Recenzie carte: „Acesta este numele meu” de Chanel Miller

Editura Trei aduce în atenția publicului,  în traducere românească volumul memorialistic desemnat cartea anului 2019 de mai multe publicații respectabile din SUA. „Acesta este numele meu”, de Chanel Miller, este o poveste despre reziliență în fața unei traume majore, anume agresiunea sexuală, povestea unui proces, deopotrivă juridic dar și personal, povestea complexității percepției asupra victimelor (uneori paradoxală și chiar revoltătoare) în societatea contemporană.

Recenzie carte: „Acesta este numele meu” de Chanel Miller

În contextul trivializărilor trump-iste, al anvergurii mișcării #MeToo (care a atras, ulterior și un ansamblu de contrareacții), al valurilor de feminism cu derapaje misandrice, a fi victima unei agresiuni sexuale în SUA (și nu doar acolo) atrage după sine ceva riscant: pe de o parte aripa tributară unui patriarhat misogin caută să identifice și provocarea care a condus la presupusul viol (diluând variabil responsabilitatea agresorului), în vreme ce aripa feministă vrea pedepse maxime pentru orice agresor, ridicând însă, în contextul unei vânători de vrăjitoare, orice afirmație interpretabilă la rang de hărțuire extrem de ofensatoare.

Între a privi un fapt grav cu indulgență și a proiecta o gravitate închipuită într-o anecdotă benignă, e greu să găsești o atitudine potrivită, deopotrivă lucidă și empatică cu victima dar nu atât de hipersensibilă și inflamată încât să găsească indicii ofensatoare în absolut orice element de discurs (nemaivorbind de gesturi).

Lucrurile sunt complicate și mai mult de noile mijloace de comunicare, de psihologia particulară antrenată în aceste medii online, acolo unde judecățile se împart lejer și partizanatele se montează inevitabil in discursuri polarizate. În fața acestor provocări stă justiția care are de cântărit și de împărțit dreptatea dar și psihoterapia care întâmpină o traumă pe care adesea victimele sunt reținute de la a o mărturisi.

Despre provocarea juridică, dar și despre provocarea personală în dimensiunea intimă și în cea publică, ne vorbește Chanel Miller într-un volum impresionant care nu exploatează emoțional și nici nu livrează deznodăminte inspiraționale, ci pur și simplu evocă o călătorie infernală pe o rută pe care protagonista nu a ales-o dar cu care e nevoită să trăiască o viață întreagă.

În 2016, Chanel Miller participă la o petrecere destul de obișnuită printre studenți, alături de sora ei, în campusul Universității Stanford. Apoi se trezește pe un pat de spital, înconjurată de personal medical, personal din facultate și diverși alți specialiști, fără să își amintească ce i s-a întâmplat, dar evaluată evident medico-legal pentru o agresiune sexuală.

Neînțelegând prea bine ce i s-a întâmplat, căutând să recompună evenimentele de după petrecere, Chanel Miller află din presă că a fost victima unui viol, în timp ce zăcea inconștientă în spatele unui tomberon, dupa petrecere, și că a fost agresată de un student eminent (cu performanțe sportive notabile) care a fost însă surprins și interceptat de alți doi bărbați și, mai apoi, de autorități. 

La prima vedere, un caz de violență sexuală destul de evident care urma să se clarifice repede din punct de vedere legal și pentru care Chanel Miller urma să primească empatia și asistența de care ar fi avut nevoie. Departe însă de așa ceva. Memoriile lui Miller evocă etapele pe care tânăra de origine chineză le-a parcurs în confruntarea cu statutul de victimă, în încercarea de a obține dreptatea în instanță și în felul în care a reușit să-și gestioneze și să-și integreze (nu să-și depășească, căci acest lucru este o expectație înșelătoare pentru cei traumatizați) trauma.

Din acest momentul în care conștientizează, într-o manieră bizară, prin expunere externă, faptul că a suferit o traumă, viața lui  Miller se schimbă profund (până într-acolo unde protagonista își asumă două euri disociate: unul privat, neatins și unul care a traversat experiența traumatică) însă dată fiind amnezia post eveniment, schimbarea nu pare inițial brutală. În ciuda încercării de a-și conserva ritmurile de viață obișnuite, corpul lui Miller nu uită trauma iar expunerea publică va deveni factorul declanșator pentru o serie de trăiri în lanț, cu atât mai mult cu cât nici agresorul nu pare să fie dispus să-și asume vina pentru cele întâmplate.

În așteptarea începerii procesului, viața lui Miller se destramă. Ținută mereu în șahul anchetei (cu termene și probe a căror procesare durează) dar intrând și sub lupa atenției publice, Chanel e afectată deopotrivă personal și profesional. Stresul antrenat la nivel psihic se amplifică pe măsură ce relațiile cu cei din jur se transformă, începe să aibă probleme cu somnul, să evite anumite străzi, să meargă cu capul plecat și să evite contactul vizual, nevoia marcantă și dominantă fiind aceea de hipervigilență și retragere protectivă, se simte amenințată de orice privire, de orice adresare din partea unui bărbat.

Transformările ei îi afectează și pe cei din jur care o însoțesc la ghișeele poliției și la termenele de judecată. Căutând să se pregătească pentru proces, Miller e nevoită să își amintească noaptea în amănunt, să se pregătească pentru întrebări și să cântărească obținerea justiției cu prețul propriei retraumatizări prin retrăire. Procesul este, de asemenea, chinuitor, avocatul agresorului conduce interogatoriul căutând să proiecteze confuzie, să demonstreze lipsa de credibilitate a victimei (așa cum recunoaște Miller, avocatul nu era evident interesat decât de răspunsurile calculate pe care dorea să le audă rostite în tribunal). Viața ei personală, amoroasă, trecutul, istoricul familial toate sunt disecate în fața juraților, în încercarea apărătorului de a găsi o scuză pentru agresor.

Chiar și după ce Brock este evaluat ca vinovat de către jurați, urmează apoi așteptarea sentinței care în sine reprezintă un alt moment problematic, atâta timp cât artificiile legale și o apreciere îndoielnică a judecătorului, par să aducă o pedeapsă indulgentă (ținând cont și de potențialul eliberării condiționate) de doar câteva luni cu închisoarea. 

După încheierea procesului, chiar și după aproximarea unei forme de justiție recunoscute social, viața lui Miller nu se echilibrează ca prin farmec. Pedepsirea agresorului pare să fie mai degrabă un soi de avertisment simbolic, iar Chanel Miller este dispusă să meargă mai departe pentru a trăi o formă de catharsis.

Cele mai dureroase elemente care o marchează sunt faptul că se simte neputincioasă și faptul că se simte parțial responsabilizată pentru evenimentul pe care l-a traversat. Redusă simplificat la etichete (neglijentă, iresponsabilă, petrecăreață), eul rănit al lui Miller își cere spațiul de expresie astfel că tânăra va alcătui o declarație de impact, care va fi preluată în online și va deveni virală. Din acel moment lucrurile încep să se schimbe cu adevărat în spațiul public și abia atunci se pune în mișcare un mecanism de solidarizare și de revoltă publică care va intersecta #MeToo și va culmina cu sancțiuni publice și luări de poziție inclusiv din partea universității.

Ar fi greșit să credem însă că Miller a urmat o cale răzbunătoare și că în sine răspunsul agresiv, ferm, vindicativ i-a adus vreo consolare iluzorie. Așa cum recunoaște chiar autoarea în partea de final (volumul cuprinde inclusiv declarația articulată convingător care a declanșat revolta publică), nu i s-a întâmplat de fapt nimic miraculos și scopul ei nu a fost să lovească sau să îi rănească pe cei care i-au făcut rău.

Miza ei a fost să își recupereze puterea atunci când cei din jur i-au retras-o, după ce a trecut deja prin experiența lipsirii de autonomie în contextul agresiunii sexuale. Miza ei a fost să întoarcă ideea responsabilizării victimei și să-i sublinieze nevoile de suport și empatie nonnegociabile. Pentru asta a acceptat să treacă prin toată dificultatea expunerii publice, să cântărească mereu cât are de dezvăluit (ca victimă a unei traume nu vrei nici să-i îngrozești pe cei din jur, nici să pari acuzatoare și instigatoare) și să creeze un spațiu de fapt în care supraviețuitorii unor fenomene similare să poată spune adevărul, să viziteze acele părți din trecut pe care au căutat să le treacă sub tăcere.

Pericolul care amenință încă victimele unui viol (inclusiv în societatea românească) pe care și Miller îl surprinde în povestea ei este acela al singularizării victimei. Când victimei i se atribuie o vină, când victima este făcută să creadă că e mai degrabă o excepție cu vulnerabilități de caracter, că e promiscuă și îndoielnică moral, trauma este minimalizată și abandonul celei care are nevoie de suport este pe jumătate comis.

Mărturia lui Miller și inițiativa ei de a-și asuma public identitatea, inclusiv în publicarea acestei cărți, e de fapt expresia complexității relației și recuperării după un eveniment traumatic. Realist privind lucrurile, victima unui abuz sexual nu mai poate avea viața de dinaintea agresiunii (și tocmai această ireversibilitate a pierderii suferite este greu de compensat, chiar și prin justiție). Dar ea poate găsi integrare și vindecare într-un mediu în care e despovărată de responsabilitatea pe care nu o poate asuma și purta, poate afla premisele unui alt tip de normalitate atunci când se depășește pe sine, când povestea ei nu mai rămâne singulară ci devine un reper empatic și deschizător pentru alte victime care au ales să tacă și să își îngroape o dimensiune rănită.

Este o poveste care a adus și poate aduce mângâiere, așa cum și-a dorit Chanel Miller, nu pentru că are un final plin de inspirație sau un happy end prescris cinematografic, ci pentru că reflectă curajul de a te ridica știind că ești vulnerabil și tocmai de aceea poate, mai puternic ca niciodată.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *