Istoria cărții – Originile poveștii

 

Rolul povestitorului în comunitățile tradiționale

Primul pas în misiunea noastră de a descoperi cât mai multe despre „Istoria cărții este acela de a ne opri asupra povestirii.

Povestitul este o tradiție străveche și intimă care s-a realizat încă din cele mai vechi timpuri prin interacțiunea dintre povestitor și ascultător. De-a lungul timpului, modul în care un povestitor spune o poveste a evoluat, dar elementele cheie au rămas aceleași. Asta nu înseamnă că toate culturile spun povești în același mod. Fiecare cultură spune aceeași poveste în mod diferit, deoarece fiecare are propriile genuri și reguli culturale. Aceste reguli culturale au condus la o serie de tradiții și practici diferite.

Istoria cărții. Originile poveștii.

Antropologii au descoperit că povestirea este esențială pentru existența umană. Gestul de a povesti implică un schimb simbiotic între povestitor și ascultător – un schimb pe care învățăm să-l negociem încă din fragedă pruncie. Prin povestire, un povestitor se comunică pe sine, educă și împărtășește experiențe de viață. Poveștile sunt modele pe care fiecare dintre noi le recunoaștem, iar în aceste modele conferim sens vieții. Folosim poveștile pentru a înțelege lumea înconjurătoare și pentru a împărtăși această înțelegere cu ceilalți.

Fiecare nou mediu de comunicare (de spus povești) a dat naștere unei noi forme de narațiune. În Europa, invenția tipografiei a dus la apariția periodicelor și a romanului. Invenția camerei cinematografice în jurul anului 1890 a declanșat o epocă de experimentare febrilă, care a dus la dezvoltarea filmelor de lung metraj până în 1910. Televiziunea, inventată în jurul anului 1925, a dat naștere la un sfert de secol mai târziu unei forme stilizate de comedie care a devenit cunoscută sub numele de sitcom.

Pe măsură ce fiecare dintre aceste medii și-a extins producția și distribuția la scară industrială, a început să prindă contur mass-media din secolul al XX-lea: ziare, reviste, filme, muzică, TV. Iar o dată cu acestea, ascultătorul a devenit un consumator la scară largă.

Internetul s-a impus ca un mediu versatil – poate fi text, audio sau video. Este neliniar, datorită rețelei web mondiale și a convenției revoluționare a hyperlinkului. Este inerent participativ – nu doar interactiv, în sensul că răspunde comenzilor utilizatorilor și este un instigator care ne încurajează în mod constant să comentăm, să contribuim, să distribuim.

Revenind la ceea ce însemnă povestea la origini, observăm că instinctul de povestitor este unul dintre cele mai vechi și mai umane instincte (N. Manolescu). Omul are nevoie de un miez epic. O poveste poate emoționa, poate schimba perspective sau poate vindeca. Miturile și basmele atât de iubite de cei mici, dar și de adulți sunt niște povestiri, în care înlănțuirea faptelor joacă un rol important. Povestea nu analizează, nu descrie, nu portretizează, nu intră în detalii psihologice. Faptele dau contur imaginației, înlănțuindu-se după principiul identității dintre cauzalitate și succesiune: în povestire orice se întâmplă după ceva, se întâmplă tocmai din cauza acelui ceva.

Unde începe povestirea viața este pusă provizoriu între paranteze. De multă vreme s-a înțeles că povestirea este un simbol prin care artistul își amână moartea. Șeherezada („O mie și una de nopți”) continuă să spună povești, deoarece doar așa viața îi este cruțată.

Puterea magică a poveștii este un element comun la toate popoarele: cineva povestește o întâmplare reală sau imaginară pe care ceilalți o ascultă. Există un singur povestitor care povestește pentru mai mulți ascultători, niciodată invers. Chiar și acolo unde suntem tentați să credem că sunt mai mulți povestitori („Hanu Ancuței” sau „Decameronul”), de fapt fiecare își deapănă propria poveste, pe rând. Unic povestitor înseamnă o unică și necontroversată perspectivă asupra lumii.

Poveștile și povestirile trebuie interpretate în termenii unui context cultural mai larg, care include măști, metamorfoze, teme mitice și analiza personajelor. Toate acestea sunt explorate de Boccaccio cu inteligență și subtilitate. Ca povestitor, Boccaccio concepe relația dintre povestitor și public în termeni sexuali, într-o tradiție care se întoarce până la conversațiile lui Socrate cu tinerii atenieni. În ansamblu, marea colecție de povești a lui Boccaccio creează o critică puternică a ideilor care au dominat lumea sa socială și culturală. Destinate femeilor cărora li s-au refuzat oportunitățile de educație, poveștile din Decameron creează o universitate de texte înțelepte și culturale. El învață că temele comice, religioase, sexuale și artistice pot fi văzute ca adevărate metafore pentru gânduri ascunse, greu de exprimat liber.

În „O mie și una de nopți”, Șeherezada  este reprezentată ca un povestitor profesionist în prima poveste pentru Shahryar. Ea folosește povestirea ca modalitate de a trata trauma psihologică a regelui. Fiecare femeie îi amintește lui Shahryar de neloialitatea soției sale și prima poveste a Șeherazadei acționează ca o primă sesiune într-un tratament extins de consiliere. Ea construiește o lume în care iertarea este posibilă. Negustorul și cei trei șeici încearcă să-l convingă pe Ifrit să renunțe la răzbunare, iar Ifrit chiar se înduplecă spre sfârșitul poveștii. În acest fel, Șeherezada trasează direct o paralelă între situația fictivă și cea reală în care se află regele. În plus, povestitoarea încearcă să controleze și să ghideze comportamentul regelui prin discursul ei. Unitatea narativă a poveștii Șeherezadei inspiră conștiința regelui, acesta fiind convins să asculte în continuare, urmărind narațiuni diverse, și cu cât ascultă mai mult, cu atât uită de intenția sa principală, de a-i lua viața fetei.

În „Hanu Ancuței”, capitolul „Iapa lui Vodă” are un rol important și anume să introducă urmatoarele opt povestiri și să captiveze cititorul. Autorul se asigură de captatio benevolentiae prin fraza de încheiere:” Ș-acuma să mai primim vin în ulcele și să încep altă istorie, pe care demult vroiam să v-o spun.”

Printre oaspeții de la han se află Ioniță, comisul de la Drăgănești, al cărui cal stârnește uimirea tuturor, fiind descendent al iepei lui Vodă.

Cu istorisirea comisului se deschide evocarea vremurilor de odinioară. Iapa joacă un rol important, ea fiind cea care îl poartă pe personajul necăjit de necazurile vremurilor să își caute dreptatea. Fiecare povestire beneficiază de suspans, introdus subtil, prin descrieri ale frumuseților plaiurilor de altădată.

Indiferent de cultură, povestitorul trebuie crezut pe cuvânt, dacă ne îndoim de cele auzite povestea piere.

În comunitățile de demult, precum cea a amerindienilor, povestea juca un rol însemnat, deoarece aceștia nu foloseau un limbaj scris pentru a-și documenta istoria, ci se bazau pur și simplu pe limbajul lor verbal pentru a-și împărtăși istoria, obiceiurile, ritualurile și legendele, prin intermediul unor narațiuni vii. Aceste povești puternice erau adesea relatate generațiilor mai tinere de către bătrânii satului sau tribului. Ei își deapănau istoria și, de asemenea, își distrau semenii și își păstrau cultura.

De fiecare dată când o poveste este spusă, conferă viață culturii, cultivând limbajul verbal. Un povestitor care spunea istoria tribului dădea sens tradițiilor comunității și, de asemenea, preda lecții de viață despre aspecte importante, precum dragoste, onoare și abilitățile de conducere ale unei viitoare căpetenii de trib. În cele mai multe povești și povestiri ale comunităților tradiționale se regăsește legătura profundă a oamenilor cu pământul, dar și relația specială cu animalele sălbatice.

Pe măsură ce comunitățile nomade s-au statornicit în anumite zone și au început explorarea pământului, povestirea a devenit un instrument important. A fost folosită pentru a transmite informații despre obiceiurile locale, noțiuni despre cultivarea pământului, dar și detalii despre practicile de supraviețuire în mediul natural.

Pentru comunitățile tradiționale care au fost forțate să se relocheze o dată cu venirea cuceritorilor, povestitul îi ajuta să-și păstreze obiceiurile, religia și limba, adevăratele moșteniri ale unei culturi.

Poveștile comunităților tradiționale din întreaga lume aveau multe teme comune, inclusiv cea despre onorarea vieți. Această temă aduce în centrul discuției plantele și animalele ca ființe care trebuie respectate și protejate. O altă temă des întâlnită atrage atenția asupra strămoșilor și învățăturilor prețioase. În poveștile native, se regăsesc inclusiv legende, hărți, poezii și instrucțiuni pentru ceremonii și ritualuri, precum și depozite de cunoștințe etno-ecologice.

Poveștile conferă băștinașilor din diverse culturi puterea de a preda, vindeca și de a reflecta. Poveștile au o putere atât de mare încât au supraviețuit de la o generație la alta, în ciuda încercărilor de represiune și asimilare. Majoritatea poveștilor vorbesc despre ființele vii din patria unui anumit trib – corbul din nord-vestul Pacificului, coiotul din deșert, bivolul câmpiilor, castorul pădurilor estice. Poveștile explică de ce și cum au apărut anumite plante și animale locale, alte povești explică ceremoniile și ritualurile. Unele povești oferă instrucțiuni practice despre viața tradițională. Altele povestesc despre creșterea copiilor, prietenie, dragoste, poteci de vânătoare, migrația păsărilor și descendența familiei. În timp ce altele conțin profeții care descriu și prezic evenimente ecologice, cerești și spirituale majore.

Fiecare poveste completează o secțiune dintr-o narațiune mai largă, conferă sens vieții și istoriei comunității, conturând identitatea unei culturi.

La fel ca la triburile nativilor americani, triburile Choctaw aveau o tradiție de povestire orală care se întinde pe mai multe generații. Poveștile lor au fost menite să păstreze istoria tribului și să-i educe pe tineri. De exemplu, tradiția orală Choctaw include povești despre creație. În plus, tradiția orală include istoria, precum și lecțiile de viață sau învățăturile morale.

Povestirile native hawaiene purtau denumirea de „moʻolelo”, care putea însemna istorie, legendă, dar și tradiție. Acest cuvânt s-a format din două cuvinte- mo’o, care înseamnă succesiune și olelo, care înseamnă limbă sau vorbire. Astfel, povestea este „succesiunea limbajului”, deoarece toate poveștile erau orale. Poveștile native hawaiene au inclus povestea primului om hawaian, care s-a născut dintr-o rădăcină de plantă taro. Alte povești vorbesc despre navigația peste mări. În mod tradițional, povestitorii nativi hawaiieni, care cunoșteau istoria și genealogia, erau membri respectați ai societății. Povestea hawaiană nu s-a limitat doar la cuvinte – a inclus vorbirea, cântecul și dansul (hula).

Popoarele din Africa subsahariană aveau, de asemenea, puternice tradiții de spus povești. În multe părți din Africa, după cină, satul se aduna în jurul unui foc central pentru a asculta povestitorul. Ca și în alte culturi, rolul povestitorului era de a distra și educa. O parte îndelungată a culturii vest-africane cuprinde trei tipuri de povestitor: povestitorii, trubadurii și consilierii regilor. Aceștia îndeplineau funcțiile de povestitor, genealogi, istorici și ambasadori. Unele dintre cele mai faimoase povești din Africa de Vest sunt cele ale lui Anansi, păianjenul șiret (descoperă colecția editurii Trei inspirată de zeul povestitor Anansi). Darul de a povesti era, în mod tradițional, ereditar, considerat fiind o profesie care se transmitea de la o generație la alta.

Poporul evreu sărbătorește în preajma Paștelui exodul propriului popor din sclavia din Egipt. Sărbătoarea Paștelui include un ritual de povestire. În timpul mesei, se spune povestea Exodului, o tradiție orală transmisă de-a lungul generațiilor pentru educarea tinerilor. O parte importantă a ceremoniei sunt întrebările pe care cei mai mici copii prezenți le adresează celui care povestește ca impuls de a iniția și de a continua povestea.

Povestitorii irlandezi Seanchai erau considerați păstrători ai poveștilor. Călătoreau din sat în sat, povestind despre tradiții antice, împărtășind din înțelepciunea culturii lor. Relatau vechile mituri, dar și întâmplări prezente și locale. În tradiția orală irlandeză sunt relevante poveștile despre regi și eroi. Povestitorii irlandezi considerau că povestirea este cea care alimentează conexiunile cu oamenii în viața reală.

Povestirea orală înseamnă a spune o poveste prin voce și gesturi. La fel ca și povestirea în sine, tradiția povestirii orale este veche și traversează culturi diverse. Tradiția orală poate lua multe forme: poezii epice, cântări, rime, cântece și multe altele. Poate cuprinde mituri, legende, fabule, elemente de religie, rugăciuni, proverbe și instrucțiuni. Poeziile epice, cum sunt „Iliada” și „Epopeea lui Ghilgameș”, au fost mai întâi recitate și transmise oral, și abia ulterior scrise.

De ce sunt oamenii atrași de povești? Un motiv poate fi faptul că ne ajută să ne simțim în control, povestea conferă ordine lumii. Aceasta dă un sens lucrurilor care ni s-au întâmplat sau evenimentelor istorice. Poveștile ne permit să înțelegem cum gândesc și simt alți oameni. Cu alte cuvinte, ne permit să empatizăm cu cei din jurul nostru. De fapt, studiile sugerează că, cu cât povestea este mai convingătoare, cu atât oamenii devin mai empatici în viața reală.

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *