Recenzie carte: „Isus din întuneric” de Radu Gavan

 

Istoria relației dintre creativitate și nebunie are un parcurs destul de lung. Încă din perioada medievală se lua deja în considerare posibilitatea ca nebunia să fie și altceva decât o rătăcire adusă de spirite, demoni sau dezechilibre umorale.

Despre nebunii întru Hristos se spunea, în ciuda ciudățeniilor comportamentale și de gândire, că au avut acces instantaneu la o specie de cunoaștere revelată, inaccesibilă oamenilor obișnuiți. În perioada romantică, nebunul, melancolicul devine o figură de asemenea privilegiată, un inovator, un creator curajos sau măcar o sensibilitate care trăiește experiențele umane mult mai profund. Cel suferind de epilepsie, mai ales de epilepsie temporală, trăia, premergător crizelor, o stare exaltată, asemănătoare unei înălțări religioase în care putea avea parte și de viziuni sau de momente spontane de creativitate. 

Recenzie carte: „Isus din întuneric” de Radu Gavan

În secolul al XX-lea, odată cu dezvoltarea psihiatriei și cu fundamentarea diagnostica mai riguroasă, fascinația pentru relația dintre creativitate și limitele normalității psihice a devenit mai proeminentă. Tulburările psihotice (primare sau induse de substanțe) cu elemente mistice și bizare sau episoadele maniacale din tulburarea bipolară prilejuiesc, pe de o parte stări care îl pun în pericol pe cel ce le experimentează (cel puțin din perspectiva obiectivă a martorului) dar, pe de altă parte, ele par uneori să deschidă porți ale percepției, să faciliteze intervale de creativitate și inspirație intense (cel puțin așa cum sunt raportate subiectiv de cel care le trăiește).

Chiar și în ultima jumătate de secol s-au efectuat mai multe studii care nu au reușit să tranșeze clar și riguros legătura dintre creativitate și nebunie (deși terapia cu substanțe psihedelice a fost reabilitată și este intens studiată cu rezultate promițătoare, după standardele științei secolului al XXI-lea- aflați mai multe din cartea lui Michael Pollan, „Cum să-ți schimbi mintea”).

Sunt elementele considerate periculoase, cele care justifică diagnosticul psihiatric un preț pe care îl plătim pentru a beneficia de extremele creativității? E vorba de fapt de o monedă cu două fețe: un creier structurat diferit va prilejui și agonia nebuniei dar și fascinația creației? Asemenea întrebări implică o complexitate mult prea mare pentru a fi lămurite în răspunsuri simple. Tărâmul nebuniei și legătura cu creativitatea este interesant, insa nu doar pentru că știm că au existat și există artiști care suferă de tulburări psihice (iar acest lucru, e bine de știut, nu facilitează mereu procesul creativ, dimpotrivă uneori îl parazitează).

Fascinația e exercitată prin faptul că atât starea, impulsul creatoar, și uneori nebunia implică un ceva în spate, un ceva care nu ne e accesibil, o dimensiune necunoscută, poate autonomă care se manifestă în noi și ne catalizează deschiderea spre o altă realitate. Putem face chiar un pas mai îndrăzneț, poate în prelungirea premiselor psihanalitice, și să privim actele de creație ca mărci ale căutării de sine, ale explorării umbrei noastre (acea dimensiune ascunsă, inconștientă, cu conținuturi adesea cenzurate și interzise pe care toți o purtăm în noi dar care, în cazul nebunului se manifestă mai acut), ca eforturi de vindecare sau macar de confruntare a acestei umbre.

În acest sens, o meditație interesantă pe marginea relației dintre lumea umbrei și condiția artistică, o meditație împachetată într-o construcție narativă rafinată, densă în simboluri și subtilități ne oferă scriitorul Radu Găvan, în cel mai recent și deplin roman al său publicat la Editura Litera, intitulat „Isus din întuneric”.

La fel ca în cazul romanului „Exorcizat”, titlul pare înșelător printr-o referinta creștină care ar putea fi interpretată în diferite feluri. Eu am privit-o ca o metaforă a dimensiunii noastre constructive din interiorul umbrei psiho-spirituale, a ceea ce ne face să fim creativi dar care vine din adâncurile noastre, acolo unde riscăm, în același timp să ne pierdem.

Isus din întuneric” este un roman pe care Doina Ruști îl numește în prefața volumului, pe bună dreptate, un roman total. E un roman care reunește mai multe povești, într-un efect al pânzei de păianjen: povești care adesea se desprind din firul initial și îl învăluie concentric. Aceste povești elaborate sunt de fapt biografii relevante ale unor personaje care îl vor impacta pe protagonistul aparent, anume tânărul Amadeo Engelbert, supranumit Isus din întuneric, de către doi parteneri de discuție care deschid romanul (într-o scenă ale cărei elemente simbolice vor fi reluate mai târziu în construcția narativă).

Născut într-o localitate mică din Germania, Amadeo, trece printr-o traumă de abandon încă de la o vârstă fragedă. Fără să-și fi cunoscut vreodată tatăl, dar căutându-l imaginar în desenele pe care le face și în care încearcă să oglindească o reacție emoțională a mamei sale (pentru ca tatăl lui Amadeo e un subiect tabu în familie), Amadeo își pierde și mama într-o scenă violentă ale cărei ecouri vor traversa de fapt mai multe etaje ale poveștii. Personajul masculin descoperă în muzică un canal de expresie în care își dozează simbolic trăirile și contactul cu lumea, împreună cu colegii săi dintr-o trupa rock care capătă notorietate. De asemenea, Amadeo trăiește o poveste de dragoste frumoasă și e gata să ofere atât de mult în prieteniile pe care le durează dar și în calitate de viitor tată.

În același timp, personajul jonglează cu dimensiunea potențial distructivă a înzestrărilor sale sau mai degrabă cu dublajul ei, umbra psihică a personajului marcată ereditar sau cel puțin de o traumă din copilarie. E vorba de o umbra a cărei expresie atârnă amenințător, atât ca sursă creatoare dar și ca labirint violent al minții. Obsesiile lui Amadeo legate de pierdere, de fața întunecată a izvorului din care își trage inspirația, teama de a atinge zona de dezechilibru, punctul de neîntoarcere, îl țin în tensiune pe protagonist. El simte cumva că este locuitorul în două lumi pe care nu le poate trăi pe deplin. Această locuire cu împrumut în două universuri, unul intim, presant, misterios și unul social, al întâlnirii cu celălalt în profesie și în familie ar putea fi însăși condiția artistului.

Până într-un punct, așa cum îi declară viitoarei partenere, Amadeo are nevoie de ambele catalizatoare: misterul anxiogen interior și întâlnirea cu Celălalt pentru ca expresia sa să devină posibilă: Tu m-ai făcut să-mi doresc să spun lumii povestea, să o scot din mine și să mă eliberez cumva. Pentru tine, pentru a deveni un om mai bun pentru tine. Dar tu ți-ai fi spus oricum povestea, Deo, cu sau fără mine. Poate, dar nu în felul ăsta. Tu m-ai eliberat Valentina, m-ai făcut să mă deschid cu adevărat. Tu ești cheia, singura mea cheie.

O parte dintre obsesiile lui Amadeo sale sunt oglindite și în biografiile altor personaje, cu proeminență cea a lui Ludwig un scriitor în care Amadeo începe să recunoască mai mult decât se așteaptă. Aflându-se pe urmele acestui scriitor, reconstituindu-i biografia și citindu-i cărțile, Amadeo are parte de revelații de temut cu relevanța personală. Când lumea sa devine prea dureroasă, ce-i mai rămâne de făcut decât să facă o alegere, să se confrunte cu umbra, să devină autentic chiar și când asta înseamnă să devină neinteligibil pentru ceilalți? În acel moment îl mai poate readuce ceva înapoi? Mai are sens revenirea? Există un punct de neîntoarcere pentru un artist care vrea să devină desăvârșit chiar și când asta implica să piardă dublul statut, de locuitor al lumii rezonabile și a celei iraționale? Vă rămâne să descoperiți.

Romanul lui Radu Găvan condensează multiple povești, lansează numeroase întrebări profunde și mai ales alternează stiluri de scriere care amplifică atmosfera și dau un aer mistic și simbolic romanului în anumite momente. Mai ales partea de final îți dă senzația că participi la o stare de transă creatoare, la o căutare a cărei destinație nici măcar autorul nu o cunoștea atunci când a alcătuit-o. De altfel, Radu Găvan a declarant în discuția dedicată acestui roman, în cadrul Libfest, că scrisul pentru el este uneori și o căutare. 

Chiar și fără acele pasaje stranii care îi probează măiestria scriitoricească, romanul poate fi citit  ca o poveste de dragoste, povestea unei inițieri și maturizări brutale, povestea unei construcții identitare. Toate reunite de problematica forței tămăduitoare dar și întunecate a izvorului de inspirație, de fricile și obsesiile creatorului, gravitând în jurul traumelor pe care le trăim și care, departe de a dispărea, cresc odată cu noi. Iar atunci când ajungem adulți ele se inseră mai mult sau mai puțin în cotidianul nostru, uneori sub forma inspirației, alteori sub forma unei invitații la pierzanie. Demonii și îngerii din noi sunt uneori doar chipuri diferite ale aceleiași instanțe ce-și caută reconcilierea cu sine.

Crezi că scriitorul e un om egoist când spune că scrie pentru el, pentru liniștea lui? Încă mai crezi asta. Pentru ce scriu? Mă întrebi din nou. Ei bine, află că scriu pentru cel singur și inadaptat, pentru cel care plânge în noapte, gândindu-se la dimineața de după, pentru cel care caută neîncetat răspunsuri într-o lume lipsită de sens, pentru cel ce străbate întunericul, tânjind după o rază de lumină, cât de palidă. Scriu pentru mine. Și pentru tine.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *