Recenzie carte: „Cernobîl. Istoria unei catastrofe nucleare” de Serhii Plokhy

Au trecut mai mult de 30 de ani de la accidentul de la Cernobâl ale cărui urme și umbre se resimt și astăzi, nu doar teritorial ci și generațional și ideologic. Lumea nu a mai fost la fel după Cernobâl și nu doar în perspectivă geopolitică ci și în perspectivă ideologică și ecologică. Punerea în funcțiune a centralelor atomoelectrice, în a doua jumătate a secolului al XX-lea a însemnat o nouă deschidere în valorificarea resurselor energetice, o descoperire a feței pașnice a temutelor rezultate militare care au redus la o mână de praf Hiroshima și Nagasaki.

Recenzie carte: „Cernobîl. Istoria unei catastrofe nucleare” de Serhii Plokhy

În cursa Războiului Rece, în care supremația tehnologică era un atu important, centralele nucleare și-au dovedit rapid utilitatea în susținerea costisitoarelor economii americane și sovietice în primul rând dar nu numai a lor. Inclusiv centrala de lângă Cernobîl, în anii `80, reprezenta încă un simbol al cuceririlor tehnice, al viitorului progresist, într-o lume mai pașnică și mai sigură, o platformă energetică (în sens propriu și figurat) prin care Mihail Gorbaciov spera să relanseze economia Uniunii Sovietice.

Sursa bazală în care liderii acelor timpuri au căutat  salvarea a devenit de fapt cutia Pandorei care a dus la colapsul unui gigant politic. Iar localitatea puțin cunoscută pe mapamond înainte de 1986 a devenit, după catastrofa nucleară, gaura neagră în care s-au topit nu doar resursele Uniunii Sovietice și atâtea vieți omenești, dar un întreg sistem politic și o viziune optimist-neglijentă asupra viitorului. Un reper aparent al triumfului umanității prin cunoaștere științifică și tehnică și-a făcut vizibil reversul distructiv, amintindu-ne că rezultatele progresiste pot avea consecințe teribile.

Dincolo de documentarele și cărțile care au apărut în ultimii 30 de ani (amintesc și de volumul semnat de Svetlana Aleksievici care a fost recompensată cu Premiul Nobel), cu siguranță că povestea Cernobîlului a devenit mai populară in zilele noastre, în dimensiunile ei intime, nu doar abstact în cifrele consecințelor ecologice, după apariția serialului original HBO care a fost bine primit de critică și chiar de martorii care au participat la lichidarea catastrofei din 1986. Așadar, de ce am mai citi o carte despre Cernobâl, când avem la dispoziție o dramatizare destul de fidelă măcar în spirit, a evenimentelor din acel aprilie fatidic?

Volumul semnat de istoricul de origine ucraineană Serhii Plokhy, profesor la Harvard,  „Cernobîl. Istoria unei catastrofe nucleare”,este totuși o lectură necesară pentru oricine crede că s-a lămurit din serialul HBO despre ce s-a întâmplat la Cernobîl și, desigur, și pentru cei care nu au văzut serialul dar vor să afle dintr-o sursă bine documentată și accesibilă cele întâmplate. Și spun acest lucru pentru că abordarea lui Plokhy, în ciuda faptului că păstrează o dimensiune narativă, chiar cinematografică pe alocuri (cu un decor mult mai cuprinzător decât în ecranizarea HBO), aduce o panoramă și o punere în context importante și relevante pentru a înțelege cum a fost posibilă catastrofa nucleară și care au fost urmarile ei.

Dincolo de discursul memorabil al lui Valeri Legasov care explică, în ultimul episod al serialului cum explodează un reactor nuclear?, un discurs în care vorbitorul condensează, cu abilitate retorică, neajunsurile simbolice și sistematice ale aparatului birocratic și ideologic sovietic, povestea este de fapt mai complexă de atât (iar discursul lui Legasov, dacă el a existat în acea formă, la procesul vinovaților, nu e amintit în cartea lui Plokhy).

Cronologia evenimentelor este probabil familiara celor care au văzut serialul HBO: de la momentul testului pompelor de răcire, la explozia reactorului, întârzierea evacuării orașului Pripyat, negarea inițială a autorităților, apoi tot ansamblul de măsuri de lichidare (evacuare, distrugerea pădurilor, anihilarea animalelor, săparea tunelului și răcirea reactorului prin pământ pentru a preveni contaminarea apelor, construcția sarcofagului și în cele din urmă deschiderea URSS la congresul fizicienilor de la Viena, procesul vinovaților).

Plokhy acoperă în detaliu toate aceste evenimente, le susține cu cifre și chiar le nuanțează. Perspectiva istoricului aduce în scenă mult mai multe personaje (de la secretari de partid la ingineri și miniștri) și explorează mai în detaliu portrete care apar mai degrabă simpliste în ecranizarea HBO. Am în vedere în acest sens povestea lui Briuhanov, directorul centralei (care a fost folosit mai degrabă ca țap ispășitor, în logica de partid) și povestea lui Valeri Legasov, chimistul care a jucat rolul de consilier științific principal în gestionarea lichidării catastrofei.

În cazul lui Legasov, chiar dacă acesta capătă o aură de erou priceput în filmul HBO, el are parte de un portret mai modest (fără să i se nege contribuția și riscurile asumate) așa cum e reconstruit de Plokhy care face apel și la literatura și documentele locale (ucrainiene și sovietice ale acelor vremuri) – ideea de a arunca bor și nisip peste reactorul în flăcări dar și de a pulveriza soluții peste lacul de răcire au fost de fapt niște decizii controversate și contestate de unii cercetători (mai avizați tehnic) încă la acel moment, iar implicarea lui Legasov (care era adjunct la Institutul de Cercetare Atomica Kurceatov) a fost catalizată inclusiv politic.

Dincolo de cronologie și de zugrăvirea panoramei umane participante mult mai diversă și mai detaliată, aspectele interesante, lămuritoare și documentate pe care cititorul le va regăsi în acest volum sunt detaliile care țin de explorarea preludiului și postludiului tragediei. Tocmai pentru a înțelege contextul și urmările accidentului de la Cernobîl, autorul face o punere în context succintă. În fond, nu era primul accident la o centrală nucleară pe care sovieticii îl mușamalizau  (dat fiind faptul că industria atomică funcționa într-un regim de clasificare strict) și nici prima operațiune de lichidare în care au apelat la armată (în 1957, în Urali, a avut loc un accident la un depozit de deșeuri radioactive unde armata a fost solicitată să intervină).

Diferența care a pus Cernobîlul pe harta mondială a fost legată parțial de proporția exploziei (care a dus la o emisie de material radioactiv imensă), dar și de poziționarea acestei centrale în extremitatea vestică a URSS (care a facilitat difuzarea norului toxic peste continentul european).

Nu întâmplător, Serhii Plokhy își începe istoria cu Congresul PCUS din 1986, pentru a ne face o idee despre noile direcții și viziunea politică a lui Mihail Gorbaciov (relevante în amorsarea presiunii pe care constructorii de centrale nucleare au resimțit-o încă din acea perioadă). Interesati de un plan realist de relansare a economiei sovietice, conducătorii partidului au pus presiune pe industria nucleară sovietică de a dubla construcția de reactoare în următorul cincinal. Graba și termenele problematice primau deja, încă de la deschiderea reactorului 4, testele de siguranță sau normele de securitate nu erau printre priorități.

Lucrurile ajunseseră departe în ceea ce privește asumarea riscurilor și nu e vorba doar de cunoscutele probleme scoase la iveală după procesul Cernobîl: capetele de grafit ale tijelor de control din reactor sau lipsa unei structuri de izolare a reactorului, e vorba de detalii de construcție elementare raportare chiar și de KGB la reactorul 5 aflat în dezvoltare în acel an.

Spre exemplu pietrișul folosit la structura de beton nu avea granulația potrivită (furnizorii sovietici s-au grăbit, greșind livrarea) drept urmare acest nou reactor nu avea uniformitatea corespunzătoare a pereților și era expus fisurărilor. Presiunea conducerii politice, obediența stahanovistă a superiorilor și lipsa de prioritizare a reperelor de siguranță, coroborate cu o comoditate care nu i-a alarmat inițial nici chiar pe cei ce au aflat de accidentul de la centrală (în fond, era o țară mare unde accidentele la orice tip de unitate energetică erau un lucru comun) par să fi creat un cocktail în care o tragedie așa cum a fost explozia reactorului 4 să pară foarte probabilă.

Interesantă este, de asemenea, analiza urmărilor tragediei, după ce efortul lichidatorilor a condus, cu mari costuri la construcția sarcofagului din beton. Dincolo de impactul economic care a afectat intens URSS-ul (sunt totuși impresionante rapiditatea și proporția resurselor mobilizate în cele din urmă), analiza lui Plokhy urmărește și impactul politic al accidentului și felul în care explozia din 1986 a condus la destabilizarea și dezmembrarea URSS.

Reacția Ucrainei, Belarusului dar și a țărilor baltice a devenit tot mai vocală, inițial pe temeiuri ecologice și de exploatare a markerilor politicii gorabacioviste de transparență și reformă. Platformele în care s-au elaborat revendicările ecologice care pledau pentru modernizarea sau închiderea centraleleor nucleare de pe teritoriul acestor republici sovietice și pe care URSS-ul, după asumarea internațională a accidentului nu le-a mai putut amuți, au devenit de fapt spațiile în care s-au coagulat și exprimat apoi revendicări naționaliste și politice.

Ușa întredeschisă de catastrofa de la Cernobîl a catalizat de fapt o reacție în lanț a revendicărilor de autonomie și independență a acestor state. Iar caracterul de pretext al revendicărilor ecologice inițiale a devenit transparent în Ucraina care, după ce și-a obținut independența, a menținut în funcțiune centrala de la Cernobîl înca un deceniu.

Cine ar fi crezut că doar câteva secunde într-o noapte de aprilie din 1986, într-un oraș din Ucraina (cu un nume în care putem găsi ecouri simbolice biblice, din Cartea Apocalipsei) vor reprezenta punctul de inflexiune pentru o transformare mondială în plan politic, ecologic și ideologic? Proporția implicațiilor acestui eveniment o veți descoperi în cartea lui Serhii Plokhy, „Cernobîl. Istoria unei catastrofe nucleare” (editura Trei, 2021).

Accidentul de la Cernobâl ne-a amintit de fragilitatea noastră ca specie, ne-a amintit de faptul că în cele mai inteligente și sofisticate creații ale noastre rezidă și un potențial distructiv. Cernobîl a fost și rămâne o oglindă a dimensiunii noastre contradictorii, capacitatea de a ne depăși condiția prin știință și capacitatea de a ne autodistruge.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *