Recenzie carte: „Enigma camerei 622” de Joel Dicker

Enigma camerei 622 - Joel Dicker

Unii spun că măiestria unui scriitor se probează în proza scurtă, că nuvela, schița și povestirea sunt un exercițiu mult mai dificil de condensare a talentului, atâta timp cât, pe un spațiu mai restrâns și cu mai puține resurse narative ai de capturat ceva memorabil și durabil pentru mintea cititorului. Spre deosebire de roman, care  oferă confortul atașării, prin timpul acordat desfășurării  personajelor, confortul  imersiuniii într-o lume care își ia răgaz să se dezvăluie, proza scurtă te trece printr-un duș scurt și îți oferă priviri fugare, secțiuni transversale prin viața unor personaje.

Cu toate acestea, chiar dacă scrie aparent literatură populară (thrillerpolițist) și romane întinse pe sute de pagini, Joel Dicker cred că este totuși un scriitor de mare clasă. Poate nu atât prin stilistică și valoare tematică, dar prin inteligența și anvergura construcției, prin ceea, ce la modul general  am putea numi un număr magistral de iluzionism literar (dacă nu cumva construcția este pleonastică, atâta timp cât literatura în general proiectează iluzii plăcute).

Enigma camerei 622 - Joel Dicker

Tradus în limba română la Editura Trei, Joel Dicker a devenit cunoscut publicului autohton prin trei romane captivante și elaborate: „Adevărul despre Cazul Harry Quebert”, o poveste polițistă în care se ascunde o satiră adresată apetitului pentru senzațional și provocări pe marginea relației dintre un scriitor și publicul său, „Cartea clanului din Baltimore” – o poveste de familie, inițiatică și o poveste despre consecințele dramatice ale obsesiei culturii comparației, respectiv „Dispariția lui Stephanie Mailer”  un roman pe care de abia aștept să îl citesc.

În 2021 Editura Trei publică o nouă poveste cu o atmosfera polițistă anunțată chiar din titlu: „Enigma Camerei 622”. Desigur  că  intriga polițistă  este mai degrabă un pretext pentru desfășurarea unei galerii interesante și pluridimensionale de personaje.

În stilul binecunoscut din romanul „Adevărul despre Cazul Harry Quebert”, Joel Dicker apelează la glisări temporale, la o continuă  joacă prin timpul narațiunii pentru a-și desfășura povestea într-o manieră neconvențională. 

Un scriitor trece printr-o recentă criză personală, își pierde un prieten bun, chiar  editorul său remarcabil. Scriitorul  se retrage la un hotel din Elveția acolo unde, ca într-un film noir, întâlnește o prezență feminină misterioasă, aflată în căutarea unei aventuri (dacă nu erotice, măcar intelectuale).

Împreună cei doi descoperă că hotelul în care sunt cazați are o numerotare ciudată a camerelor, în spatele căreia pare să se afle o istorie tabu, dacă nu chiar o crimă. Un pretext potrivit pentru a petrece mai mult timp împreună sau pentru a scrie un nou roman, Scarlett și Joel pornesc pe urmele descâlcirii istoriei și, în același timp în aventura construcției unei noi povești. Cele două elemente de fapt sunt inseparabile: cititorul are acces mai degrabă la rezultatul romanesc al scriitorului, decât la reconstituirea istorică per se (în fond, cine mai poate trasa granița?).

Chiar dacă nu își propune, Joel se simte absorbit de propria poveste în desfașurare care dizolvă orele și participarea la realitate (spre nemulțumirea lui Scarlett). Așa cum îi este  greu  celebrului Hercule Poirot să nu se implice în rezolvarea unei enigme, chiar și atunci când e în vacanță, tot așa unui scriitor îi este greu să reziste unei povești bune atunci când ea răsare. 

Este ficțiunea un drog, un spațiu care absoarbe, o provocare intelectuală suficientă pentru a te amorsa într-o adevărată stare de flux,  despre care vorbea cunoscutul psiholog Mihaly Csikszentmihaly, astfel încât să uiți de realitate? Are ea același efect asupra scriitorului, precum are asupra cititorului care acceptă pariul ficțiunii? Sau este și altceva la mijloc, ceva care cu siguranță vă va face să zâmbiți, în prelungirea discuțiilor legate de autonomia personajelor în raport cu creatorul lor? Iată doar câteva provocări ludice livrate  de povestirea în ramă, de cadrul romanului.

Printre aceste intermezzouri care ne amintesc de pariul ficțiunii în care suntem imersați, se elaborează imprevizibila și neconvenționala enigmă a camerei 622. 

Original și sfidând oarecum regulile genului într-un fel, cititorii sunt puși în fața unui dublu mister. În camera 622 a avut loc o crimă și, desigur, rămâne de văzut cine a fost criminalul. Dar nu doar atât!

Dacă suntem obișnuiți ca într-un roman polițist deznodământul să se suprapună cu aflarea identității criminalului, în romanul său Joel Dicker trece la un alt nivel: nu vom afla nici măcar identitatea victimei până târziu în roman. „Enigma camerei 622” trimite doar aparent la problema omorului care a afectat nu doar reputația unui singur hotel dintr-o stațiune luxoasă din Elveția. Enigma se leagă mai degrabă de încrengătura inepuizabilă de ascunzișuri și intrigi care se țes între personaje și care gravitează mai mult formal, ca un fel de ancoră, ca un fel de reper temporal, în jurul crimei inexplicabile care livrează motorul narativ.

O bancă elvețiană puternică, cu un ritual riguros de alegere a directorului. Președintele în exercițiu a murit de aproape un an și consiliul de administrație trebuie să promoveze un nou conducător. Dar în consiliul de administrație  se resimt tensiuni. Cei doi favoriți aflați în competiție sunt Macaire Ebezner, fiul fostului președinte al băncii, mediocru și neglijent profesional, respectiv Lev Levovitch, un tânăr cu origini modeste dar extrem de talentat și de carismatic.

Între ei stau partenerii fostului președinte, cei din familia Hansen și misteriosul Signor Tarnogol, un milionar rus care a urcat în poziția pe care o deține în banca elvețiană, printr-un concurs de împrejurări care are legătură cu Macaire Ebezner. Macaire e convins că va ajunge președinte, însă implicarea sa într-o viață dublă, care nu e străina de serviciile secrete elvețiene ajunge să își reverse consecințele taman în preajma momentului alegerii. 

Pe de altă parte, Lev Levovitch pare mult mai potrivit, cel puțin în virtutea realizărilor să ocupe respectiva poziție. Dar și-o dorește cu adevărat? Are el susținere? Cum ajunge un tânăr cu origini modeste să devină un bancher de succes, într-o lume închisă și conservatoare, bazată pe respectul și încrederea conferite mai degrabă de statutul moștenit decât de performanțele profesionale?

Ca să complice și mai mult lucrurile, între Macaire și Lev se află și Anastasia, soția lui Ebezner al cărei parcurs completează rivalitatea profesională a celor doi cu una personală. Ce legătură au toate acestea cu crima din camera 622? Vă rămâne să descoperiți, deși rezolvarea acestui mister este mai degrabă un fir roșu subțire care leagă o construcție narativă mult mai amplă și mai ambițioasă.

Ca un maestru al literaturii polițiste, Joel Dicker știe să dozeze alibiurile și suspiciunile în proporții potrivite, astfel încât nimic să nu fie ceea ce pare. Fiecare personaj are ceva de ascuns, însă dimensiunea și încrengătura labirintică a ascunzișurilor care ne va purta prin povestea de viață a fiecăru protagonist vă va lua cu siguranță prin surprindere. Dicker se joacă cu mintea cititorului și îl conduce pe nenumărate piste false pe care le demontează mai apoi, oferindu-i noi indicii.

Chiar și după aproape 600 de pagini nu veți fi pregătiți pentru lovitura de maestru pe care o regizează autorul, care recompune atâtea și atâtea piese de puzzle rămase în aer pe parcursul poveștii. Și cel mai frumos lucru pe care îl reușește Dicker este să nu-ți insulte inteligența. Nu există rezolvări deus-ex-machina.

Da, încurcăturile și povestea sunt complexe dar au logică în acel moment de iluminare final, nu pare nimic rezolvat cu ață albă, de dragul finalului, ci ceva ce crește firesc din construcția personajelor așa cum a fost ea desfășurată până în acel moment. Interesant este că în spatele acestui labirint cu iz financiar-polițist se află de fapt sentimente și situații profund umane: relații familiale și mai ales o dragoste teribilă.  Nu există buni și răi în această poveste ci doar personaje vulnerabile într-un fel sau altul.

La fel ca în romanele anterioare și aici Dicker folosește o intrigă criminală și resursele unui thriller printre care amintesc glisările temporale, puzzleul biografic, contrapunctul și punerea în scenă pentru a-și țese pânza de păianjen narativă. Coborâm ca într-o matrioșkă din poveste în poveste, fără ca asta să devină obositor, dimpotrivă, potențându-ne interesul. E o ficțiune care vă va purta dincolo de suspans, spre o lume în care se proiectează rezultatul obsesiilor, secretelor, al sacrificiilor, un portret al umanității în dimensiunea ei fascinantă și respingătoare în același timp.  

Și, ca orice iluzionist care se respectă, Dicker ne oferă și actul final din orice număr de magie. Dacă ați urmărit filmul The Prestige, probabil vă amintiți despre cele 3 părți ale unui act de magie: în prima parte magicianul ne arată ceva obișnuit. În a doua parte magicianul ia acel lucru obișnuit și îl transformă în ceva extraordinar (de exemplu atunci când îl face să dispară). Dar a treia parte, adică momentul prestigiului e esențial: a aduce înapoi acel ceva dispărut. În acel moment deși părem să căutăm secretul,  de fapt nu ne uităm cu adevărat, pentru că, în cele din urmă,  vrem să fim păcăliți. E cumva lecția pe care ne-o amintește și Dicker la final, evocând puterea pe care o are literatura asupra noastră, chiar și atunci când știm că e doar un joc. Dar emoțiile pe care le trăim sunt reale. În fond, suntem ființe povestitoare și trăim la fel de intens în realitate, precum o facem în povești.

Unul dintre personajele lui Dicker se întreabă la un moment dat:  Ce înseamnă un mare roman? O lume care se dăruiește cititorului care se lasă înghițit de această imensă iluzie produsă de pensulă. Dacă tabloul prezintă ploaia, te simți ud leoarcă. Este vorba de un peisaj înghețat ori înzăpezit? Te surprinzi tremurând. Știi ce e un mare scriitor? Pur și simplu, un pictor. În muzeul marilor scriitori, a cărui cheie o au toate librăriile, mii de pânze te așteaptă. Dacă ai intrat o dată, ajungi un obișnuit al locului. 

Joel Dicker dovedește și în acest roman că nu este doar un pictor, ci și un veritabil matematician al construcțiilor narative, un narator la fel de complex și de precis precum un orologiu elvețian.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *