Interviu cu Radmila Popovici

Radmila Popovici (n. 31 august 1972, în satul Florițoaia Veche, Republica Moldova) este poetă, scriitoare, textieră, membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și din România. A absolvit Facultatea de Litere a Universității de Stat din Chișinău și a scris versuri pentru sute de melodii care au devenit populare atât în Republica Moldova, cât și în România, dar și versuri pentru spectacole de teatru și muzică. A publicat la Editura Vinea trei volume de poeme traduse în franceză: „Iseult arrive” („Intimatum”), traducere de Olivier Martin-Grâce, „Unique” („Unicat”), traducere de Victoria Sicorschi și „La laide” („Urâta”), traducere de Sorin Barbul. În 2019 poetul Christian W. Schenk a tradus, în limba germană o selecție de poezii de Radmila Popovici sub titlul „Geronnene wege” („Cărări închegate”). La începutul anului 2020 îi apare un nou volum în limba franceză cu titlul „L’eau qui boit ses mains” (Editura Junimea, Iași), care este traducerea aceleiași Victoria Sicorschi a volumului „Apa care își bea mâinile” (2018). Tot în 2020 publică volumul de poezie „Vene și artere” (Editura Arc), ilustrat de artistul plastic Teodor Buzu, iar anul acesta a lansat, deja, un nou volum de micropoeme („PoEsențe”) în colaborare cu renumitul pictor Lică Sainciuc. Radmila Popovici este nepoata actriței Ileana Popovici cu care, de altfel, a și realizat o carte de interviuri intitulată „Reconstituiri cu Ileana Popovici” (Editura Adenium, Iași, 2017). În dialogul de față, pornind de la volumul „Vene și artere”, am discutat amplu despre poezia ei, despre lumea de azi și spaimele care o străbat, dar și despre Basarabia, frumusețe și stereotipuri.

Laurențiu-Ciprian Tudor – Radmila, ți s-a întâmplat vreodată să nu te mai poți întoarce dintr-un poem, dintr-o carte de poeme? Fie că a fost foarte bine (edenic, deplin), fie că volumul te-a închis în el, așa cum un actor nu mai poate ieși dintr-un rol. Ai, de pildă, la pagina 90 versurile astea: „cartea în care locuiesc de câteva sute de ani”.

Radmila Popovici – Când am început să lupt cu propriile poeme, când acestea, din cuminți, au devenit brusc devorante, iar labirinturile poeziei mă absorbeau până la extenuare, mi-am descoperit un alt instinct de autoapărare care mă ajută să-mi privesc „dintr-o parte” nu numai scriitura, ci și existența. Deși acolo, în tenebre, se naște cea mai autentică poezie, el știe să mă smulgă, să mă detașeze de acele poeme care mă încleștează, care-mi fură din puținul somn. Vrea, probabil, astfel, să-mi prelungească viața din „cartea în care locuiesc” cu toate cărțile mele.

L.-C.T. – Pe de altă parte, ce relație ai cu cărțile tale? Ești maternă cu ele, atașată, sau (așa cum sugerezi la pagina 8) le tratezi cu sânge rece? De pildă, la „Vene și artere” ai tăiat cordonul ombilical?

R.P. – Fiecare carte este o etapă în care am gândit, am simțit și am respirat într-un anumit mod. Dacă n-am fi procese, ne-am merita etichetele, însă, atâta timp cât căutăm și găsim, greșim, gândim, scriem – este natural să ne schimbăm (și poetica), uneori, mai lent, alteori, peste noapte. De unele cărți m-am îndepărtat ca de niște persoane de care nu mă mai leagă prea multe. Altele-mi provoacă duioșie, la fel ca naivitatea copilărească. Mi se întâmplă să recitesc câte un text/poem peste un timp oarecare, de-mi vine să-l nimicesc cu „sânge rece”. Dar tot eu mi-l apăr, așa cum păstrez fotografiile din perioada adolescenței, pentru că sunt parte din mine, grație căreia am ajuns în acest punct – „Vene și artere” (de ex.) – pe care s-ar putea să-l depășesc la un moment dat, când cordonul ombilical va fi bun de tăiat.

L.-C.T. – Te invit să vorbim mai întâi despre lumea de azi. Și, pentru că în „Vene și artere” tu nu practici o poezie desprinsă, ci, dimpotrivă, pui, adesea, degetul pe rană. Orașele sunt țepoase sau de plastic (pag. 50), lumea e o canalizare (pag. 95) și nu se satură de rău (pag. 57), este multă ceață (deși aerul nu e bacovian) și totul e posibil (în sens rău), e o atmosferă militarizată, ca de război ș.a.m.d.. Așa arată doar lumea ta sau toată lumea? Este ea atât de pierdută, de decăzută? Sau este vorba și despre emoționalitatea artistului care percepe lucrurile augmentat, grav, vede enorm și simte monstruos?

R.P. – Răspunsul răsare chiar din întrebare. Artistul fără hipersensibilitate nu este artist în întregime. După mine, hipersensibilitatea generează și o intuiție accentuată. Nu în zadar, artiștii mai sunt supranumiți vizionari. Iar lumea, această lume, se pregătește să părăsească planeta pentru a popula alte globuri dar, totodată, trăsăturile ei esențiale pot fi regăsite neschimbate în textele antice și pare la fel de „pierdută și decăzută” precum era, de fiecare dată, înaintea marilor războaie. Războiul troian n-a fost mai presus, nici mai prejos, decât al doilea război mondial. Poate s-a deosebit numai prin tipurile de arme și numărul uriaș de victime al celui din urmă (aș vrea să cred că nu va mai fi un altul). Nu tot trufia, vanitatea, lăcomia câtorva inși au provocat nimicirea atâtor vieți? Lumea despre care scriu, nu este numai a mea. E și a strămoșilor și a copiilor mei. E a noastră, a tuturor, chiar și a celor care nu se satură de rău mai ceva ca de bine. Cum să nu pun degetul pe rană, dacă (rana) mă privește țintă?

L.-C.T. – O astfel de atmosferă de fond contrastează oarecum cu fragilitatea (pe care și tu o afișezi). Este asta un fel de rezistență sau o inducere în eroare a răului, pentru că fragilitatea este irezistibilă (pag. 101)? Un fel de capcană, cal troian, dezamorsare? Nu e, de fapt, o invitație la cruzime? Are sens fragilitatea într-o astfel de lume?

R.P. – Avea bunicul meu o vorbă: „Cu binișorul, îi scoți omului și ochii…”. Citisem chiar deunăzi în „Muma Calle”, o traducere a lui Lică Sainciuc din Lao-Tzu (reconstrucții matriarhale), aceste rânduri remarcabile: „Omul se naște moale și mlădios,murind, se face tare și țeapăn. Buruiana e gingașă și plecătoare,murind, se face uscată și fărâmicioasă. Eu, fiind tare și țeapăn, învăț a muri. Fiind moale și lăsător, învăț a trăi. Ceea ce-i vârtos și tare, s-a sparge. Ceea ce-i moale și gingaș, va dăinui de-a pururi”. Iată! Poporul. Anticii. Știau ei ce știau. Eu doar aflu și confirm. De fapt, nu eu, viața o face, clipă de clipă. Nu toți, însă, văd, aud, simt, înțeleg… Poate ei de aceea și aleg cruzimea – e mai simplu.

L.-C.T. – La pagina 39 spui că „răul e claustromaniac”. Da, el te închide, te leagă. Asta m-a făcut să mă gândesc la pandemie și la obligativitatea izolării. Cum ai trăit toate astea? Cum ai rezistat? Ce ți-ai spus?

R.P. – Am scris acel poem (chiar o să verific) în octombrie 2019, înainte să ne ia pandemia pe sus. Vorbesc despre spații închise și despre anticorpi pierduți, de parcă-i simt suflarea claustromaniacului în ceafă. Adevărul e, că de mult presimțeam apropierea unei nenorociri, dar era și firesc, ținând cont de atitudinea noastră față de natură. Nu facem noi totul, oare, pentru a (ne) distruge? Că doar nu răul o face. N-o fi el în afara noastră. Mă-ntreb și eu cum am rezistat. Am scris. Mi-am scris. Orice trăire. Mi-a fost teribil de greu când fiica mai mare s-a confruntat cu o problemă de sănătate și nu aveam nicio șansă să ajung la ea, să-i fiu alături. Când starea ei s-a îmbunătățit, mi-am zis și chiar am simțit că pot răbda orice, numai să fie sănătoși și vii oamenii dragi. Iar de scris m-am ținut ca de firul salvator în labirinturile fricii și ale disperării.

L.-C.T. – În poezia ta acest rău uman e legat într-un anume fel de un univers ostil: „verile au ajuns crematorii” (pag. 118), iar dacă suntem atenți, putem vedea chiar „abuzurile din univers” (pag. 45). Crezi într-un demiurg rău, ca Cioran? Sau lumea este doar coruptă și poate renaște?

R.P. – Nu cred într-un rău care vine de sus, de jos, de undeva. Îl naștem, îl alimentăm, îl creștem chiar noi, în noi, împotriva noastră. Iar când ne domină și ne înghite, ne alarmăm, de parcă ar fi trimis de undeva/de cineva ca să ne nimicească. De ce să ni-l asumăm, când e mai simplu să-i învinuim pe alții de răutatea răului nostru? Totuși, lumea a demonstrat că poate renaște și din ruine, însă nu știu ce-ar face după un dezastru nuclear. În poeme sunt, mai curând, (auto)ironică și-mi permit luxul de a-l înfățișa și hiperboliza pe cât doresc, dar și de a ne victimiza – cât încape.

L.-C.T. – Într-o societate beteagă, anomică (în care ai, adesea, acel sentiment de muscă, pag. 82), într-un univers greșit, poezia, ca o umbrelă (pag. 115) pare singura scăpare (pag. 90) și, chiar dacă ea asigură liniștea din care a și apărut de altfel (paginile 111 și 112), nu e întotdeauna destul și atunci poeta închide ochii sau se visează pasăre oarbă (paginile 56, 92), sau admiră melcii (pagina 74). M-am întrebat dacă asta înseamnă deschiderea acelui ochi interior ca la Eminescu („ochiu-nchis afară, înăuntru se deşteaptă”) sau e o necesară dedublare (cum sugerezi la pagina 58), o ascundere (ca într-o chilie), o încercare de a recupera intimitatea (la care faci referire la pagina 85, de exemplu). Cum este? Nuanța e importantă. Mai ales că intimitatea pare imposibilă și datorită umbrei (psihologic vorbind).

R.P. – Câtă complexitate e-n întrebarea pe care mi-o adresezi! Nici nu știu ce să adaug. Poate numai semne de exclamare. Ah, nuanțele! Umbrele umbrelor umbrelor. Ele dau gust, aromă, culoare. Ele asigură vraja și mreaja. Restul e beteșug și lipsă de sens. Dar noi ne îndârjim să-l atribuim lucrurilor, deși ele pot să existe și fără opinia noastră. Ni se pare că ne orientăm mai ușor, dacă toate au un sens. Cât timp îl căutăm, cât încă nu ne-am lăsat debilizați definitiv de tehnologiile care ne scad curiozitatea vie, dorința de a cunoaște, a analiza și a discerne. Astăzi o tastă, o ușoară atingere de ecran, îți aduce zeci de biblioteci în fața ochilor. Numai că acestea tot așa dispar. Fără urmă. Totuși, nu toți ochii se mulțumesc doar cu ceea ce li se arată. Unii caută altfel, adânc, foarte adânc și această adâncime poate fi descoperită privind înăuntru. Acel loc necunoscut de care mulți se sperie, iar alții nici nu se întreabă despre el. Acolo nu mai există umbre, cum la suprafață, pentru că adevărata intimitate nu suportă ochi străini. De aceea, poezia nu e pentru toți ochii (Oh, m-a luat valul…).

L.-C.T. – O să dezvălui ceva, în continuarea întrebării de mai sus. Pe 11 iunie am făcut o postare în care, cuprins cumva de lehamite, mă întrebam despre inutilitatea sau zădărnicia actului artistic. Tu, însă, m-ai încurajat, mi-ai scris că merită. De ce crezi asta? Ce rost are? Chiar nu crezi că viața se va descurca pe cont propriu (pag. 116)? Chiar crezi că este nevoie de acești cei mai lucizi visători (pagina 33)?

R.P. – Viața, într-adevăr, se descurcă de minune pe cont propriu. Și o va face mult și bine, dacă n-o va împiedica un nou război mondial sau vreun bombardament cu meteoriți. Când spunem că distrugem planeta, nu e tocmai așa. Ne distrugem șansele de a o locui. Mințile mari au vorbit dintotdeauna despre deșertăciune. Privită într-un fel anume, viața omului chiar e deșertăciune. Una care cere să fie umplută cu ceva. E alegerea fiecăruia s-o facă sau ba, mai rău sau mai bine. Te-am încurajat, pentru că știu că nu ne-am mai trebui nouă înșine dacă renunțăm la ceea ce ni s-a oferit odată cu trecerea noastră prin viață. Nouă ne trebuie, întâi și-ntâi, ceea ce „zace” în noi. Când scriem/pictăm/sculptăm/compunem, facem o automărturisire, ne dăm acea șansă de a ne privi dintr-o parte, de a ne crește supraconștiința și de a ne bucura de procesul pe care-l simțim în timpul creației. Dacă am căuta aplauze, recunoștință, răsplată, n-ar mai fi creație pură. Natura, când ne-a creat, s-a gândit ea, oare, la onorare sau la „cana de apă” la bătrânețe? Mai putem spune astăzi că naștem copii ca să aibă cine să ne îngrijească atunci când vom fi de nimic? Unii încă gândesc așa. Eu țin să nu. Mulți nu au nevoie de artiști. Nici de ceea ce cred ei că dăruiesc lumii. Mulți nu-și pun întrebări. Doar consumă produs artistic la nimereală. Dar toate acestea contează mai puțin, atâta timp cât tu însuți nu poți trăi fără actul artistic.

L.-C.T. – Până la urmă, chiar și invers, poetul e și el tot un fel de cerșetor (chiar dacă întinde mâna ca să ofere… cărți – pagina 98). De unde atunci încăpățânarea sa? De unde îi vine frumusețea (doar și lumea și universul sunt corupte)? Mă gândesc aici și la motto-ul cărții tale: „sunt o inimă înflorită/ într-un vârf de lance”.

R.P. – Despre mâna întinsă a scriitorului pentru a oferi o carte, am scris cu tristețe, ironie și regret. Așa arătăm, probabil. Ca niște cerșetori de atenție, de înțelegere, de prețuire. Dar digitalizarea face ca lumea să se bată mai puțin pentru cărți. Poeții și nu numai ei sunt tot mai derutați în contextul dezvoltării ultra-rapide a tehologiilor, cu toate acestea, „încăpățânarea” de a continua, dincolo de impasibilitatea publicului, vine din incapacitatea de a trăi altfel. În același timp, atunci când ne citim/recităm versurile în public, avem ceva de la trubadurii de cândva și aceasta ne conferă un soi de importanță socială. Artistul autentic e mort, un mort viu, fără artă. Iar inima lui nu are frumusețe, dacă nu este oferită celorlalți.

L.-C.T. – Aș vrea să vorbim acum despre frumusețe. De ce femeile frumoase par triste?

R.P. – Întreabă-le (surâd). Poate nu par. Poate chiar sunt triste. De altfel, nu știu care dintre femei nu sunt frumoase. Mi se pare atât de greșit să existe tipare pentru frumusețe, nu doar pentru cea feminină, dar pentru toată frumusețea lumii. Prin câte schimbări, uneori vehemente, a trecut viziunea asupra frumuseții de-a lungul numai al câtorva secole! Și cum să nu fii trist(ă), când frumusețea (fizică) e trecătoare? Dacă aș avea o stare mai șăgalnică, aș spune că femeile frumoase sunt triste, pentru că trebuie, și ele, să atragă, cumva, atenția asupra lor.

L.-C.T. – În fapt, frumusețea ar trebui să fie o resursă de reușită. Psihologic (arată cercetările), suntem tentați să asociem chipurile frumoase cu trăsături pozitive de caracter, iar, în general, persoanele atractive sunt creditate cu mai multă inteligență și primesc mai multă atenție, astfel se presupune că, din punct de vedere social, relațional, au mai multe avantaje și (posibil) mai mult succes. În ce privește femeile indiscutabil frumoase, însă, lucrurile nu par deloc așa. Pare că ele sunt programate la nefericire. De ce? Ne temem de ele? Sunt tentate să se dezvolte unilateral? Le citim așa, într-un efect de halou, doar ca obiecte ale dorinței (care le împiedică să crească, pagina 14). Care este părerea ta?

R.P. – Acel poem este o amintire din copilărie, foarte vie, cu substrat psihologic profund și vizează o creștere de altă natură. Presupun că ai sesizat. Revenind la chipurile frumoase, părerea mea diferă, uneori drastic, de ceea ce propagă anumite cărți/curente sau cred oamenii în marea lor majoritate. Discuțiile despre frumoase și urâte, despre deștepte și mai puțin deștepte, despre bune și rele sunt numai categorisiri superficiale, pentru distracție. Și ar fi nedrept să vorbesc în numele femeilor frumoase, cu atât mai mult, în numele celor care se tem de ele sau le citesc ca obiecte ale dorinței. Poate nefericirea lor vine tocmai din aceste hărțuieli care le neglijează lumea interioară. Am scris și o carte pe care am numit-o „Urâta” (Vinea, 2016), iar poemul cu același nume reprezintă cel mai evident crez al meu despre frumusețea feminină și încheie așa: „m-a văzut/ urâtă/ nu l-am urât/ avea ochii/ pe dos” („urâtă”). Nu m-au înțeles mulți. Mulți nu m-au crezut. Ce pot face? Ceea ce am și făcut. Scriu ce simt și cred. Despre femeile (ne)fericite vorbesc în poemul „Impotent” în „Apa care își bea mâinile” (Junimea, 2018). Citez și finalul acestuia: „dați-mi/ vă rog/ o femeie/ fericită/ s-o arăt/ acestui/ poem/ impotent” („impotent”). Aș întreba, la rându-mi: „Ce este frumusețea? Dar fericirea?”, apoi aș reveni la subiect.

L.-C.T. – Ce ar trebui să facă o femeie senzuală ca să evite jefuirea asta, unilateralitatea asta, dublul tăiș al frumuseții? Cum se obține o bună gestionare a frumuseții? Tu, pare că îți protejezi frumusețea cu prudență, cu discreție și bună cuviință, eviți stridențele și o faci sobră, urcată pe soclu, chiar dacă asta nu te lasă să te simți mereu liberă (pagina 13).

R.P. – Aș vrea să cred că n-a murit, încă, eroul liric în literatură. Deși am o scriitură sinceră, nu toate poemele mă conțin. Și, dacă mă conțin, mi-aș dori să se țină cont de discursul subconștientului care nu poate fi explicat cu rațiunea. Iar aceste două noțiuni, „gestionare” și „frumusețe”, nu se prea leagă în mintea mea, cum nu pot înțelege pe deplin ce înseamnă să-ți protejezi frumusețea. Ca s-o protejezi, s-ar cere, mai întâi, să ai conștiința acesteia. Uneori poezia mea mă dezgolește atât de mult, că ar fi mai sigură dezgolirea la propriu. „Umerii goi ai acestui suflet” pe care nimeni nu se încumetă să-i acopere cu o haină, apar în poemul „rușine” din volumul „Apa care își bea mâinile”. Este o imagine decupată dintr-un vis care se repetă, un vis în care mă văd pășind prin mulțime, îmbrăcată în cămașă de noapte, iar oamenii arată cu degetul spre mine și mă privesc ca pe un infractor. Iată ce-nseamnă să ies în public „îmbrăcată” în textele mele – o expunere asumată. De ce mi-aș mai proteja, atunci, înfățișarea? Pe de altă parte, ar fi natural ca o femeie senzuală să se bucure de senzualitatea ei, nu să se teamă că-i va fi atacată, brutalizată, într-o lume bolnavă, o lume în care nu doar femeile fac ceea ce n-ar vrea să facă și viceversa, din cauza atâtor prejudecăți, etichetări, norme eronate, mode exagerate etc. etc etc.. Încă mai visez să trăiesc sau, cel puțin, fetele mele să se bucure de un mediu în care n-ar fi nevoie să ne expunem prea mult sau să ne ascundem exagerat, în care frumusețea n-ar avea definiții și limite, în care goliciunea n-ar fi marfă, iar corpul omenesc ar fi văzut ca o minune a naturii, o muncă enormă a evoluției. Vreau o lume în care să nu mai existe expresii, de genul: „ochii lumii”, „gura lumii”, „răzbunarea lumii” o lume în care feminitatea să fie liberă.

L.-C.T. – Hai să vorbim concret: îmi spuneai că „așa-zisa, frumusețe” ți-a adus destui rău-voitori și rău-voitoare. Ce înseamnă asta? Cum contracarezi, cum te aperi de acești ochi răi?

R.P. – Nu știu să mă apăr cu adevărat, până astăzi, de ochii răi, pentru că văd lumea prin ochii mei. Răuvoitorii s-au supărat, nu o dată, pe faptul că în spatele „așa-zisei frumuseți” stă și o minte. Mi se spune frecvent că am un mare defect – gândesc. Că ar fi suficient să fiu „muză” – de ce (să) mai scriu?, dar și alte inepții care îmi vorbesc despre cei care le vociferează. Se pare că prezența caracterului și a gândirii îi supără rău pe unii și nu mă refer doar la experiențele mele. Iar rău-voitoarele, au, probabil, anumite frustrări, odată ce mă percep ca pe o amenințare. Chiar dacă felul în care arăt în ochii altora, deseori străini mie, îmi deschidea niște uși, acestea imediat se închideau, deoarece nu am mers niciodată împotriva principiilor mele și nu corespund așteptărilor celor cu prejudecăți.

L.-C.T. – Radmila, e cazul să vorbim despre prudență. Răspunsurile tale conțin multă prudență, deși poezia ta este mai incisivă, dincolo de mătase. Înțeleg că asta vine, în mare măsură, din firea ta, din eleganța și discreția pe care le-ai dobândit (și imaginea ta le confirmă). Cred, însă, că e ceva mai mult: este și o strategie de răspuns la un anume tip de societate. Te rog să vorbim despre asta. Îmi spuneai (în discuțiile pregătitoare), de exemplu, că Moldova este un spațiu care te face atent și la modul în care respiri. Fă-mă să înțeleg. Pe de altă parte, faptul că „nu poți să îți dai drumul” nu te afectează?

R.P. – Mă afectează. Îmi afectează și viața, și scrisul. Adesea am senzația că mă sufoc de neputință, că nu am cu cine să discut, că nu am cui să-i cer ajutorul și, mai rău, că nu am pe cine să ajut. Pe lângă faptul că Moldova este o țară mică, ținută de-a lungul secolelor „din scurt”, din punct de vedere geopolitic, în care mulți au și azi mintea închisă și refuză în continuare să și-o deschidă, în care multora le pasă mai tare de „capra vecinului”, orice ieșire din tipare, în special, dacă aceasta vine din partea unei femei, este taxată dur. Îmi amintesc de tinerețea mea, care nu este foarte departe, când fetele care aveau curajul să păstreze un copil, nemăritate fiind, dacă nu erau arse pe rug, erau într-atât de condamnate, încât moartea părea mai blândă decât gura lumii. Cunosc cazuri și cazuri – destine nenorocite – victime ale unei mentalități brutale. Fără să vreau, am învățat să mă apăr de gurile rele, de mințile perverse, de oamenii inconștienți și înrăiți, nu neapărat din vina lor, ci din cauza atmosferei în care au crescut și s-au format. Protejându-mă, îi protejez pe cei dragi. Totodată, nu suport abuzurile, mitocănia și discriminările. Am doi copii, două fiice și nu pot să stau cu mâinile încrucișate și să nu mă implic. O fac cum știu mai bine, prin cuvânt, dar și prin fapte, atunci când acestea au noimă, fără să instig la ură, fără să provoc situații care s-ar putea înrăutăți.

L.-C.T. – Cu toate astea, nu ești o femeie care nu se expune. Pozele tale par decupate din Belle Époque și/sau perioada interbelică. Este ăsta timpul tău preferat? De ce el?

R.P. – Timpul meu preferat este exact cel în care trăiesc. E bine știut, că în toate timpurile au existat părți luminate și întunecate ale existenței umane. Nu putem afirma că, în prezent, omenirea o duce mai rău decât în secolele anterioare. Fiecare veac a avut de înfruntat crize și dezastre. Unele tărâmuri au fost mai ferite de nenorociri, pe când altele dimpotrivă. Pur și simplu, noi nu suntem atunci și acolo. Recunosc, că au fost momente în care eram tentată să cred că, dacă m-aș fi născut în altă perioadă istorică sau în altă zonă geografică, aș fi fost mai împlinită, mai bucuroasă de viață, dar, astăzi, înțeleg că a gândi astfel înseamnă a-ți irosi energia. Perioada interbelică și felul în care arătau oamenii (care aveau posibilitatea să se fotografieze) atunci, cu o blândețe și o lumină aparte pe chipuri, dar și Belle Époque, răstimpul marilor transformări sociale, mă duce cu gândul la bunici, la stră- și stră-străbunici. E un timp, relativ, apropiat, despre care memoria e încă vie și le simt, probabil, pulsul în vene. În felul acesta, legătura devine explicabilă, dar și datorită faptului că perioadele menționate atrag prin pacea și prosperitatea care le defineau. Pot să mimez, uneori (în fotografii) acele vremuri și mi-e de ajuns. Am și jucat pe scena Teatrului „Geneza Art” două personaje diametral opuse, din două intervale de timp diferite, de pe două tărâmuri diferite și mi-am mai potolit pofta transpunerilor. Grație teatrului și imaginației pot să călătoresc în timp și spațiu, purtând cu/în mine cărțile și filmele din care aș fi vrut să fac parte, să intru în rol și să ies din el pentru a reveni la… „berbecii noștri” – fotografia! Îmi place arta fotografică și, respectiv, să fotografiez și să fiu fotografiată. Timp de câțiva ani, am fost membră a unei comunități fotografice. Și mai e ceva. Îmi lipsesc mult fotografiile părinților mei la anumite vârste. Aș vrea s-o văd pe mama în anii adolescenței și ai tinereții în cât mai multe ipostaze. Are un chip care, pentru mine, este cel mai frumos chip feminin (apropo, despre frumusețe și subiectivitate). Și pe tata – nu doar în fotografiile pentru acte sau de la armată. Mi-ar plăcea să-mi admir bunicii și pe părinții lor, dar prea puține astfel de momente au fost imortalizate. A face și a expune fotografii poate înseamna mai mult decât a te expune.

L.-C.T. – Apropo de asta, are nevoie un poet de poză? Sau e o chestie femeiască? Pare că îți place să joci. E o altă față a romantismului tău, a melancoliei, a nevoii de poveste, de vis?

R.P. – Am văzut fotografiile multor poeți care nu sunt femei. Deduc că aceasta nu are nimic în comun cu sexul. Majoritatea oamenilor se joacă, vor să epateze sau, cel puțin, să fie vizibili. Și fiecare dintre noi are nevoie de poveste, de romantism (chiar dacă nu(-și) recunoaște). Altminteri, ne-am țicni.

L.-C.T. – Hai să vorbim despre tine, în întregul tău. La pagina 63 scrii „că nu ești decât/ ceea ce devii”. Ai devenit ceea ce ți-ai dorit, ce ai visat? Cine ești? Îți reproșezi sensibilitatea exagerată (pagina 33). Ce îți mai reproșezi? Ce regreți?

R.P. – Nu am devenit tot ceea ce mi-am dorit și e bine. Înseamnă că sunt în devenire, pe cale, vie! Câte am visat să fiu: doctoriță, astronaută, motociclistă (îmi place viteza), patinatoare, actriță, cântăreață, pictoriță, dansatoare… Chiar și croitoreasă! Dar, cel mai mult – mamă! De unele m-am atins, în altele m-am dizolvat. Spre stele zbor în vis și-n scris. Devin doctoriță, mie, dar și apropiaților, când nu am de ales. Cine sunt? Femeie. Om. Vreau să fiu o femeie mulțumită. Încă nu pot spune că sunt – nici de mine, nici de alții. Vreau să fiu un om armonios. E mult de lucru. Inimaginabil de mult! Dar tind, învăț. Nu mi-am dorit să fiu scriitoare, dar fac aceasta de ani buni, fără scop și cauză. Se întâmplă de la sine. Poate mi-e scris să scriu… Și, da, îmi reproșez multe dar nu într-atât de multe cum îmi reproșam cu ani în urmă. Cu ani în urmă, aveam cerințe față de mine care, pe parcurs, au devenit minore, irelevante. Vedeam uneori eronat nevoile vieții. Și ea a făcut cum știe mai bine corecturile. Totuși, deși nu mi-s propri regretele, am unele. Regret că nu am petrecut și mai mult timp cu părinții când nu eram încă părinte, dar și după aceea. Regret că nu am discutat mai îndelung cu bunicii, că nu i-am întrebat tot ce se putea întreba despre viață, despre ei. Regret că nu mi-am ascultat intuiția mai des și mai atent, dar am ținunt cont, mai mult decât era cazul, de opiniile altora, de ce-ar spune unii sau alții, dacă… Dar și mulțumesc. Mulțumesc vieții pentru oamenii pe care mi i-a dăruit și mi-i dăruiește în continuare și, în mod special, pentru copilăria mea, pentru părinții mei, pentru bucuria de a fi mamă, pentru fetele mele, pentru iubire, pentru viață.

L.-C.T. – Mi-a plăcut mult că iubești ploaia. Scrii versuri foarte frumoase despre ea. De ce o înveți pe de rost (pag. 74)? Ce spune? Care este textul/lecția ei? E o expresie a eliberării, a curățirii (o ablațiune), a voluptății?

R.P. – E curios și simbolic să scriu despre ploaie, urmărind-o/auzind-o după geam chiar acum, în timp ce toarnă de-a binelea. Cred că mi se trage din verile secetoase în care ne rugam cu bunica Liuba (mama tatălui) pentru ploaie în lanul de porumb, în râpa uscată. Ne și aud. Apoi ploua. Și mă consideram o mică vrăjitoare. Nu uit bucuria bunicii, chiar dacă nouă, copiilor, nu ne plăcea că plouă, pentru că nu prea puteam zburda. Dar ea o dezmierda, o iubea, o cânta într-un fel duios. Până și atunci, când aducea nenorociri, nu se supăra pe ploaie, ci pe oamenii nevrednici. Mai târziu, am observat același lucru la tata. Tata era un mare iubitor de natură, iar în zilele ploioase și răcoroase, cardiac fiind, se simțea ceva mai bine. În ultimele veri ale sale, mă rugam să plouă ca să nu sufere prea mult din cauza căldurilor. O făceam obsesiv. Plecase deja și eu tot mă nelinișteam (din inerție) din cauza caniculei. Acum, dincolo de cele povestite mai sus, pot spune multe despre ploaie: că-i liberă, că-i dezlănțuită, că plouă când îi tună, că ne poate pune la punct, că-i imprevizibilă și capricioasă ca o zeiță. De aceea inspiră. Cum să n-o (de)scrii, să n-o înveți pe de rost? Cum să n-o cânți?

L.-C.T. – Dacă „basmele se pot/ prescrie ca niște/ rețete precise/ de fericire”, ce crezi, de fapt, despre fericire? Și chiar, de ce poeții scriu despre moarte cu un aer de fericire (pag. 114)?

R.P. – Oh, această fericire, atât de râvnită, atât de discutată și exploatată, devenită subiect/obiect de vânzare, dar care nici pe departe nu asigură fericirea. Și cuvintele: „iubire”, „fericire”, „credință”, „succes”, sensul cărora de mult a dat faliment. Poate de aceea „poeții scriu despre moarte cu un aer de fericire”, ca să scape de moartea adevăratelor trăiri? Iubirea e, și ea, un fel de moarte – a cuiva întru celălalt. Cine mai cunoaște așa o iubire? Cine mai iubește până la uitare de sine? Da, de la un timp, „experții” în ale fericirii au început să ne vindece, să ne corecteze, să prescrie rețete precise. Succesul, liderii, influencerii – toate astea sunt atât de dependente de ceilalți! În ce constă fericirea? Nu exclud că într-o zi se va vinde (sub formă de pastile), în diferite doze, pe mărimea buzunarului. Atunci poeții nu vor mai avea niciun cuvânt de spus.

L.-C.T. – Dacă vorbim despre fericire, nu putem să nu amintim despre Florițoaia. Pare un loc foarte important pentru tine. E el un fel de rai și acum?

R.P. – Eu nu voi mai fi, dar raiul care este Florițoaia Veche, pentru mine, va dăinui în textele mele. Sper, îmi doresc aceasta, pentru că satul meu, așezat între pădure și coline, din care se vede ca-n palmă cel mai înalt punct din Moldova de Est, e parte importantă din povestea mea, din universul întreg – este „buricul pământului”! Cred că, în mare măsură, Florițoaia din mine nu m-a lăsat să plec peste mări și țări. Deși, din copilărie, îmi plac drumurile (călătoriile). Dar, când închid ochii și-mi imaginez cum ar trece verile, primăverile și toamnele, fără să-i străbat cărările, dealurile și pădurea, mă apucă plânsul. Numai de la gând. Așa mi-i acest mic rai. Înrădăcinat în mine. Așa sunt. Înrădăcinată în el.

L.-C.T. – Tot legată de fericire pare și figura tatălui. Sunt multe poeme în care referirile la el sunt prezente. Era profesor, nu? În ce sens era un Andersen (pagina 26)? Ce ți-a lăsat?

R.P. – Despre tata aș putea povesti nu doar într-un întreg interviu, ci într-o carte. Este omul care mi-a lăsat o lume. Nu e zi în care să nu-mi amintesc de el. Mă ciocnesc la tot pasul de lucruri și situații care-i conțin amprentele. Sub formă de sfat, curiozitate, dojană sau încântare. Tata știa să învețe, el mai întâi, apoi pe alții. Și să se lase încântat, ceea ce-l făcea încântător. Era profesor de matematică și fizică la școala din sat. Dar nu s-a limitat la profesie. Se pricepea la multe, pentru că nu obosea să vrea să cunoască. Electromecanică, construcție, pomicultură, apicultură… Era și doctor, și veterinar fără diplomă. Scria poezii, visa cântece, spunea povești (multe inventate de el însuși, iar altele adevărate). Nu-l interesau funcțiile, laudele, succesul. Era un om onest, de cuvânt și iubea foarte mult viața. Odată cu el, mi s-a dus pământul de sub picioare. Acum trebuie să reînvăț mersul. Dar știu că acesta nu-mi va fi niciodată la fel de sigur și semeț, cum era când îl aveam alături. De aceea îl scriu, ca să-i revăd ochii, să-i aud vorba, să-i simt, cumva, prezența. Pentru că (îi) și mărturisesc la pag.17: „mi-ai demonstrat/ toate formulele/ mărinimiei// mi-ai dat totul/ numai rezistență/ la liniște nu” („vâzdoage și ceară”).

L.-C.T. – Pe de altă parte, poemul în care apare mama sugerează o ilustrare a complexului Electrei (pag. 22). Fata tatei nu este în aceeași măsură și fata mamei, tot ca în basme?

R.P. – Cu toate că nu-mi sunt străine studiile psihanalitice, o vreme chiar eram pasionată de astfel de lecturi, prefer să nu facem psihanaliză pe seama relației mele cu părinții. Psihologia se dezvoltă, și ea, odată cu celelalte științe și-i mai scapă anumite aspecte (inclusiv spirituale), iar, deseori, generalizează. Spuneam, anterior, că poezia îl face pe autor vulnerabil în ochii celorlalți. Oricine își poate permite, odată ce oferi publicului larg textul, să-ți radiografieze și diagnosticheze rândurile (gândurile). E un risc, pe cât de asumat, pe atât de inconștient. Mi se mai spune că exagerez evocându-l pe tata. Dar cine stabilește limitele în această privință? Cu toate că fiecare are dreptul să interpreteze oricum dorește un poem sau altul, îmi permit luxul să spun că poemul de la pag. 22 e despre altceva. Și, contrar basmelor, sunt și fata mamei. Acum, chiar mai mult.

L.-C.T. – Radmila, a venit momentul să vorbim despre Moldova, despre Basarabia, care, pentru mulți dintre români, e o rană. Pentru tine este un rai împărăginit (pagina 27). De ce e așa? Cum a ajuns așa? Ce se poate face? Este Maia Sandu o speranță? Unirea ar fi o alta?

R.P. – Unirea. Un cuvânt frumos care exprimă un sentiment râvnit de mult și de mulți! Dar, de la cuvinte la fapte, e lung drumul. Acest rai a fost lăsat în voia sorții ani și ani, de aceea a ajuns o paragină, o rană. O șansă reală a unirii cu România a fost ratată după ’89, dar poate să reapară odată cu schimbarea clasei politice – lucru care a început să se contureze. Există speranță, dar ea nu poate fi întruchipată de o singură persoană, oricât de capabilă și demnă ar fi, pentru că un lider bun, cum este Maia Sandu, înseamnă doar jumătate de victorie. O echipă puternică, implicarea oamenilor capabili, parteneriatele reușite cu alte țări sunt vitale, dar și aportul fiecăruia, cu ceea ce știe să facă mai bine, pentru ca să ieșim din criză și să prosperăm.

L.-C.T. – În 2016 am fost și eu la Ungheni și la Chișinău și trebuie să recunosc că am găsit aceiași oameni care nu se mai vedeau, nu se mai auzeau sub acel strat gros și opac de sărăcie, exact cum scrii tu în poemul de la pagina 121. Am avut senzația că regăsesc România de la începutul anilor 90. Cu toate acestea, am găsit aici și un mare entuziasm (cumva nerăbdător), dar și mult talent și mult patriotism (uneori puțin prea festivist); de aceea, te rog, să îmi răspunzi ce e greșit sau exagerat în felul în care românii văd Moldova și moldovenii? Pe de altă parte, cum te uiți tu la România și la români?

R.P. – Ca să spun ce este greșit sau exagerat în felul în care românii văd moldovenii, ar trebui să trăiesc peste Prut și să discut zilnic cu românii de dincolo. Dar tot nu sunt sigură că voi avea un răspuns cert la această întrebare, pentru că mi s-a întâmplat să aud la nivel declarativ una, dar, în culise, altceva. Există o doză de scepticism în relația noastră frățească și acest fapt este explicabil. Într-adevăr, nu e simplu să te confrunți nici astăzi cu politica rusească, iar mulți români din Țară ne mai consideră ruși. Nu o dată, mai în glumă, mai în serios, am fost numită, inclusiv în mediul literar românesc, „rusoaică”, chiar după lansarea volumului de interviuri cu mătușa mea „Reconstituiri cu Ileana Popovici”, motiv care ar fi trebuit să constituie un contraargument. Inițial, era supărătoare o astfel de atitudine, plus acel soi de superioritate cu care noi, basarabenii, eram priviți, din când în când dar, iarăși, e de înțeles de ce mai există barierele. Până la urmă, este și aceasta o generalizare, pentru că una am resimțit la Iași, altceva la București și mai altceva la Brașov. De la caz la caz, de la om la om, de la an la an. Lucrurile se mai schimbă, iar noi, românii de dincoace, nu suntem mai prejos ca alte popoare, doar că nu oricine poate avea o înțelegere amplă asupra situației create în acest spațiu, de-a lungul anilor, ținând cont de toate contextele, inclusiv cel geopolitic. Este limpede că nu putem supraviețui pe cont propriu, de aceea, dincolo de oboseală și anumite frustrări, privim spre Vest. Eu sunt româncă și-mi doresc să mă uit la România din interior și nu dintr-o parte, de peste graniță.

L.-C.T. – Te rog, poți să detaliezi puțin diferențele astea despre care vorbești, dintre Iași, București și Brașov?

R.P. – La Iași mă simt ca acasă, inclusiv prin vorbire. La București, ca-n orice capitală, se resimte o atitudine de superioritate, de aroganță. La Brașov domină un aer de noblețe, dar și un soi de reticență care poate, însă, genera dialoguri interesante. Dar toate astea sunt impresii subiective, aparențe, generalizări.

L.-C.T. – Recunosc că nu prea mi-a plăcut că mulți moldoveni vorbeau între ei rusa. Cât de mare este rusificarea azi, de vreme ce și tu o vorbești în somn (pag. 51)? Și cu ce efecte?

R.P. – Sper să se perceapă metafora de la pag. 51. Pentru că tocmai acest fenomen al rusificării îl sugerez, dar și-l acuz, dacă se citește bine. Rusificarea s-a produs violent, de aceea nu-mi permit să învinuiesc moldovenii de aici de urmări. Cu toate că nimănui nu-i strică să vorbească o limbă străină (pot spune că pe mine m-a ajutat acest lucru: am colaborări artistice și în limba rusă), dar când aceasta lezează cunoașterea propriei limbi și îndepărtează de ea (în special, prin înlocuirea brutală a alfabetului latin cu cel chirilic), lucrurile depășesc limitele. Mi-aș dori, bineînțeles, chiar și-n contextul dat, mai mult de la noi. Dar, totodată, înțeleg de ce nu se poate mai mult, deocamdată. Deznaționalizarea, rusificarea, deportările și o politică agresivă a dezbinării, dusă până astăzi, nu pot avea decât efecte distructive. Uneori mă mir că limba română, așa cum este ea aici, a rezistat și că acest popor mai are forțe.

L.-C.T. – Am nevoie să limpezesc o mirare: deși ești solicitată să traduci texte în rusă, unele chiar ale tale (de curând chiar ai colaborat la o melodie cu Paula Seling) nu vorbim despre tine și ca autor de limbă rusă. Cum de? Ar fi o piață mult mai mare. Mi-ai răspuns așa (în culise): „acum, că prorușii nu mai sunt la putere, pot să mă gândesc la asta, dar nu vreau să fiu scriitor rus, ci scriitor român care scrie și în rusă.” Mă lămurești printr-un răspuns complet?

R.P. – Istoria și-a lăsat amprenta și mulți dintre intelectualii de la noi mai păstrează, pe bună dreptate, memoria nedreptăților care s-au făcut în raport cu românii dintre Nistru și Prut de către politica Imperiului rus, sovietic. Deși, într-o lume a globalizării, un discernământ care ne-ar ajuta să nu-l confundăm pe Pușkin cu Putin ar fi plauzibil. După ‘89, orice discurs, orice scriitură în limba rusă, a unui vorbitor de română, se interpreta ca o concesie, ca o lipsă de patriotism, ca o laudă celor care ne-au dezrădăcinat și ne dezbină și astăzi. Nu pot spune că nu mă afectează efectele rusificării, dar nici nu pot să nu recunosc că respect limba unui popor cu atâtea minți și talente strălucite. Mi-ar plăcea să separăm lucrurile, să ne bucurăm de cunoașterea tuturor limbilor lumii în egală măsură, fără să fim nevoiți să le discredităm din cauza politicii sau a trecutului istoric. Sper să se ajungă la acea normalitate în care și popoarele, și limbile lor, vor ști să trăiască în pace și bună înțelegere, iar eu încerc, prin scrierile mele, atât în română, cât și în rusă, să contribui la această pace.

L.-C.T. – Radmila, noi, în România, spunem că scriitorul/artistul (mai ales cel independent), ca pseudo-burghez, o duce rău. Discutând cu tine, însă, înțeleg că, în Moldova, deși artistul poate părea privilegiat (uneori) are un venit sub medie. Cum supraviețuiește el atunci?

R.P. – Artiștii rezistă în fel și chip. Cântă la petreceri, cântă pentru cei care plătesc (inclusiv pentru politicieni, în campanii electorale). Nu toți, bineînțeles. Iar cei care nu cântă pentru oricine și oriunde, fie că rămân în umbră, fie că au și alte ocupații, sau pleacă. Cu scriitorii comunic rar. Ba chiar foarte rar și cu prea puțini. Și dacă aș comunica, nu m-aș încumeta să-i întreb din ce trăiesc. Presupun că mulți dintre ei supraviețuiesc la fel ca majoritatea oamenilor, cu venitul mult sub medie.

L.-C.T. – Tu, de pildă, cum îți câștigi pâinea? Ești și textieră (sunt peste o mie de melodii pe versurile tale!), ești și actriță, ai multe apariții la TV și în online. E suficient pentru glamour-ul și aristocrația pe care le afișezi? Nu ești o femeie întreținută, ci una care muncește, serioasă, căsătorită, și mamă a două fete. Cum reușești?

R.P. – Nu mai sunt actriță. Nici n-am fost, la o adică, pentru că nu am făcut școală de actorie. Din experiența teatrală n-am câștigat la propriu, dar am primit satisfacție și am învățat ceva nou și interesant. Iar aceasta merită cu prisosință, dar te și costă. La TV apar fără să fiu plătită, doar când sunt invitată și nu la toate posturile, și nu în toate contextele. Mă feresc dinadins de tot ce poate fi politizat sau de ceea ce nu intră în competențele mele. Câștig din puținul care i se oferă textierului (cam a zecea parte din prețul unui cântec), din mult prea puținul care-mi vine din drepturile de autor și din proiecte de ocazie. Când aveam o afacere de familie, rezistam. Acum aceasta nu mai există. Așa că, despre ce glamour poate fi vorba? Dar, fiind mamă a două fete, investesc în ele tot ce am: cunoștințe, cultură și dragoste. Cât timp voi fi în stare să ofer, nu mă voi simți săracă. Să știi că nu sunt cuvinte mari.

L.-C.T. – Revenind la Moldova/ moldoveni și România/ români, îți mărturisesc că în copilăria mea erau destul de frecvente stereotipurile negative despre moldovenii de la noi (explicabile sociologic; și azi, de exemplu, Moldova noastră este mult mai săracă și cu un nivel de educație mai scăzut decât celelalte regiuni). După revoluție și până azi ele s-au mai diminuat, dar în anii 90 ele s-au trasferat cumva către basarabenii care veneau în România (identificați ușor prin accent). La Brașov au venit atunci foarte mulți studenți și studente de la voi, cu bursă. Erau văzuți destul de prost (și din invidie), iar pe fete se punea rapid eticheta de femei ușoare. Azi, lucrurile astea s-au corectat mult și există (într-o anumită parte a societății) chiar o mare simpatie pentru moldovenii de dincolo (cum vă spunem noi) și pentru patriotismul vostru mai militant și pentru cantitatea importantă de talent venită de peste Prut (sunt mulți moldoveni care domină piața muzicală, de exemplu). Cu toate astea, steotipurile despre basarabence nu s-au schimbat mult, poate și pentru că frumusețea e un lucru ușor de dat la schimb sau de vândut (că tot am vorbit despre frumusețe) și multe femei tinere au apelat la soluția asta (chiar dintre vedete). Am în minte, de pildă, romanul „Logodnica” de Doina Ruști, foarte grăitor (și tragic) în acest sens. Menționez că la fel au făcut și multe dintre românce după ce Europa s-a deschis pentru noi. Mă interesează cum vezi tu atribuirile astea și dacă tu însăți ai fost vreodată victima unor astfel de etichetări?

R.P. – Ai și spus totul numai prin cuvântul „stereotipuri”. Oare se va termina vreodată războiul vizibil și invizibil dintre bărbați și femei, ca să dispară definitiv din uz etichetele: „femeie ușoară”, „mojic” ș.a.m.d.? Să dispară, în genere, diferențierile: „noi” și „ceilalți”. Să se atragă atenția la esență și la nuanțe. Femeile sunt mai mereu victime ale prejudecăților. E adevărat că și bărbații. Dacă am învăța mai mult(e) unii despre alții, atât bărbații și femeile, cât și românii de „dincolo” și de „dincoace”, n-ar mai apărea separări și divergențe inutile. Cât despre nivelul de trai mai scăzut al moldovenilor, acesta se datorează, presupun, (și) faptului că nu s-au aflat sub influența Austro-Ungariei. Iar Republica Moldova este un stat foarte tânăr, sărăcit, în mare parte, de propriii conducători și de corupție. E locul din care oamenii pleacă masiv în continuare și nu tocmai de bunăvoie. Acest lucru se observă foarte bine în timpul alegerilor care ne prezintă diaspora activă și numeroasă. Fără o apropiere mai serioasă de România, de Europa și de alte state puternice, fără schimbarea clasei politice care ar putea să vină cu reforme serioase întru binele tuturor oamenilor, Moldova din stânga Prutului are șanse palide.

L.-C.T. – O să te rog să trecem la literatură. Mulți scriitori basarabeni s-au impus în literatura română de azi (unii au sau au avut chiar legături cu Brașovul), asta deși în vizita mea acolo am găsit o limbă română de acum 200 de ani. În acest context, cum reușești tu, de pildă, să ai o limbă română actuală, chiar tinerească? Pe de altă parte, cum de nu ai acea nervozitate contestatară pe care o au mulți dintre condeierii basarabeni?

R.P. – Citesc acum o carte importantă pentru cei cu spiritul românesc, intitulată „Profesorul”, scrisă de Eugenia Bulat (o mare patriotă), în memoria profesorului de limbă română dintr-o școală de la sat, Ștefan Sevastian Bulat, care a marcat nu numai destinul autoarei, ci și viețile multor discipoli. Această carte, pe care o recomand din toată inima, începe cu o imagine autobiografică cutremurătoare a fetiței care s-a născut și a crescut într-o casă fără cărți. Lipsa acestora, îi crea un sentiment de mare singurătate, un gol și o senzație de sărăcie, chiar dacă nu venea dintr-o familie săracă. Parcurg aceste pagini și realizez marele noroc de a mă fi născut dintr-o mamă care era librăreasă și un tată profesor. Casa noastră n-a fost niciodată prea mobilată, nici împodobită cu obiecte de preț, dar cărțile, în număr mare, n-au lipsit din nicio încăpere. În loc de haine, dulciuri și jucării, părinții cumpărau cărți. Uneori, pe mine și pe frate-meu ne supăra acest lucru, dar am înțeles prea bine câtă bogăție ne-a înconjurat și de ce lux cărturăresc și intelectual am avut parte. Acasă am vorbit românește, am citit mult, în adolescență, preponderent, în rusă (cărți bune, de altfel), dar mai târziu lucrurile s-au inversat. Am prins, prin exemplul părinților și, grație lor, gustul de a cunoaște. Astfel, mi se pare atât de firesc să învăț, să caut, să citesc, să ascult și să descopăr nu numai limba română care este atât de frumoasă și atât de a noastră, ci și lumea, această lume nebună și fascinantă, în același timp. Și, în loc să contest cu nervozitate anumite fenomene, prefer să pătrund în miezul lor, să încerc să înțeleg ce pot să învăț din ele, ca să dețin argumente, în pofida revoltei.

L.-C.T. – La pagina 94 faci referire la tine ca romancieră. De ce zici că romanul nu e de tine? Mai deunăzi am citit și o postare de-a ta în acest sens.

R.P. – Un roman înseamnă timp, mult timp și energie. Mă-ntreb dacă pot să fac ceva mai bun acum, mai important pentru alții și pentru mine cu această energie. Încă nu mi-am găsit locul. Pentru o astfel de scriitură, este nevoie de un loc pe care-l văd ca prin ceață, dar, deocamdată, nu-l pot îmblânzi. Și mai presimt că romanul meu vrea să îmbătrânesc puțin pentru a-l concepe. Deocamdată, mezina are constant nevoie de prezența mea. Dar, periodic, acest gând mă sâcâie. Să vedem – cine pe cine.

L.-C.T. – Vorbind cu tine, constat că e foarte posibil ca voi și noi să nu avem același tip de umor. Pare că înțelegeți diferit nuanțele, aluziile ș.a.m.d.. Chiar și tu mi-ai spus așa: „Noi am crescut cu umorul rusesc. Când am dat de cel românesc, nu știam când să râd.” Chiar să fie așa? Care ar fi diferențele? Cum e umorul rusesc (și astfel și cel moldovenesc)?

R.P. – Reperele culturale unesc oamenii. Este firesc ca, după atâta impregnare cu filme, muzică, literatură, rusești și sovietice, aproape ermetică, să existe niște bariere și diferențe care pot fi, realitatea arată, depășite mai ușor de unii, mai greu de alții, în funcție de abilități și deschidere. Eu însămi, când m-am întâlnit cu filmul românesc, am avut nevoie de ceva timp și de informare, ca să mă obișnuiesc cu o altă școală, cu alte viziuni și interpretări cinematografice și, recunosc, că m-a captivat această trecere, cu atât mai mult că tot în acea perioadă am întâlnit-o pentru prima dată pe mătușa mea, Ileana Popovici, om al televiziunii și cinematografiei românești. Grație dânsei și festivalului ieșean de film, Serile Filmului Românesc, am cunoscut filme și actori de rezonanță și mă consider o mare norocoasă că mă aflu între și în cadrul a două mari culturi. Nu pot și nici nu încerc să aleg una din două. Fiecare are farmecul său, inclusiv și umorul. Cu cel rusesc am crescut, m-am obișnuit – este vorba de o oarecare nostalgie, firească, care amintește de copilărie, de anii tinereții părinților, de o perioadă a vieții de care te leagă amintiri.

L.-C.T. – Ultima întrebare. La pagina 117 scrii așa de frumos, „mă las înflorită”, că nu mă pot abține să nu te întreb: ce floare ești?

R.P. – … a inimii, din vârful de lance.

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Revista literară Libris Nr.17 (3) august 2021.

n.1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 8 volume de poezie, două cărți de dialog (cu Daniel Drăgan și cu Teodor Baconschi) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu cronici, poeme și interviuri în reviste literare.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *