Seria articolelor din secțiunea Scriitori la infinit continuă cu articolul dedicat scriitorilor născuți în luna mai. Rețeta e cea cu care te-am obișnuit deja: câteva date biografice de interes, informații legate de operele autorilor, recomandări de lectură și curiozități literare.
În luna mai a acestui an, ne-am oprit atenția asupra a patru scriitori de renume: Honoré de Balzac, Walt Whitman, Ian Fleming și Svetlana Alexievici.
Honoré de Balzac – 20 mai 1799
Honoré Balzac s-a născut în Franța, pe 20 mai 1799 și se află în prezent pe lista celor mai importanți și consacrați scriitori ai lumii. Autorul francez este, în același timp, unul dintre fondatorii realismului în literatura europeană.
Opera balzaciană a influențat stilurile a mari scriitori ai literaturii universale, precum: Charles Dickens, Henry James sau Gustave Flaubert, dar și cele ale scriitorilor români, cum ar fi: George Călinescu și Mircea Eliade.
Valoarea incontestabilă a operei balzaciene este în desăvârșit contrast cu omul Balzac, un gluton scund de înălțime care adora să înfulece mâncare și care nu ținea cont de maniere la masă.
Comedia umană/ The Human Comedy este capodopera sa, o masivă serie de scrieri care avea ca scop surprinderea societății contemporane francezului.
1832 este anul în care Balzac are ideea de a crea o serie de cărți care să cuprindă și să surprindă „toate aspectele societății”. Până atunci, Balzac publicase scrieri sub pseudonim, dar, odată cu nașterea ideii a ceea ce urma să devină Comedia umană, Balzac le publică sub propriul nume. Les Chouans (1829) este prima carte pe care Balzac o publică sub propriul nume.
„Pe parcursul a douăzeci de ani, Balzac a pus pe hârtie nouăzeci și șapte de opere, însumând mai bine de 11.000 de pagini.” – Viața secretă a marilor scriitori, Editura Art, 2017
Balzac nu frecventa atât de des precum contemporanii săi saloanele și cluburile sociale, o făcea însă atât cât era nevoie, pentru inspirație. Acesta considera că nu trebuie să frecventeze înalta societate, ci să o creeze, să-i dea viață prin scrisul său, să nască personaje care să redea înalta societate. Scriitorul era, deci, un sociolog atent, un observator care avea scopul de a pune pe hârtie specificul societății sale.
Scurt portret biografic
Balzac a crescut într-o familie fără rang, iar sărăcia nu i-a fost un concept străin de-a lungul vieții (nici chiar, la maturitate). Tatăl său, Bernard-François Balssa reușește să urce pe treptele societății franceze prin forțe proprii și ajunge chiar Secretar în consiliul Regelui. Bernard-François este cel care începe tradiția transformării numelui în ceea ce este astăzi recognoscibil pasionaților de lectură și literatură, modificând numele Balssa în Balzac – o formă „mai nobiliară” a variantei originale.
Honoré a mers puțin mai departe: „[n]ăscut Honoré Balssa, și-a schimbat numele și a adăugat particula aristocratică „de” pentru a-i convinge pe cei din jur că era de viță nobilă”. – Viața secretă a marilor scriitori, Editura Art, 2017
S-a căsătorit în cele din urmă cu Ewelina Hańska, o poloneză de viță nobilă care a avut o lungă relație cu scriitorul francez. Ajunge, deci, cu cinci luni înainte de a muri, să aibă o legătură directă și legală cu aristocrația.
Romanul balzacian
Cu toții știm ori ne amintim din școală de romanul balzacian, de specificațiile acestuia și de faptul că atât George Călinescu, cât și Mircea Eliade erau adepți, admiratori ai lui Balzac și ai stilului acestuia.
Romanul balzacian este o frescă a societății contemporane scriitorului; acțiunea, deci, se petrece într-un context actual scriitorului și prezintă personaje realiste.
Balzac, asemenea celor pe care i-a inspirat, folosește în scrierile sale un narator obiectiv, scrie, deci, la persoana a III-a, nefiind implicat în acțiune direct; acesta este doar martorul celor ce se petrec în filele romanului. Aspectele diverse ale societății sunt temele principale ale romanului balzacian și, deci, a operei marelui francez, fie că vorbim despre Patologia vieții sociale: Tratate despre viața elegantă, Teoria mersului ori Tratate despre excitantele moderne.
Specifică stilului balzacian este maniera prin care este pictată societatea. Pe lângă abordarea realistă, scriitorul ajungea la gândurile și simțirile personajelor sale doar prin trepte specifice. Erau elaborate întâi elementele geografice și de arhitectură, iar detaliile sunt imperioase. Modelul este clar, este vorba despre o gradație elaborată dinspre exterior spre interior:
„Preocupat de raporturile dintre interior și exterior, dintre aparență și esență, dintre vizibil și invizibil” – Laurențiu Zoicaș (Prefața volumului Patologia vieții sociale – Honoré de Balzac)
Lipsa lui de finețe și maniera brutală prin care descrie societatea este și ea specifică stilului lui Balzac, care construiește personaje complexe, cu o diversitate de nuanțe și care se bucură obsesiv de ambiguitate morală. Balzac reușește astfel să transmită cu adevărat umanitatea prin personajele sale, deloc menajate.
„Una dintre valorile de cunoaștere ale dramei și romanului este cea psihologică. Romancierii ne pot învăța despre natura umană mai multe decât psihologii este o afirmație obișnuită. Horney îi recomandă pe Dostoievski, Shakespeare, Ibsen și Balzac ca surse inepuizabile”. – Teoria literaturii – Rene Wellek, Austin Warren
Acest lucru se întâmplă și cu opera balzaciană, care, dincolo de detaliile arhitecturale și de straturile sociale trasate cu dibăcie de francez, ne prezintă și fațete psihologice ale personajelor, drame, filosofii și ideologii, atât de specifice naturii umane.
Apoi, îi suntem cu adevărat datori lui Balzac pentru felul în care ne putem imagina astăzi societatea franceză a secolului al XIX-lea, dar mai ales imaginea Parisului aristocrat, așa cum se întâmplă și cu mica nobilime rurală din Anglia, pictată de Jane Austen la începutul secoluluii al XIX-lea, cu lumea victoriană din romanele lui Dickens ori cu mica burghezie prin ochii lui Wells.
„Viața Parisului și a Franței în perioada ce a urmat restaurației pare că trăiește în sutele de personaje care se mișcă în paginile Comediei umane a lui Balzac; iar Proust a prezentat cu detalii nesfârșite stratificarea socială a aristrocației franceze în descompunere. Rusia moșierilor din secolul al XIX-lea apare în romanele lui Turgheniev și Tolstoi; avem imagini ale negustorimii și intelectualității în nuvelele și piesele lui Cehov, și ale țăranilor colectiviști în opera lui Șolohov”. – Teoria literaturii – Rene Wellek, Austin Warren
„Folosită ca document social, literatura ne poate schița conturul istoriei sociale”, notau criticii Wellek și Warren, lucru deloc de neglijat privind Comedia umană.
Știai că Balzac le-a fost contemporan lui Gustave Flaubert și Victor Hugo?
Comedia umană
Comedia umană semnată de marele francez este considerată a fi capodopera sa, o frescă a societății franceze din perioada de după Epoca Napoleoniană.
Dacă rolul lui Dante în Divina Comedie a fost acela al unui teolog, rolul lui Balzac în Comedia umană este acela al unui sociolog: „pentru creatorul Divinei comedii, principala forță motrice a universului era iubirea, autorul Comediei umane arată că o forță și mai puternică este iubirea de sine, în numele căreia indivizii încearcă să-și impună dominația asupra celorlalți și să și-o mențină”. – Laurențiu Zoicaș (Prefața volumului Patologia vieții sociale – Honoré de Balzac)
Comedia umană cuprinde 91 de lucrări – povestiri, eseuri analitice și romane – duse la bun sfârșit de francez, dar și 46 de lucrări neterminate, multe dintre ele existând doar ca titluri, viitoare lucrări pe care Balzac urma să le scrie.
Balzac spunea: „Starea societății ne transformă nevoile, trebuințele, preferințele în răni, în boli, prin excesele la care ne dedăm, mânați de dezvoltarea pe care le-o imprimă gândirea. De aici și titlul, preluat din știința medicală: unde nu există boala fizică, există boala morală. Patologia socială este o Antropologie completă, de care lumea științifică, elegantă, literară și familială duce lipsă”. – Patologia vieții sociale
Scriitorul vs. Opera
„Declarațiile, atitudinile și activitatea unui scriitor nu trebuie niciodată confundate cu implicațiile sociale ale operelor lui. Balzac este un exemplu izbitor al posibilității acestui decalaj; căci simpatiile sale mărturisite erau toate de partea vechii orânduiri, de partea aristocrației și a Bisericii, instinctul și imaginația îl atrăgeau mult mai mult spre tipul acaparator, speculant, spre noul exponent viguros al burgheziei”. – Teoria literaturii – Rene Wellek, Austin Warren
Să nu uităm toate încercările sale de a deveni editor, om de afaceri, critic și chiar politician. Tentative regăsite în Comedia sa umană, care surprinde zadarnicele sale eforturi de a-și depăși condiția.
Ritualuri de scriere sau Balzac și dragostea pentru cafea
Balzac este celebru pentru ritualurile sale de scriere. De la excesul de cafea, la numărul năucitor de ore petrecute scriind (cu cerneală și peniță), excentricitatea francezului rămâne un element fascinant, ce adaugă la imaginea sa pantagruelică și plină de vicii.
„Dependent, francezul bea până la cincizeci de cești de cafea turcească neagră pe zi. Într-o epocă ante-Starbucks, acest nivel de consum necesita o reală doză de ingeniozitate. Când nu obținea rezultatul scontat din forma lichidă, măcina o mână de boabe și pur și simplu dădea pulberea pe gât”. – Viața secretă a marilor scriitori, Editura Art, 2017
În prefața cărții Patologia vieții sociale de Honoré de Balzac, Laurențiu Zoicaș scria: „Consecințelor sociale și fiziologice ale consumului de stimulente le sunt consacrate pagini care, din păcate, nu și-au pierdut deloc actualitatea – deși, la drept vorbind, otrăvurile denunțate aici ne par inofensive în comparație cu evantaiul, astăzi tot mai larg, de substanțe dopante, psihotrope sau halucinogene. Descrierea – autoironică și amuzantă – a propriei stări de ebrietate face din Balzac unul dintre inițiatorii unei explorări care va trece prin Paradisurile artificiale ale lui Baudelaire și prin Jalnica minune sau Infinitul turbulent ale lui Henri Michaux”.
Despre ritualurile de scriere ale autorilor, criticii literari Wellek și Warren spun: „(…) scriitorii lumii moderne își însușesc, sau cred că-și însușesc ritualuri, pentru a provca o stare propice creației. Schiller păstra mere putrede în biroul în care lucra; Balzac scria îmbrăcat în straie de călugăr. Numeroși scriitori gândesc culcați la orizontală și chiar scriu în pat – scriitori foarte diferiți, cum ar fi Proust și Mark Twain. Unii au nevoie de liniște și singurătate; dar alții preferă să scrie în mijlocul familiei sau în societate, în atmosfera unei cafenele”. – Teoria literaturii – Rene Wellek, Austin Warren
Imaginea lui Balzac scriind îmbrăcat în straie de călugăr, înconjurat de cești de cafea, cu notițe și iscălituri pe zeci de foi de hârtie, completată de cea a unui om mic de statură lipsit de maniere, înfulecând și bând cantități șocante de mâncare ori lichioruri, se împletește fabulos și redă în sine un tablou aparte al societății franceze care i-a dat naștere. Obsedat să devină o personalitate de succes, încurajat de mic copil să gândească liber, foamea incontrolabilă a micului Balzac de citit (literatură, dicționare, orice îi pica în mână), toate contribuie la crearea uneia dintre cele mai influente minți ale secolului al XIX-lea.
Societatea rămâne, poate, cea mai mare obsesie a unui om etern obsesiv.
„Dacă ne-am spune în față tot ce ne spunem pe ascuns unii despre alții, societatea n-ar mai fi posibilă”. – Honoré de Balzac, Viața secretă a marilor scriitori, Editura Art, 2017
Walt Whitman – 31 mai 1819
Walt Whitman s-a născut pe 31 mai 1819 în Long Island, New York și a fost unul dintre cei mai importanți scriitori din secolul al XIX-lea. Opera sa principală „Leaves of Grass” este considerată o capodoperă a literaturii americane, făcând prin aceasta trecerea de la transcendentalism la realism, introducând, totodată, ambele viziuni în scrierile sale.
Inspirația
În tinerețe Walt Whitman citea cu entuziasm și curiozitate opera lui Walter Scott. Apoi s-a familiarizat cu scriitorii clasici și îi citea cu plăcere pe Shakespeare, Dante și Homer, fiind captivat de literatură și de poezie. Câțiva ani mai târziu, prin meseria de jurnalist, l-a descoperit pe scriitorul modern american Ralph Waldo Emerson, a cărui operă l-a inspirat pe Whitman să își transpună ardoarea, emoțiile, trăirile în versuri. Lectura lui Emerson i-a trezit lui Whitman intuiția, încrederea în sine, găsind, astfel, în străfundurile propriei ființe, adevărul care avea să-l facă pe Whitman cel mai mare poet american.
Conform www.waltwhitman.org opera Leaves of Grass/ Fire de iarba, a trecut prin șase ediții și nouă retipăriri în timpul vieții lui Whitman. Pentru fiecare nouă ediție, Walt Whitman a adăugat noi poezii sau le-a modificat pe cele scrise deja, opera crescând, astfel, ritmic odată cu narațiunea.
Versul liber ca spațiu în manifestare
Walt Whitman a fost numit părintele versului liber, deoarece în poemele acestuia versurile nu sunt caracterizate printr-o ordine metrică.
Versul liber nu se supune unei structuri bine definite, nu are metru, rimă și nu este încadrabil în strofe. Încă din structura poeziilor lui Whitman ne putem da seama de valorile închegate pe care acesta le avea, și anume: libertatea, manifestarea liberă a ființei, exuberanța spiritului.
Această libertate a spiritului în care Whitman credea a fost transpusă cu naturalețe în opera sa. Versurile în poemele sale se prelungesc, creează un spațiu, lăsând loc spiritului să se reveleze și să se extindă. Umanist convins, Whitman transmite prin poeziile lui entuziasmul și pasiunea sa pentru viață, euforia, bucuria, extazul, abordând teme precum natura, dragostea, chiar și sexualitatea, subiecte controversate și îndrăznețe pentru poetica secolului al XIX-lea.
Despre Războiul Civil în poezie
Ezra Pound, un poet de renume al modernismului literar din secolul al XX-lea spunea despre Walt Whitman că este însăși America deoarece acesta a reușit să exprime și să cuprindă în opera sa într-un mod autentic și real civilizația din America de la acea vreme.
Cu un angajament social puternic, Walt Whitman se dedică și drepturilor și libertăților sociale, iar în anul 1862 călătorește pe front în Virginia. Această apropiere de război și de soldații răniți îl inspiră pe Whitman în două direcții: cea socială, în care dorește să-i ajute pe cei răniți și devine voluntar în spitalele militare, dar și cea artistică, în care scrie o serie de poeme inspirate din Războiul Civil. Astfel, în anul 1865 este publicată pentru prima dată „Drum-Taps”, o colecție de poezii prin care Whitman devine vocea națiunii.
Natura ca muză
Opera lui Whitman a fost criticată intens de-a lungul vieții sale, deoarece acesta aborda în poeziile lui subiecte îndrăznețe într-un stil departe de a fi tradițional. Poemele lui Whitman sunt scrise la persoana întâi, exprimând cu încredere și curaj diverse emoții intense.
Pentru că Walt Whitman avea o deschidere aparte către spiritualitate, el a abordat de mai multe ori în poeziile lui transcendența sufletului, binele și răul, misterul universului.
Când rătăceam prin Univers cugetând,
am văzut puținul Bine ce se
află-n lume, cum crește iute,
către nemurire,
Și maldărul de Rău cum se topește și repede coboară
către moarte.
(Când rătăceam cugetând – Walt Whitman, Titlu: Fire de iarba – Colecția Cele mai frumoase poezii, Editura Tineretului, Anul 1958)
De asemenea, el credea în puterea vindecătoare a naturii și în conexiunea omului cu natura, astfel că puterea regeneratoare a naturii a fost una dintre temele principale în opera lui.
Stilul natural, intuitiv și inovator al lui Whitman a influențat traseul poeziei, făcându-se trecerea de la formele tradiționale, la o senzualitate modernă.
Putem spune că Walt Whitman a fost un Antoni Gaudi al poeziei; la fel cum Antoni Gaudi s-a inspirat din cele mai mici detalii pe care le oferă natura pentru a construi Sagrada Familia, la fel și Walt Whitman a folosit natura drept muză în poeziile sale pentru a crea premisele deschiderii sufletului.
Walt Whitman a murit pe 26 martie 1892 la vârsta de 72 de ani de pneumonie.
Stilul inovator al acestuia, curajul, atitudinea atotcuprinzătoare, libertatea sufletului și profunzimea spiritului au îmbogățit literatura americană, au schimbat și influențat traseul poeziei, deschizând noi orizonturi pentru poezia europeană, fiind luat ca exemplu de inovație.
Daphne Du Maurier – 13 mai 1907
Tot în luna mai, pe data de 13 s-a născut și Daphne Du Maurier, despre care poți să citești mai multe în articolul dedicat ei: Scriitori la infinit – Daphne du Maurier
Ian Fleming – 28 May 1908
Ian Lancaster Fleming, scriitor și jurnalist britanic, este cel căruia îi datorăm crearea unuia dintre cei mai faimoși, îndrăgiți și admirați eroi ai secolului 20: Bond, James Bond.
Fleming s-a născut în Londra, într-o familie înstărită care i-a oferit o educație aleasă: a absolvit cursurile colegiului Eton şi s-a înrolat mai apoi la cele ale Academiei Militare Regale din Sandhurst, pe care însă nu le-a finalizat, dar și-a continuat studiile în Austria, Germania și Elveția, îmbunătățindu-și astfel și cunoștințele de limbă germană și franceză.
A lucrat ca editor adjunct și ca jurnalist la agenția de știri Reuters, iar mai apoi ca agent bursier, cu Rowe & Pitman, la Bishopsgate.
Știai că în 1931 Ian Fleming a picat examenul de intrare în serviciul public, obținând doar 20 de puncte din 100 la examenul de limbă engleză?
În 1939 a fost recrutat în Armata Regală, unde a fost inițial locotenent în rezervă și asistentul personal al amiralului John Godfrey, lucrând pentru serviciul de informaţii al Marinei Regale Britanice. Mai apoi a fost locotenent comandant și, în cele din urmă, comandant. Toată această experiență a constituit sursa de inspirație pentru scrierile sale. De altfel, primul gând de a scrie, i-ar fi venit, pare-se, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La finalul unei misiuni în Jamaica, autorul ar fi spus: „După ce vom câştiga acest război blestemat, mă voi întoarce să locuiesc în Jamaica, să înot şi să scriu cărţi.” După război, Fleming a avut până în anul 1959 o poziție de manager în cadrul agenției de presă Kemsley. Și-a negociat două luni de concediu anual pentru a le petrece scriind în Goldeneye, proprietatea sa din Jamaica. Astfel, a reușit să-și îndeplinească promisiunea și visul: în 1952, aflat în reședința sa din Jamaica, Ian Fleming s-a dedicat timp de două luni scrisului, creând astfel primul roman din seria James Bond: Casino Royale.
Știai că cel care a creat unele dintre cele mai apreciate romane de spionaj din toate timpurile a devenit faimos după ce scrisese patru romane care l-au avut ca protagonist pe James Bond?
Din Rusia, cu dragoste este titlul care a atras atenția publicului în anul 1961 (la patru ani de la publicare), datorită președintelui John F. Kennedy, care a menționat această carte ca regăsindu-se pe lista cărților sale preferate.
Mulți cititori au lansat speculații cu privire la sursa de inspirație a scriitorului în crearea faimosului personaj. Unii au identificat foști colegi ai autorului din misiunile secrete de război ca fiind posibile personaje care au ajutat la crearea lui James Bond, pe când alții nu au putut să nu remarce asemănările dintre autor și faimosul spion britanic, speculând că Fleming l-ar fi înzestrat pe cel din urmă cu propriile sale slăbiciuni. Se știe că Fleming fuma excesiv de mult (se spune că ajunsese să fumeze și până la 70 de țigări pe zi), îi plăcea să consume băuturi alcoolice și nu putea rezista femeilor frumoase. Aparent, aceste excese au influențat apariția primului atac de cord în 1961. În urma acestuia, Fleming a decis să ignore recomandările medicilor și să ducă același stil de viață. Autorul a suferit un al doilea atac de cord în 12 august 1964, în urma căruia a decedat, la vârsta de doar 56 de ani.
Fleming a scris în total 12 romane și 2 povestiri care îl au ca protagonist pe James Bond. Aceste titluri s-au regăsit de-a lungul timpului în nenumărate topuri de vânzări din întreaga lume, succesul lor fiind potențat și de popularitatea ecranizărilor apreciate de publicul larg.
Pe lângă faimoasele volume de spionaj, Ian Fleming a mai scris două volume de non-ficțiune (The Diamond Smugglers și Thrilling Cities) și Chitty-Chitty-Bang-Bang, un roman pentru copii care s-a bucurat la rându-i de mare succes, devenind un clasic al literaturii britanice pentru mini-cititori. A fost ecranizat într-un film muzical de excepție, scenariul fiind realizat de îndrăgitul scriitor Roald Dahl și Ken Hughes, autor și regizor.
Dacă nu l-ai citit încă pe Ian Fleming, îți recomandăm să începi fie în ordine cronologică, fie să pornești de la cartea care a stat la baza filmului preferat din seria James Bond, pentru un challenge clasic de tip „cartea sau filmul?”.
Svetlana Aleksievici – 31 May 1948
Svetlana Aleksievici s-a născut în orașul Ivano-Frankivsk, în vestul Ucrainei, pe data de 31 mai 1948. După demobilizarea tatălui său din armată, Svetlana s-a mutat împreună cu familia în Belarus, unde părinții ei au lucrat ca profesori într-o zonă rurală. A studiat jurnalismul la facultatea de profil din Minsk. După absolvire a lucrat în redacții ale diferitelor publicații din provincie și din capitală și a început să lucreze și la redactarea volumelor sale, care redau atmosfera spațiului sovietic și post-sovietic, deseori prin intermediul interviurilor realizate de către autoare. Unii critici literari consideră că Svetlana Aleksievici ar fi fost influențată de operele scriitorului belarus Alesi Adamovici, care considera că cel mai bun mod de a reda ororile secolului XX era nu prin intermediul operelor de ficțiune, ci prin documentare și redarea mărturiilor celor care au supraviețuit atrocităților și încercărilor timpurilor.
„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ – Svetlana Aleksievici
Prima sa carte (I’ve Left My Village) a reunit mărturii ale unor persoane care și-au părăsit locurile natale, însă nu s-a aflat foarte mult timp pe rafturile librăriilor, fiind retrasă de către autorități.
Următoarea sa carte, Războiul nu are chip de femeie, a fost publicată simultan la Moscova și Minsk în anul 1985. Cartea este rodul a șapte ani de documentare, ani în care Svetlana Aleksievici a intervievat zeci de femei sovietice care au fost trimise pe front în al Doilea Război Mondial pentru a lupta împotriva naziștilor. Manuscrisul a zăcut timp de doi ani pe rafturile editurii datorită conținutului considerat de anumite voci ale vremii ca fiind anti-sovietic, o acuzație gravă la vremea respectivă, când a fost chiar și amenințată cu pierderea slujbei sale de jurnalist datorită opiniilor sale considerate a fi împotriva Partidului Comunist și a guvernului. Numirea lui Mihail Gorbaciov în funcția de Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în anul 1985 a însemnat începutul unei noi perioade (perestroika), care a făcut posibilă și publicarea acestei cărți.
Volumul apărut în anul 1990, Soldații de zinc, expune zădărnicia intervențiilor armatei rusești în războiul din Afganistan între anii între 1979-1989, prin redarea poveștilor soldaților sovietici implicați în acțiunile militare. Titlul face aluzie la sicriele din zinc folosite de armata sovietică pentru întoarcerea acasă a soldaților decedați pe câmpul de luptă. Demitizarea războiului și critica indirectă a regimului politic de la vremea respectivă i-au adus critici, iar autoarea a fost – nu pentru prima și nici ultima dată – victima unor acte de intimidare și hărțuire. Alexievici a fugit de persecuția politică sub regimul Lukașenko din Belarus la Paris, Göteborg și Berlin, înainte de a decide să se reîntoarcă la Minsk în anul 2011. Svetlana Aleksievici a continuat să documenteze realitățile mai puțin confortabile ale societății contemporane, în ciuda riscurilor la care s-a expus prin publicațiile sale.
Apărut în august 2019 la editura Litera, Rugăciune pentru Cernobîl este, probabil, unul dintre cele mai cunoscute și apreciate volume ale autoarei. O reeditare a cărții Dezastrul de la Cernobîl (aparută la editura Corint în anul 2015), volumul redă evenimentele din jurul tragediei de la reactorul nuclear din Cernobîl. Interviurile realizate cu zeci de supraviețuitori ai teribilului incident (foști muncitori la centrala nucleară, oameni de știință, medici, soldați, pompieri, văduve, orfani) redau o poveste de o forță emoțională copleșitoare, o poveste care trebuia să fie auzită. Considerând că autoritățile sovietice au încercat să minimizeze și să ascundă publicului efectele accidentului, volumul Svetlanei Aleksievici constituie o sursă importantă de informare pentru cei ce vor să afle mai multe despre evenimentele din aprilie 1986. Adaptarea volumului în anul 2019 de către HBO în miniseria cu numele Cernobîl i-a adus scriitoarei recunoaștere la nivel internațional.
Svetlana Aleksievici s-a bucurat de nenumărate aprecieri înainte de apariția filmului. Ecranizarea însă, a adus opera sa și în atenția celor care până atunci nu erau interesați în mod special de scrierile de acest tip, popularizând subiectele abordate, care altfel poate n-ar fi ajuns în atenția publicului larg din diferite colțuri ale lumii.
Știai că în anul 2015, „scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre“ i-au adus Svetlanei Alexievici Premiul Nobel pentru literatură? Autoarea se numără astfel printre puținii cărora li s-a decernat acest premiu pentru opere de non-ficțiune.
Vremuri second-hand este titlul sub care sunt reunite zeci de voci ce redau declinul culturii sovietice. Un volum publicat în anul 2013, care a fost tradus în limba română și publicat în anul 2016 de editura Humanitas. Întrebări, mărturii, îndoieli cu privire la ce ar putea să rezerve viitorul, toate mai actuale poate azi decât la vremea scrierii.
„Vremuri second-hand este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet.” – Julie Clarini, Le Monde
Cărțile semnate de Svetlana Aleksievici rămân un testimonial neprețuit al trecutului, constituind și un memento al libertății uneori efemere, alteori extrem de greu de dobândit.
Scriitori la infinit – Scriitorii lunii Mai
În speranța că am reușit să te surprindem cu informații noi și că ți-ai îmbogățit wishlist-ul, te așteptăm și luna viitoare pentru incursiuni în viața unor autori de renume, curiozități literare și recomandări de lectură!
Până atunci, te invităm (dacă nu ai citi deja articolele anterioarea ale seriei) să descoperi și Scriitorii lunii Aprilie și Scriitorii lunii Martie.
Lecturi cât mai plăcute, dragul nostru cititor!
Un răspuns