Recenzie carte: „Soț și soție sau finalul unei căsnicii” de Zeruya Shalev

Recenzie carte: „Soț și soție sau finalul unei căsnicii” de Zeruya Shalev

După cum afirmă și Susan Sontag într-un interviu pentru Rolling Stone, așteptările culturale create asupra ideii de iubire sunt mărețe, tocmai de aceea cerem de la această iubire totul –  vrem să ne sprijine, să ne protejeze, să ne dea încredere, să fie pasională, dar și tandră. Cu alte cuvinte, cum remarca și Esther Perel în cadrul emisiunii Garantat 100%, avem pretenția ca un singur individ să suplinească toate nevoile care în trecut erau acoperite de o comunitate. De aceea, pretenția noastră este de a primi totul în iubire. Și când acest lucru nu se întâmplă suntem dezamăgiți, furioși, nerecunoscători și ne simțim abandonați, în mintea noastră, de cineva care nu vrea să ne satisfacă aceste nevoi.

Scriitoarea israeliană, Zeruya Shalev, ne pune față în față cu neputința unei căsnicii, relevant fiind și titlul pe care îl alege, Soț și soție, pentru că de aici se conturează centrul de greutate al cărții, anume relația pe care doi soți și părinți o dezvoltă încă de la vârsta de doisprezece ani, până la maturitate.

Udi, personajul masculin al cărții este mai mult absent decât prezent în viața familiei, petrecându-și timpul în deșert ca ghid, fiind expert în istoria veche a Palestinei. Naama este asistent social și cea responsabilă de toate grijile familiei și ale căminului, știind mereu că și dacă Udi este plecat, el rămâne soțul ei, prezența constantă în viața ei încă din vremea adolescenței, aceasta conferindu-i chiar o aură de protector, pe care el refuză cu fiecare ocazie să o primească sau să o recunoască, ba chiar gândește contrariul acestui fapt – că soția sa este prea inteligentă și frumoasă ca să aibă nevoie de el.

Sot si sotie - Zeruya Shalev

Încleștările și renunțările prin care trece un cuplu după o lungă perioadă de conviețuire, dar și schimbările care survin la nivel individual sunt analizate de autoare într-un mod lucid, uneori chiar cinic dacă luăm în considerare contextul cultural și religios căruia îi aparține. Este excepțional modul în care o femeie israeliană își asumă eșecul personal, legat de viața de familie, dar și profesional, atunci când cele două planuri aproape ajung să se suprapună. 

În momentul în care propriile credințe și dorințe se destramă, viața de cuplu, ipostaza de mamă, dar și cea de asistent social ajung într-un impas.   

Proiectând propriile frici și nereușite asupra unei tinere care rămâne însărcinată și pe care o găsește întâmplător, după ce parchează mașina în fața locului de muncă, Naama încearcă să o ajute să ia o decizie, dar se trezește (sau își impune inconștient) scenariul în care salvarea propriei căsncii depinde, în mod bizar, de rezolvarea cazului tinerei. Din acest punct se dezvoltă un neașteptat triunghi amoros între această tânără, Naama și presupusul tată al copilului tinerei, acesta devenind un spațiu în care Naama își suspendă propriile griji și propria viață, arzând de o dorință bizară de a fi protectoarea tinerei, dar și de a-și urma instinctul pasional pe care i-l trezește amantul fetei.

În dimineața care urmează întoarcerii sale din deșert, unde călătorește frecvent, Udi suferă niște transformări neașteptate, la început nu-și mai simte picioarele, într-un târziu ajunge la spital pentru investigații, apoi susține că a orbit. Total apatic în tot acest proces de identificare a cauzelor care determină modificările majore din corpul său, Udi pare a se supune tuturor cerințelor și indicațiilor celor din jur, mai puțin celor adresate de soția sa, care trece de la ură la compasiune și invers într-un ritm aproape amețitor, mai ales în prima parte a cărții.

În opoziție cu soția sa, Udi se simte paradoxal liniștit, într-un fel eliberat, refuzând chiar și să vorbească sau să se opună rămânerii în spital pentru investigații suplimentare, în urma cărora se dovedește a fi un pacient cel puțin interesant din punct de vedere al simptomelor cărora nu li se poate atribui însă un diagnostic.

Relația dintre Udi și Naama începe încă din copilărie, de la vârsta de doisprăzece ani, până în prezent cei doi pierzându-și curiozitatea și interesul reciproc, cu toate că de cele mai multe ori ceea ce îi înnebunește este tocmai extrema familiaritate creată între ei, faptul că el are capacitatea de a spune cu voce tare gândurile ei, de a răspunde unei întrebări pe care ea încă nu apucă să o rostească.   

Când trăiește șocul conștientizării că soțul ei se află departe, parcă în altă lume, Naama își spune cu regret și ciudă că dacă nu a reușit să-l părăsească până acum, cu atât mai puțin va avea curajul acum când el este bolnav, privindu-se cu milă în oglinda liftului din spital, cu părul în dezordine, cu cearcăne și cu machiajul întins. O imagine a durerii și deznădejdii care o ține prizonieră într-o căsnicie, din care fantazează că i-ar plăcea să iasă pentru a scăpa de această senzație continuă de sufocare.

De fiecare dată când încearcă să recupereze distanța dintre ei, planificând diverse escapade în doi, acestea se dovedesc a fi doar niște manevre inutile, care aduc cu ele și mai multe resentimente sau lucruri nespuse până atunci, care se transformă în răni pe măsură ce procesul de luare a unei decizii este amânat. În timp ce Naama simte că își pierde stabilitatea, puterea și familia, Udi îi reproșează că ar fi fost înșelat – un scenariu cultivat doar în mintea lui, pentru care nu are probe, reușind cu toate acestea să o facă pe soția să se simtă vinovată pentru o infidelitate pe care ar fi putut s-o comită, nu a făcut-o, oprindu-se de frică să nu fie descoperită, însă dorindu-și să fi mers până la capăt din orgoliu și din fascinația față de nou combinată cu plictiseala propriei vieți.   

Revenind la ceea ce menționau Susan Sontag și Esther Perel despre conceptul de iubire, personajele își doresc o iubire care să-i împlinească, să le ofere echilibru, dar să fie și pasională, o experiență care nu mai poate fi reprodusă, cel puțin nu atâta timp cât unul îl cunoaște pe celălalt mai bine decât se cunoaște pe sine. Sau crede că îl cunoaște și știe exact ce își dorește, paradoxal fără a face eforturi să îi arunce celuilalt o vestă de salvare pe timpul furtunii. 

Fiecare ar vrea să fugă în lume pentru a-și uita problemele și a se eschiva realității, dar în același timp fiecare vrea să fugă și cu celălalt pentru a rezolva împreună problemele cuplului. Această dublă măsură și indecizie îi plasează de fiecare dată într-o situație fără ieșire, care le inhibă pornirile pozitive, anulându-i ca parteneri compatibili sau valabili unul pentru celălalt. 

Trecând prin boală și suferință, cei doi devin unul pentru celălalt, pe rând, părinte și frate, neglijându-și propria fiică și responsabilitățile părintești reale, Noga simțindu-se mai mereu abondantă, chiar prinsă între doi indivizi pentru care uneori simte când compasiune, când încearcă să se răzvrătească, orice pentru a-i convinge că doar împreună pot fi părinții ei. Pierduți în propriile drame, cei doi nu realizează câtă afecțiune îi lipsește fiicei lor și cum ajung să se transforme amândoi în două umbre inconsistente pe care singură nu le poate reconcilia oricât ar sta noaptea trează așteptându-și tatăl sau ar plânge de furie alături de mama ei.  

Scrisă ca o confesiune a unei familii destrămate, dar din cadrul căreia nu aflăm decât perspectiva personajului feminin asupra faptelor, cartea dezvăluie și pragurile adulterului, de la posibiliatate la concretizare, la dezamăgirea de după și apăsătoarea singurătate în doi. Revenind din nou către Esther Perel și cartea sa „Regândirea infidelității”, în care își începe discursul cu o constatare lucidă, anume că infidelitatea este omniprezentă, diferit fiind doar modul în care o trăim și o definim, aspect care este legat de momentul și locul în care se întâmplă drama, de cultura din care provenim. Semnalând în continuare ideea că infidelitatea este un simptom al faptului că o relație se îndreaptă către o direcție greșită, cartea Zeruyei Shalev dezvăluie o posibilă (re)gândire a infidelității și etapele distructive prin care trece un cuplu dar și (re)construirea acestuia pe baza eșecului care trebuie înfruntat, dar și remediat.

Finalul cărții semnifică o posibilă revenire la normalitate, cea de dinainte de apariția simptomelor lui Udi și a diagnosticului de paralizie conversivă, adică un fel de boală care traduce stările emoționale ale pacientului și înainte de tentația infidelității pentru Naama.

După ce fiecare își trăiește singurătatea și libertatea necondiționat de dorințele și prezența celuilalt se revine la o stare nonconflictuală, un nou echilibru în care experiențele s-au distilat, furiile s-au domolit și distanțele s-au atenuat. După cum paralizia este conversivă, revenirea este complementară.

Recomand această lectură celor care sunt în căutarea unei povești scrisă de o femeie în același stil în care scrie și Elena Ferrante – incomod și sincer și celor care vor să descopere (dacă nu știau asta deja) cum contextul social, cultural dar și cel al familiei o fac pe o femeie să se simtă vinovată dinainte de a fi vinovată, însă după cum spunea și Jordan Peterson, din limitări se nasc poveștile. „Soț și soție” este povestea unei căsnicii, dar și povestea unei femei. Sau a mai multor femei.

Întotdeauna invidiasem picioarele acelea care nu oboseau niciodată, străbăteau deșerturile Arava și Iehuda, Galileea de Jos și Galileea de Sus, conducând turiștii în timp ce eu rămânem acasă, pentru că hoinăreala aceasta mă obosește. Inventezi, mă acuza el, cu rucsacul rânjindu-i în spinare, ca un copil fericit, îți place, pur și simplu, să rămâi singur acasă fără mine, iar eu stau în fața lui rușinată, uitându-mă cu tristețe la picioarele mele neputincioase, care mă dor întruna și pun atâta distanță între noi.

Dar nu plângem împreună, ci unul împotriva celuilalt, continuând interminabila noastră ceartă.

O iubire nouă are puterea de a te detașa, cel puțin la început.

ioana zenaida


Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ” – Ioana Zenaida Rotariu

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *