Scriitori la infinit – Scriitorii lunii Aprilie

Te invităm să descoperi scriitorii lunii aprilie, cu ajutorul cărora îmbogățim secțiunea Scriitori la infinit a blogului nostru. Te așteptăm cu detalii interesante – biografice și literare – despre mari nume ale literaturii. Călătorește prin timp alături de Charlotte Brontë, William Shakespeare, Harper Lee, Maya Angelou și Camil Petrescu și fă cunoștință cu marile personalități ale literaturii universale.

Charlotte Brontë – 21 aprilie 1816

Este dificil să discutăm despre Charlotte Brontë fără a le menționa pe surorile sale, Emily Brontë, autoarea celebrului roman La răscruce de vânturi și Anne Brontë, cunoscută în special pentru romanul Agnes Grey. În ciuda operelor scrise independent, de multe ori, auzim referințe către „surorile Brontë”.  Operele acestora au elemente comune, dat fiind faptul că au avut parte de aceeași educație și aceleași experiențe în perioada copilăriei. Principalele episoade care și-au pus amprenta asupra formării lor sunt moartea mamei și anul 1824, când au fost trimise la internat pentru a  urma cursurile școlii Cowan Bridge.

În cele ce urmează, ne vom concentra atenția asupra autoarei Charlotte Brontë, cea care a publicat patru romane, dintre care, cel mai apreciat rămâne Jane Eyre.

Charlotte Brontë s-a născut la Thornton, Yorkshire, Anglia, însă și-a petrecut copilăria și tinerețea la Haworth, în casa parohială a tatălui său. A avut cinci frați: patru surori și un frate, cu toții marcați de moartea timpurie a mamei lor, Maria Branwell, răpusă de timpuriu de cancer. Patrick Brontë s-a născut în Irlanda și s-a mutat în Anglia din dorința de a-și construi o carieră; în 1806 a absolvit teologia la Colegiul St. John, Cambridge și și-a schimbat numele irlandez Brunty în Brontë („tunet” în greacă). Spre deosebire de soția și copiii săi, reverendul Patrick Brontë a avut o viață lungă, decedând în 1861, la vârsta de 84 de ani. 

Deși dispunea de resurse financiare modeste, Patrick Brontë ținea ca fetele sale să aibă parte de educație, dorindu-și ca acestea să devină guvernante. Astfel, la vârsta de 8 ani, Charlotte Brontë a început cursurile școlii din Lancanshire, alături de surorile sale Emily, Maria și Elizabeth. Condițiile precare, igiena îndoielnică și atmosfera sumbră sunt redate în descrierea școlii Lonwood în romanul Jane Eyre. Maria și Elizabeth s-au îmbolnăvit de tuberculoză și toate cele patru surori au revenit acasă. Maria și  Elizabeth nu au supraviețuit bolii, stingându-se din viață în mai, respectiv iunie 1825.

Educația celor patru frați Brontë rămași în viață (Charlotte, Emily, Anne și Branwell) a continuat sub îndrumarea mătușii Elizabeth Branwell și a tatălui, în casa parohială din Haworth, care se bucura de o bibliotecă excepțională, incluzând  nu numai texte religioase, dar și autori precum Vergiliu, Homer, Byron, Milton etc.

Între 1831-1832 Charlotte a urmat cursurile școlii Roe Head din Mirfield pentru a deveni guvernantă. Cei trei ani în care a fost guvernantă nu i-au adus mulțumiri pe plan profesional sau personal. În 1835 s-a întors la școala Roe Head din Mirfield ca profesoară.

Piticul verde a fost prima nuvelă scrisă de Charlotte, la vârsta de doar 17 ani, sub pseudonimul Wellesley.

Știai că surorile Brontë au ales să-și semneze operele cu diferite pseudonime, întrucât considerau că scriitoarele sunt supuse prejudecăților și că un pseudonim de gen masculin le-ar ajuta în aprecierea obiectivă a operelor sale?

În 1842 Charlotte și Emily au pornit într-una dintre cele mai palpitante călătorii din viața lor: cu sprijinul mătușii Branwell au plecat la Bruxelles pentru a-și perfecționa franceza și germana sub îndumarea profesorului belgian Constantin Héger. Scopul era ca surorile Brontë să dobândească cunoștințele necesare pentru a înființa mai apoi un internat în Haworth. Dar moartea mătușii lor a curmat brusc șederea acestora în Belgia.

Se pare că Charlotte s-ar fi îndrăgostit de Héger, fără ca acesta să-i împărtășească sentimentele. Acest episod a inspirat subiectul romanului Profesorul, finalizat în anul 1847, dar publicat postum zece ani mai târziu. O parte din conținutul manuscrisului a fost folosită la redactarea ultimului roman scris: Villette, publicat în 1853; roman care, comparativ cu restul operelor semnate de autoare, conține cele mai multe elemente autobiografice.

Manuscrisul romanului Profesorul a fost respins în anul 1846 de mai multe edituri, însă unul dintre editori a văzut potențialul lui Currer Bell, pseudonimul folosit de Charlotte Brontë la momentul respectiv. În 1847 scriitoarea le-a trimis celor de la Smith, Elder & Co. manuscrisul romanului Jane Eyre, care s-a bucurat de un succes instant la vremea respectivă, având critici favorabile. Deși are structura tipică a unui roman de dragoste, Jane Eyre este mai mult decât atât prin elementele de suspans, decorul specific romanului gotic (sunete sinistre, scări întunecate etc.), natura și peisajul ce au mereu un rol simbolic. De asemenea, romanul a stârnit la vremea publicării și ceva controverse, fiind considerat de unii ca fiind indecent sau lipsit de gust, această opinie aparținând cetățenilor victorieni care nu au apreciat neapărat personajul Rochester, care nu era străin de aventuri amoroase, pe care nu se sfia să le discute cu guvernanta adolescentă a fiicei sale. Unul dintre jurnaliștii vremii a lansat ipoteza potrivit căreia era posibil ca romanul să-i aparțină unui autor de gen feminin, lucru care a dezamăgit-o pe Charlotte, întrucât considera că stilul ei nu era specific scriitoarelor vremii și că identitatea ei feminină era păzită cu strășnicie de pseudonimul masculin folosit pentru semnarea operelor sale.

Viața de familie a fost una marcată de multe evenimente tragice: fratele surorilor Brontë, alcoolic și opioman, a murit în 1848; Emily Brontë a murit de tuberculoză în același an, iar Anne s-a stins din viață în anul următor. Aceste evenimente tragice și-au pus amprenta asupra scrisului și procesului de creație: romanul Shirley, publicat în 1849, neavând parte de succesul primei cărți publicate.

Nici destinul lui Charlotte nu a fost mai fericit: în anul 1854 s-a decis să accepte cererea în căsătorie a lui Arthur Bell Nichols, diaconul tatălui ei. A murit însă doar câteva luni mai târziu, la vârsta de 38 de ani, însărcinată fiind pentru prima dată. Cauza morții sale nu este clară: posibil să fi fost vorba din nou de tuberculoză, dar și tifosul sau o afecțiune rară a sarcinii denumită hyperemesis gravidarum sunt posibile cauze vehiculate.

Printre prietenii pe care i-a avut Charlotte Brontë, s-au numărat și autorii Elizabeth Gaskell și William Makepeace Thackeray. Acesta din urmă îi aprecia atât scrisul, cât și sinceritatea. Charlotte Brontë era una dintre puținele persoane care nu se sfiau să-i vorbească faimosului autor și despre elementele operelor lui pe care ea le considera a fi slabe.

Camil Petrescu – 22 aprilie 1894

Camil Petrescu, scriitor interbelic, critic literar, doctor în filosofie, dramaturg și poet, s-a născut în București, în luna aprilie a anului 1894. Se pare că acesta și-a trimis primele versuri chiar lui Macedonski, cunoscându-l și pe Arghezi prin intermediul publicației Facla. Marele romancier „a crescut, nu în familia părinților, ci a doicii sale din Mahalaua Moșilor. A împărtășit astfel soarta copiilor de oameni săraci, străbătând clasele, atât ale școalei primare din Obor, cât și ale liceului la Sf. Sava, ca bursier și fără cărți, cum mărturisește în niște note biografice”, scrie Ov. S. Crohmălniceanu în volumul Literatura română între cele Două Războaie Mondiale.

Petrescu a luptat în Primul Război Mondial între anii 1916 – 1918. A fost rănit, prizonier de război și și-a pierdut auzul parțial din cauza unui bombardament german. Nu s-a obișnuit niciodată cu „surzenia”, considerând că aceasta îl obligă să-și consume resurse importante spre sarcini uzuale, lumești, în loc să fie întrebuințate mai valoros.

Experiența de pe front îi va impacta, iremediabil, opera. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, roman publicat în 1930, este capodopera lui Petrescu și se bucură cel mai mult de relatările experienței „contactului nemijlocit cu moartea, pe front” (Ov.S. Crohmălniceanu), temă predilectă pentru volum, alături de cea a condiției intelectualului, care se regăsește și în Patul lui Procust. 

Condiția intelectualului în societatea interbelică

Camil Petrescu dorește să își câștige existența exclusiv din scris și, cu toate că „s-a impus repede în viața literară”, acesta a fost nevoit să îndure serioase dificultăți materiale.  

Cu privire la condițiile financiare, mereu cu gândul la alți intelectuali care îi împărtășeau soarta, Petrescu spunea: „Munca zi de zi, năuceala de a purta în cap prezențe învălmășite și, totuși, individualizate, un număr enorm de personaje, atâta vreme, mă făcea incapabil de orice altă încercare de a-mi câștiga viața de toate zilele, mă declasa pur și simplu”. Pe lângă această problemă a funcționării în societate a scriitorului învăluit de personajele mereu prezente în mintea sa, s-a mai pus și problema contestării operei sale pe timpul vieții. Cu excepția lui George Călinescu, criticii nu i-au recunoscut valoarea operei, numindu-l, chiar „un imbecil aventurier, care izbutise să treacă drept scriitor”. – Ov.S. Crohmălniceanu

Știai că, reacțiile dure și criticile nedrepte ale contemporanilor l-au demoralizat pe Camil Petrescu, acesta luând decizia drastică și „făgăduind public să abandoneze beletristica, dedicându-se exclusiv filosofiei”? – Ov.S. Crohmălniceanu

Dincolo de toate acestea și de exasperarea personală a scriitorului la adresa contemporanilor săi care ratau să-i ghicească ori recunoască valoarea scriitoricească, romanul petrescian deține o „profundă unitate din punctul de vedere al problematicii”, spune OV. S. Crohmălniceanu. Criticul continuă ideea susținând că intelectualul este elementul care îi unește opera: „Eroii principali ai romanelor  Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust sunt intelectuali. (…) Nici unul dintre scriitorii noștri n-a mizat mai mult ca el pe rosturile speciale ale intelectualului în viață. Nimeni n-a avut într-o asemenea măsură conștiința condiției degradante la care îl condamnă pe muncitorul cu mintea societatea burgheză”.

Această condiție și metoda prin care Petrescu forează în mintea personajelor sale, această „analiză a stărilor de conștiință” și „observația chinuitoare la care își supun viața interioară eroii lui Camil Petrescu” (Ov. S. Crohmălniceanu), cât și relevarea gândurilor, frustrărilor, răzvrătirilor și iluziilor acestora, sunt elementele care îl încadrează pe Petrescu în modernism. Baza filosofică (acesta scrie numeroase lucrări filosofice) îi permite o înțelegere profundă a naturii umane, de aceea Petrescu așază mereu eul în centrul romanului său subiectiv, psihologic.

Ar mai fi multe de povestit despre marele romancier, dramaturg, poet și filosof, despre intelectualul Camil Petrescu, însă, așa cum se întâmplă în cazul celor mai mulți dintre scriitorii valoroși ai lumii, cele mai remarcabile descoperiri sunt cele personale, trăite prin intermediul personajelor petresciene, atât de vii, care ne așteaptă răbdătoare printre filele romanelor, dar și a pieselor de teatru, nuvelelor și poemelor sale. 

William Shakespeare – 23 aprilie 1564

A citi Shakespeare poate părea o îndeletnicire sinuoasă sau depășită astăzi și, cu toate acestea, opera sa rămâne, în ciuda oricăror factori externi, secole la rând, printre preferatele pasionaților de carte ori a profesorilor noștri, printre sursele de inspirație – care par inepuizabile – pentru adaptări cinematografice de succes și printre lecturile care se regăsesc mereu pe listele curriculumurilor din întreaga lume. Râmâne, deci, să ne întrebăm de ce e Shakespeare atât de citit? De ce cuprinde minți și inimi, atunci când i se oferă o șansă? De ce este Shakespeare, bardul englez născut acum mai bine de 400 de ani, relevant în societatea noastră seculară, ultratehnologizată și ușor „desensibilizată”?

William Shakespeare, dramaturg englez, poet și actor, s-a născut în aprilie 1564 în Stratford-upon-Avon și este considerat a fi unul dintre cei mai importanți și influenți scriitori ai lumii, operele sale fiind puse în scenă, citite, recitite, adaptate și studiate constant de-a lungul istoriei.

Shakespeare și-a început cariera ca actor, rol ce l-a dus în mod natural, se pare, spre dramaturgie. Vasta sa operă cuprinde în total 37 de piese de teatru (17 comedii, 10 piese istorice și 10 tragedii ), 154 de sonete și 4 poeme narative. Printre cele mai cunoscute opere, amintim tragediile Hamlet, Romeo și Julieta, Othello, Regele Lear, Macbeth, comediile Visul unei nopți de vară, Îmblânzirea scorpiei/ The Taming of The Shrew, Cum vă place, dar și nestemate mai puțin cunoscute, precum Venus și Adonis, Pătimașul pelerin sau Măsură pentru măsură.

Biografic, Shakespeare rămâne o adevărată enigmă

William Shakespeare a trăit în perioada domniei Elisabetei I a Angliei (1558-1603), adevărat patron al artelor și a succesorului acesteia, Iacob I, care a condus regatul între 1603-1625 și a continuat tradiția legendarului monarh. Epoca elisabetană este, așadar, o eră propice artiștilor (și astfel și marelui Shakespeare), aceștia fiind convocați frecvent la curte pentru a-și juca piesele și recita poemele. 

Există nenumărate teorii legate atât de viața personală a bardului, cât și de cea profesională. A fost relația cu soția sa una de iubire sau o legătură ratată, distantă? Se poate deduce doar pe baza sonetelor sale că ar fi avut o altă orientare sexuală? Sau este mai plauzibil să luăm în considerare faptul că în acea vreme se obișnuia ca scriitorii să redacteze versuri la comandă, pentru diverși doritori cu stare? Există, de asemenea, teorii care susțin că bardul era doar un om fațadă pentru un scriitor aristocratic, unii considerându-l pe Francis Bacon, alții pe Earlul de Oxford ca fiind adevărata voce din spatele capodoperelor shakespeariene. A fost, deci, Shakespeare autorul operei sale renumite ori a fost folosit ca paravan pentru un lord ce nu-și dorea să se cunoască că el ar fi autorul? Vom aborda în cele ce urmează, constrânși de spațiu, doar câteva dintre aceste controverse.

Legat de apartenența operei shakespeariene, se pare că: „J.M. Robertson a fost cel mai înfocat partizan al <<dezintegrării lui Shakespeare>>, adică al unei teorii care nu-i recunoaște lui Shakespeare decât paternitatea câtorva scene din piesele sale cele mai binecuoscute. Potrivit acestei păreri, până și Iuliu Cezar și Neguțătorul din Veneția n-ar fi altceva decât un ghiveci de pasaje scrise de Marlowe, Greene, Peele, Kyd și alți câțiva dramaturgi ai timpului.” Criticii literari R. Wellek și A. Warren consideră însă că „știm care este opera lui Shakespeare pe temeiul unor mărturii contemporane (pe de altă parte, includerea în ediția in-folio, pe de alta, mențiunile făcute, pe numele lui, în registrul cărților noi ținut de breasla librarilor etc.” Cu toate că se pune și problema că „nu se poate ajunge la nici o concluzie definitivă, deoarece, în anumite privințe, drama elisabetană era o artă colectivă, în care colaborarea strânsă se practica în mod efectiv. Diferiți autori erau adesea foarte greu de deosebit după stilul lor” și că „Uneori aceste colaborări ridică în fața detectivului literar dificultăți aproape de nebiruit”, se poate deduce, totuși, că nu există dovezi, științifice sau de natură literar-istorică care să aducă veridicitate unor afirmații care ar susține că Shakespeare n-ar fi autorul operelor sale. – Wellek și Warren

Ceea ce știm despre William Shakespeare este că a fost născut, dacă nu pe 23 aprilie, într-una dintre zilele ce au urmat, în Stratford, în inima Angliei, într-o familie cu opt copii.

Tatăl său, John Shakespeare, negustor de mănuși și bailiff  (echivalentul funcției de primar în zilele noastre) va încerca, fără succes, pe tot parcursul vieții să câștige statusul de „gentleman”, status pe care doar fiul său va reuși să-l obțină, în schimb. Mama sa, Mary, venea dintr-o familie respectată și avută de fermieri.

Shakespeare învață din experiența de viață a tatălui său, care la bătrânețe este înlăturat din viața publică din cauza datoriilor și a unor acuzații de afaceri nu tocmai legale, astfel că devine, pe lângă scriitor și un om de afaceri de succes și extrem de iscusit.

Se căsătorește la optsprezece ani cu Anne Hathaway. Aceștia au trei copii, Susanna, fiica cea mare, născută la doar șase luni de la căsătorie – motiv pentru care mulți istorici consideră că uniunea a fost pripită – și gemenii Hamnet și Judith. Se bănuiește că Shakespeare ar fi scris tragedia Hamlet inspirat fiind de moartea fiului său, care avea doar unsprezece ani, teorie bazată în mare parte pe asemănarea dintre cele două nume.

Moartea prematură a lui Hamnet și povestea misterioasă a piesei Hamlet a inspirat și alți autori. 

Romanul istoric Hamnet publicat de Maggie O’Farrell în 2020 este un exemplu în acest sens. Cartea îl portretizează pe fiul lui Shakespeare cu atâta sensibilitate, încât a fost o adevărată revelație chiar și pentru cunoscătorii operei bardului. 

„În cei peste 40 de ani în care am studiat și predat operele lui Shakespeare, nu am întâlnit o altă carte care să îl umanizeze așa cum o face Hamnet.” a declarat Nigel Bellingham, director al British Council România. 

La doar câteva luni de la apariție, cartea a fost tradusă în peste 30 de limbi. Ediția în limba română a apărut în anul 2021 în colecția Anansi Contemporan a editurii Pandora.

Romanul a fost distins cu premiul Women’s prize for fiction 2020.

Bardul își lasă familia în urmă prin anul 1585. Un scandal legat de o vânătoare ilegală pe terenurile unui Lord și a unei balade scrise împotriva acestuia, devenită faimoasă, dar pierdută, în care Shakespeare îl ridiculiza pe aristocrat pentru pedeapsa impusă este una dintre teoriile (sau, mai degrabă, legendele) care încearcă să explice motivul ce a dus la părăsirea căminului. Cert este că perioada dintre 1585 și 1592 este numită de către istorici „anii pierduți”, fiindcă ce se cunoaște concret este doar că Shakespeare apare la Londra, în lumea teatrului și pregătit pentru „nemurire”, abia în anul 1592. 

Chiar dacă își petrece viața în Londra, acesta își vizitează cu regularitate familia. Până se retrage din activitate definitiv, nu revine acasă cu adevărat. Shakespeare se întoarce la Stratford abia la 3 decenii de la părăsirea inițială a căminului, unde își va petrece ultimele zile ale vieții. 

Există foarte multe speculații și cu privire la relația dintre William și Anne – despre care știm, însă, foarte puține lucruri. Spre exemplu, Shakespeare își menționează o singură dată soția în testament, ca notă, lăsându-i prin aceasta, un pat. Gest ce poate fie să simbolizeze distanța dintre cei doi – soțul oferindu-i în mod ironic, poate, un obiect atât de banal -, fie o afecțiune adâncă, un simbol al intimității dintre cei doi soți. Este de menționat și că, în acele vremuri nu se obișnuia ca soția să fie menționată în testament, fiindcă legal, i se cuveneau oricum, mare parte din bunuri și proprietăți. Speculațiile, cum spuneam, curg fără încetare, însă nu vom putea cunoaște nicicând adevărul. 

Legat de ce crede bardul despre dragoste: „Shakespeare ne îngăduie să-i înțelegem convingerile despre iubire prin intermediul pieselor sale. De la ardoarea înflăcărată și nesăbuită dintre Romeo și Julieta, la lupta iscusită de cuvinte dintre Beatrice și Benedick din Mult zgomot pentru nimic, la flăcările de sfârșit ale pasiunii dintre Antoniu și Cleopatra, la sonetele și poemele sale, putem descifra o adevărată anatomie a dorinței sexuale, însă, oricât de mult ne-am dori să-l citim pe însăși Shakespeare și să descoperim mai multe despre acesta, viața sa privată rămâne un mister”. – Complete Works of William Shakespeare, Race Point Publishing

Shakespeare nu își permite o educație superioară, ceea ce îi aduce rivalități considerabile din pătura de sus a societății londoneze, care îl acuză că „i-ar purta penele” – Robert Greene, popular poet englez la vremea aceea spune despre Shakespeare: „…there is an upstart Crow, beautified with our feathers”. Acesta îl compară pe Shakespeare cu o cioară frumos îmbrăcată în penele înaltei societăți londoneze, dorind să puncteze faptul că bardul ar fi fost un parvenit al lumii literare engleze fiindcă nu a urmat cursurile unei universități. Istoria va reuși să-i contrazică pe detractori, însă. Shakespeare devine nu doar nemuritor datorită scrierilor sale, ci reușește, chiar, să îmbogățească însăși limba engleză, cu noi cuvinte care pot fi regăsite și astăzi în Dicționarul Oxford.

Cu toate că a construi o biografie a lui Shakespeare s-a dovedit o sarcină aproape imposibilă pentru mulți dintre cei care s-au încumentat să pornească într-o astfel de misiune, (după cum am menționat anterior, există foarte puține date concrete, înregistrate istoric), demersul nu a rămas fără tentative. Astfel că, „cei care au încercat să construiască o adevărată biografie a lui Shakespeare, a dezvoltării lui etice și sufletești” au ajuns fie să facă vaste enumerări de fapte banale, fie romanțări extrase prin intermediul operei poetului, spun Wellek și Warren în cartea lor Teoria literaturii. „Nu avem pur și simplu nici o dovadă în privința suferințelor lui Shakespeare. El nu poate fi răspunzător pentru concepțiile de viață ale lui Timon sau Macbeth, tot așa cum nu putem considera că ar fi împărtășit vederile lui Doll Tearsheet sau Iago”. Ceea ce încearcă să determine cei doi critici este că, autorul nu este tot una cu opera sa. Nu este necesar ca suferința, tragedia proprie, să-l fi împins pe marele Shakespeare spre a scrie capodoperele sale în care își condamnă la moarte personajele, așa cum nu s-ar justifica nici concepția conform căreia acesta s-ar fi aflat în perioade mai blânde, ori fericite din viață, atunci când și-a pus pe hârtie comediile, „relația dintre viața particulară și operă nu este o simplă relație de cauză-efect”. – Wellek și Warren

Știai că scrierile din epoca elisabetană au fost tipărite și rescrise după reconstruiri din memorie sau după „ciorne” ale autorilor sau chiar exemplare ale sufleurilor care conțineau „corecturi și indicații de regie”? „În deceniile din urmă s-a acordat o deosebită atenție acestor probleme”.

Când discutăm despre biografia bardului, se ajunge la același consens, viața cu adevărat privată a acestuia rămâne un mister: „Putem, de exemplu, urmări, cu mare aproximație, peregrinările lui Shakespeare și știm câte ceva despre situația lui financiară; dar nu avem de la el absolut nimic, nici corespondență, nici jurnal, nici amintiri, ci doar câteva anecdote de autenticitate îndoielnică”. – Wellek și Warren

Shakespeare, actor, scriitor, coproprietar al trupei de teatru „Oamenii lordului Chamberlain”

Coproprietar al teatrului Globe, Shakespeare a făcut parte din trupa de teatru Oamenii Lordului Chamberlain, dar principalul său rol era acela de a scrie piesele care urmau să fie jucate pe scenă.

Trupa este adoptată de noul monarh, după moartea reginei Elisabeta I. Iacob I preia, așadar, patronajul trupei de teatru, care este redenumită „Oamenii regelui”. Compania avea drepturi exclusive pentru punerea în scenă a pieselor shakespeariene. 

Știai că trupa de teatru „Oamenii lordului Chamberlain” a dezasamblat, bucată cu bucată Teatrul Globe, pentru a-l asambla, apoi, la sud de Tamisa – zonă cu bordeluri, pentru a se ține departe de influența liderilor puritani ai orașului? Trei mii de oameni puteau participa la piesele prezentate pe scena Globe. Teatrul, ca afacere, era echivalentul Hollywoodului sau Bollywoodului de astăzi, în Anglia secolului al XVIII-lea. – Complete Works of William Shakespeare

De ce îl citim pe Shakespeare în secolul al XXI-lea? Despre valoarea operei sale și nemurire.

Foarte important rămâne, până la urmă, faptul că dincolo de orice îndoieli mai mult sau mai puțin fondate asupra paternității operei shakespeariene sau a lipsei datelor biografice care să ne ajute să înțelegem omul din spatele penei de scris, opera lui Shakespeare a rezistat testului timpului și este „scoasă” de la raft și în secolul al XXI-lea – fie că vorbim despre lectură ori despre punerea în scenă a pieselor sale.

Rămâne să ne întrebăm, poate, de ce îl citim pe Shakespeare, de ce îl studiem. 

Criticii Wellek și Warren ne vin în ajutor și de această dată cu o perspectivă pe care noi o considerăm a fi validă: „De ce îl studiem pe Shakespeare? Este clar că nu ne interesează în primul rând ceea ce are în comun cu toți oamenii, pentru că atunci am putea studia la fel de bine orice alt om, nici nu ne interesează ceea ce are în comun cu toți englezii, cu toți oamenii Renașterii, cu toți elisabetanii, cu toți poeții, cu toți dramaturgii sau chiar cu toți dramaturgii elisabetani, pentru că în acest caz i-am putea studia tot atât de bine pe Dekker sau pe Heywood. Noi urmărim mai ales să descoperim ceea ce este specific lui Shakespeare; și asta este, evident, o problemă legată de individualitate și valoare”. Îl citim, atunci, fiindcă opera sa, dincolo de orice fel de suspiciuni biografice, este valoroasă, este o experiență unică, are individualitate. Catharsisul există atât pentru cititori, cât și pentru spectatori. Shakespeare transmite trăiri, furii, tristeți, râsete și adevăruri general valabile despre natura umană, dincolo de timp, clasă socială (chiar și în epoca proprie bardului), sau localizare geografică.

Tot ei mai spun și că „individualitatea este altceva decât particularitatea și unicitatea completă”, în sensul în care Shakespeare nu trebuie să fie absolut original, nici în alegerea temelor, nici a stilului (despre care menționam că era deseori împărtășit de scriitorii elisabetani). Este vorba despre întrepătrunderea acestor aspecte, individualitatea shakespeariană izvorând din opera sa, dincolo de datele biografice ale creatorului său sau a manierei lipsite, poate, de „unicitate completă”.  – Wellek și Warren

Știai că atât Regina Elisabeta, cât și Regele Iacob I iubeau piesele de teatru și că au protejat artiștii și teatrele acestora de Puritanii orașului? Puritanismul (doctrină desprinsă din anglicanism, caracterizată de o morală rigidă care respecta cu strictețe textul Bibliei) era în floare în timpul domniei Elisabetei I. Aceasta interzice politica și religia ca subiecte pentru piesele de teatru, însă le îngăduie scriitorilor și actorilor creații considerate mai puțin decente, la vremea aceea, ferindu-i pe cât se putea de reacțiile puritanilor. 

Shakespeare este în permanență conștient că are nevoie de favorul monarhului său și a celor care dețineau influența și puterea. Astfel că, de exemplu, în Visul unei nopți de vară, bardul îi aduce onoruri reginei sale, numind-o trecător în versurile rostite de Oberon (regele zânelor), ca pe „imperial votaress”. Termenii au fost traduși de George Topârceanu ca: „frumoasă vestală”, „domniță vestală” pentru ediția din 1921 a editurii Viața românească – Shakespeare făcând aluzie la cultul Reginei Virgine Elisabeta, versurile povestind despre săgeata lui Cupidon care nu reușise să o atingă pe virtuoasa domniță.

Revenim la cei doi critici, care spun că „Nu putem deveni cititori contemporani ai lui Homer sau ai lui Chaucer sau spectatori ai reprezentațiilor date în teatrul lui Dionysos din Atena sau în teatrul „Globe” din Londra. (…) Dacă într-adevăr am putea reconstitui înțelesul ce-l avea Hamlet pentru publicul contemporan lui Shakespeare, n-am face decât să-l sărăcim. Am suprima înțelesurile îndreptățite pe care generațiile următoare le-au aflat în Hamlet. Am închide calea unei noi interpretări.” – Wellek și Warren

Suntem și noi de părere că opera literară, asemenea limbii, se metamorfozează la nesfârșit, primind noi sensuri cu fiecare generație. Piesele lui Shakespeare, mai ales prin punerea lor în scenă – schimbând, poate, doar era în care se petrece acțiunea -, capătă valori și semnificații noi, nu mai puțin valoroase decât opera originală.

Amintim aici filmul Romeo + Julieta în regia lui Baz Luhrmann, care-i au în rolurile principale pe Leonardo Dicaprio și pe Claire Danes. Australianul își prezintă propria viziune a tragicei povești de dragoste dintre cei doi adolescenți, care fac parte din familiile rivale, mafiote, de această dată, Capulet și Montague. 

Chiar dacă paradigma a fost ușor schimbată, asta nu înseamnă că impactul poveștii a fost diminuat ori că valoarea operei originale a avut de suferit, ci dimpotrivă, clasica tragedie a fost prezentată noilor generații în alt format, păstrând, în schimb, esența.

Știai că filmul Poveste din cartierul de vest (West Side Story) din 1961 este, la bază, o adaptare a piesei Romeo și Julieta sau că animația Disney de succes Regele Leu (The Lion King) din 1994 o adaptare a tragediei Hamlet?

„Operele literare care, ca acelea ale lui Homer sau ca acelea ale lui Shakespeare, continuă să fie admirate, trebuie să posede conchidem noi (folosind expresia lui George Boas) „polivalență”: valoarea lor estetică trebuie să fie atât de mare și atât de complexă, încât să includă printre straturile lor unul sau mai multe straturi capabile să ofere mari satisfacții fiecărei perioade ulterioare. ” – Wellek și Warren

De ce este, încă, atât de apreciat, un poet, actor și scriitor al secolului al XVIII-lea? Credem că T. S. Eliot s-a exprimat, poate, cel mai cuprinzător, privind experiența lecturii sau a participării la piesele puse în scenă semnate de marele englez: „Pentru spectatorii cei mai simpli există intriga, pentru cei mai analitici, personajele și conflictul dintre ele, pentru cei cu preocupări literare, cuvintele și frazele, pentru cei mai sensibili din punct de vedere muzical, ritmul, iar pentru spectatorii cu o putere de înțelegere și o sensibilitate superioară, o semnificație care se dezvăluie treptat.” – T.S. Eliot

Cea mai bună metodă de a-l descoperi pe Shakespeare, rămâne, până la urmă, lecturarea tragediilor, comediilor și sonetelor sale. Sperăm că te-am făcut curios și că vei adăuga pe lista de lectură, cel puțin un titlu semnat de marele bard elisabetan. 

Harper Lee – 28 aprilie 1926

Harper Lee s-a născut în Monroeville, Alabama. A urmat cursurile Facultății de Drept ale Universității Alabama, fără să-și finalizeze însă studiile. În anul 1949 s-a mutat în New York, oraș în care a trăit până în 2007 când a avut un atac cerebral. Inițial a lucrat pentru o companie aeriană, dedicându-și timpul liber scrisului de ficțiune. În New York s-a întâlnit cu Truman Capote și a reluat legătura ce acesta, ei fiind prieteni din copilărie. Se spune că Lee s-ar fi implicat pe partea de documentare pentru romanul Cu sânge rece.

Romanul …Să ucizi o pasăre cântătoare este cel care i-a adus recunoașterea ca scriitoare, fiind premiat cu Premiul Pulitzer pentru ficțiune în anul 1961. Succesul romanului și impactul acestuia la vremea respectivă este explicat parțial de contextul socio-politic al vremii. Mișcarea drepturilor civile a căpătat din ce în ce mai multă putere în Statele Unite la începutul anilor ‘60. Egalitatea tuturor în fața legii, una dintre temele centrale ale romanului, era la momentul respectiv un subiect social extrem de actual.

Considerat un „clasic” al literaturii americane, romanul a fost ecranizat în 1962, avându-l pe Gregory Peck în rolul principal. Filmul s-a bucurat de un succes extraordinar: a câștigat 14 premii și a fost nominalizat pentru alte 16 la importante festivaluri de film, lucru ce a contribuit la notorietatea romanului și a scriitoarei. 

Știai că romanul Du-te și pune un străjer, deși este continuarea volumului …Să ucizi o pasăre cântătoare, a fost scris înaintea acestuia? Manuscrisul a zăcut într-un seif cinci decenii și povestea lui este foarte interesantă și mai puțin cunoscută publicului.

În 1956, Harper Lee a primit de Crăciun cel mai frumos cadou pe care l-ar putea primi un scriitor la început de drum: niște prieteni i-au dăruit salariul pe un an de zile pentru a-și putea dedica următoarele douăsprezece luni exclusiv scrisului. Astfel, Harper Lee a început în 1957 să scrie Du-te și pune un străjer. Tema este aceeași ca în romanul ce a făcut-o faimoasă: discriminarea rasială în sudul Americii, însă abordarea e diferită și narațiunea este la persoana a treia. Manuscrisul a fost respins de editura J. B. Lippincott & Co, însă editorul care i-a revizuit romanul, a identificat potențialul tinerei autoare și a sugerat ca Lee să rescrie povestea la persoana I, prin ochii de copil a lui Scout. Sub îndrumarea editorului și, posibil și a lui Capote, povestea a fost rescrisă.

Se consideră că ambele romane conțin în mare parte elemente autobiografice, deși autoarea a minimalizat influența propriei experiențe de viață asupra operei sale. Tatăl său a fost avocat, iar orașul de baștină Monroeville pare să semene foarte mult cu Maycomb, locul în care are loc acțiunea romanului …Să ucizi o pasăre cântătoare. 

Publicarea romanului Du-te și pune un străjer în anul 2015 a fost unul dintre evenimentele literare majore ale anului, așteptat cu nerăbdare de fanii autoarei și nu numai. Deși s-a bucurat de vânzări foarte bune, romanul nu a fost nici pe departe la fel de apreciat ca prima publicație a autoarei, mulți considerând că nu este închegat, că nu poate fi considerat a fi o continuare. De asemenea, modul în care este ilustrat Atticus a luat prin surprindere cititorii: avocatul blând, tolerant, înțelept și plin de bunătate din …Să ucizi o pasăre cântătoare se transformă într-un habotnic rasist.

Motivele care au dus la decizia de a publica acest manuscris după atâta vreme sunt neclare și au trezit suspiciuni. Harper Lee, declarase anterior în mai multe rânduri că nu va mai scrie sau publica un alt roman. În 2015, autoarea avea 89 de ani, sănătatea sa începea să se deterioreze, sora și îngrijitoarea sa se stinseseră din viață, toate acestea constituind circumstanțe care au dus la vehicularea unui posibil scenariu în care decizia poate nu i-ar fi aparținut cu adevărat în întregime, fiind poate constrânsă de împrejurări de natură financiară. Acestea sunt însă doar speculații, neexistând dovezi clare cu privire la acest aspect.

Fred Fordham a adaptat textul și a realizat ilustrațiile pentru adaptarea grafică a romanului …Să ucizi o pasăre cântătoare. Romanul grafic a fost inițial publicat pe 30 octombrie 2018. În 2019, editura Polirom a publicat ediția acestuia în limba română.

Maya Angelou – 4 aprilie 1928

Maya Angelou s-a născut în St. Louis, Missouri, Statele Unite ale Americii, sub numele Marguerite Annie Johnson.

A scris eseuri, poezie, teatru, a fost regizoare, însă este cunoscută în primul rând ca autoare a șapte volume autobiografice (dintre care cel mai popular este  I Know Why the Caged Bird Sings) și ca activistă pentru drepturile civile.

Cele șapte volume s-au bucurat de un succes răsunător. Acestea redau teme precum discriminarea de gen și de rasă, violența, dar și dragostea, empatia și complexitatea ființei umane. Se consideră că în aceste volume Maya Angelou a îmbinat într-un mod extrem de inventiv și original elementele autobiografice cu cele de ficțiune, redând perioada copilăriei și adolescenței. Copilăria sa nu a fost una ușoară. Din cauza dificultăților de natură financiară a familiei sale, a fost trimisă de mic copil să trăiască cu bunica sa, în satul segregaționist Stamp din statul Arkansas, unde a locuit până la vârsta de opt ani, când a revenit să locuiască în St. Louis, alături de mama sa. Între timp, părinții ei divorțaseră. A fost violată de iubitul mamei sale, eveniment traumatizant în urma căruia Maya s-a întors la bunica sa și a refuzat timp de cinci ani de zile să mai vorbească. Bertha Flowers, una dintre prietenele bunicii sale, este cea care a îndrumat-o către literatură și, cu ajutorul căreia a descoperit poezia.

Anii adolescenței au fost și ei tumultoși. Singurul ei fiu s-a născut când ea avea doar 17 ani și pentru a-l întreține s-a angajat ca bucătăreasă, chelneriță și a practicat chiar și prostituția pentru o scurtă vreme.

Știai că în adolescență, Maya Angelou a lucrat pentru scurt timp ca vatmaniță? A fost prima femeie de culoare care a ocupat această poziție în San Francisco. 

Anii următori au fost marcați de multe schimbări și realizări importante: mutarea la New York, implicarea în Mișcarea pentru Drepturile Civile, înscrierea în Asociația Scriitorilor din Harlem, experiența jurnalistică din afara Statelor Unite: a fost redactor al publicației „Arab Observer” în Cairo și redactor al publicației „Africa Review” în Ghana. 

Maya Angelou a fost o prietenă apropiată a scriitorului american James Baldwin, cei doi împărtășind dragostea pentru poezie, arte și un puternic simț civic. Ambii au fost extrem de îndurerați de asasinarea lui Martin Luther King. Deși se considera poetă și dramaturgă, Angelou, îndurerată de moartea tragică a celui care a fost una dintre cele mai importante figuri ale mișcării americane pentru drepturile civile, a început să-și scrie autobiografia ca urmare și a  provocării, discuțiilor, încurajărilor și susținerii primite din partea lui Baldwin. Așa a apărut volumul Know Why the Caged Bird Sings (Știu de ce cântă pasărea în colivie). Reamintirea episoadelor din copilărie a fost dureroasă și, prin urmare, nici procesul scrierii nu a fost unul facil. Într-un interviu acordat ziarului american Washington Post în anul 1970, autoarea a mărturisit: „În timp ce scriam cartea, eram pe jumătate beată după-amiaza și plângeam toată noaptea.” 

Volumul s-a remarcat prin stilul narativ liric, considerându-se că Maya Angelou a reușit să creeze un nou tip de „Memorii”. Povestea despre modul în care tăria de caracter și dragostea pentru literatură pot să ajute o persoană să depășească rasismul și trauma a cucerit instant publicul american. Cartea a fost nominalizată pentru premiul National Book Award în anul 1970 și s-a regăsit timp de doi ani în top vânzări New York Times. A fost și este citită și studiată în universități din întreaga lume, fiind tradusă în mai multe limbi, limba română nefiind deocamdată una dintre ele.

De-a lungul vieții a primit zeci de nominalizări, premii și titluri de onoare, în semn de recunoaștere a contribuției sale în lumea artelor și a literaturii, dar și a implicării sale în lupta pentru obținerea drepturilor civile pentru persoanele de culoare din Statele Unite ale Americii. Dintre acestea, menționăm doar câteva: 

• nominalizare la Premiul Pulitzer în anul 1972 pentru primul său volum de poeme, intitulat Just Give Me a Cool Drink of Water ‘fore I Diiie;
• Premiul pentru Literatură al statului Carolina de Nord în anul 1987;
• trei premii Grammy la categoria „Best Spoken Word Album” pentru înregistrările audio a poemelor On the Pulse of Morning (1993), Phenomenal Woman (1995) și a celui de-al șaselea volum al autobiografiei sale: A Song Flung Up to Heaven (2002);
• Premiul Internațional pentru Drepturile Civile și Umane Alston-Jones (1998);
• Medalia Prezidențială pentru Libertate, care i-a fost acordată de Barack Obama în anul 2011.

Ultimul volum autobiografic a fost publicat în 2013, cu doar un an înaintea morții sale. Acesta se intitulează Mom and Me and Mom (Mama și cu mine și mama), fiind un omagiu adus mamei și bunicii ei. 

Maya Angelou s-a stins din viață în anul 2014. Prin operele sale ea continuă să ne inspire, fiind  una dintre cele mai mari autoare afro-americane și una dintre figurile emblematice ale luptei pentru drepturile civile. A rămas în memoria celor care au cunoscut-o și/sau care au citit-o ca un adevărat model de înțelepciune, generozitate și iubire radiantă, în ciuda adversităților vieții.

Scriitori la infinit – Scriitorii lunii Aprilie

În încheiere, sperăm că am reușit să te surprindem cu detalii noi despre aceste nume însemnate ale literaturii universale și că ți-am stârnit interesul în vederea descoperirii lor mai departe  prin lectură. Astfel că, dacă la finalul acestui articol, ai adăugat un nou titlu pe lista ta de lectură, vom considera că misiunea noastră a fost îndeplinită cu succes.

Te așteptăm și în luna mai, cu o nouă selecție de scriitori dragi nouă și indispensabili culturii universale. Între timp, poți descoperi aici Scriitorii lunii Martie și Scriitorii lunii Februarie.

Lecturi cât mai plăcute, dragul nostru cititor!