuni  controversate ale autorităților, care aduc vătămare unor categorii sociale, Vasilisa are mari dificultăți în a-i accepta credințele, mergând chiar până la a-l suspecta în anumite ocazii că ar fi însuși Antihristul.

În astfel de episoade, ironia fină este foarte bine folosită de către autoare pentru a ne face personajele și mai simpatice, pentru a le coborî uneori de pe piedestal și a le aduce la nivelul nostru de muritori de rând, mai puțin binecuvântați cu atâtea calități remarcabile și ne face lectura mai plăcută.

Totul degenerează cu adevărat în casa Kukoțki în momentul în care în familie mai apare un membru, Toma, fetița orfană a portăresei care și-a găsit sfârșitul în urma unei întreruperi ilegale de sarcină. Atunci, din cauza unor cuvinte aruncate la mânie, Pavel și Elena încep să se evite și suferă o cumplită înstrăinare.

Aceaste cuvinte împart totul în „înainte” și „după” și reprezintă de fapt intriga întregului roman. Totul se schimbă din acest punct al cărții. Rutinele par a rămâne aceleași, aparențele sunt neschimbate, dar din acest punct pare că tot ce fac personajele este golit de conținut.

Pe de o parte, avem povestea în sine, unde decăderea treptată a întregii familii, cu boala fizică a Vasilisei și boala mentală a Elenei – care începe să evadeze din această realitate care devine tot mai apăsătoare și să aibă premonițiile despre un viitor și mai lipsit de noroc – au impact mare asupra cititorului. Personajele ne devin dragi; Ludmila Ulițkaia are acest har de a ne face să ne atașăm de ele și să sperăm că ele vor trăi vremuri mai luminoase.

Nu ne putem abține să ne întrebăm și noi la rândul nostru cum e posibil ca o familie de oameni buni aproape ca niște sfinți, cu posibilități financiare, cu credință – fie în divinitate, fie în știință – au putut ajunge în acest punct în care totul pare să se năruie. Atât de multă putere să aibă cuvintele?

Pe de altă parte, asistăm pe parcursul romanului la o serie de schimburi de replici foarte interesante între Pavel si prietenul său, Ilia Iosifovici, genetician excepțional, despre știință, etică, moralitate, ba chiar filosofie. Le urmărim dezbaterile, care invariabil se termină cu ceartă și ne dăm seama cu ce oameni remarcabili ca intelect, principii și viziune avem de a face.

Capitolul cel mai fascinant este însă, de departe, cel dedicat lumii plăsmuite de mintea Elenei, care alunecă tot mai mult într-o altă dimensiune unde toate problemele au o rezolvare, unde totul este reversibil, unde totul este posibil.

Acesta reprezintă cheia întregului roman și ne face să ne dăm seama cât de relative sunt toate lucrurile, câte nuanțe de gri există între alb și negru și cât de ușor putem fi influențați și amăgiți de credințele altor oameni, când ei înșiși se îndoiesc uneori de ceea ce susțin cu aparentă tărie. Și că, de fapt, lucrurile sunt atât de simple: mai presus de orice ideologie, credință, filosofie de viață ar trebui să se afle întotdeauna iubirea.

Dar acum asculta o altfel de muzică. Ea vorbea clar și răspicat despre absurditatea frumuseții și despre nevoia de frumusețe, și ea era frumusețe în sine – de netăgăduit, dăruită, senină, inutilizabilă – ca pana păsării, ca balonul de săpun, ca violetul din petalele catifelate ale panselelor.

El simți cum formele trupului ei ud și slab se potrivesc perfect și-i astupă breșa adâncă, cum i se închide rana veche ce-l chinuia de o viață, de la naștere, din cauza căreia suferise și se zbuciumase de dor și de nemulțumire, fără să-și dea seama măcar unde anume i se cuibăriseră.

Un alt autor rus pe care noi îl recomandăm cu drag este Evgheni Vodolazki, al cărui roman, „Laur” este considerat o capodoperă a literaturii contemporane fiind distins cu multe premii literare. Ca și cartea de față și aceasta spune o poveste profund spirituală, cu o scriitură plină de sensibilitate, finețe și profunzime.

Titlu original: Kazus Kukoțkovo

Editura Humanitas Fiction,2020.

Alina Mocan

Articol realizat de Alina Mocan.
„Cu ani în urmă, eram librar și le spuneam oamenilor povești despre cărți. Acum, lucrez în domeniul financiar-contabil și “ascult” poveștile spuse de cifre. Nu sunt filolog sau critic literar, ba chiar am numai studii de profil real, așa că citesc și scriu recenzii doar din drag de cărți și dorință de a descoperi – și apoi împărtăși cu ceilalți – noi povești bine scrise”. – Alina Mocan

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *