John Steinbeck este unul dintre puținii autori care te captivează și te seduc, indiferent de strategia scriitoricească pe care o abordează. Fie că te poartă în locuri inedite prin jurnale de călătorie („Jurnal rusesc”, „Călătorii cu Charley”), fie că te imersează în universuri sociale și de familie zbuciumate, în romane elaborate, întinse pe sute de pagini precum „Fructele mâniei”, „La răsărit de Eden” sau „Iarna vrajbei noastre”, fie că îți livrează miniaturi narative, microromane cu miză  fabulistică, de parabolă sau chiar mistico-spirituală în lucrări precum „Șoareci și oameni”, „Către un zeu necunoscut” sau „Cupa de aur”, John Steinbeck reușește să îți aprindă imaginația și emoțiile de fiecare dată. Reușita se datorează parțial faptului că volumele  romancierului american pulsează de vitalitate, reconstruiesc reperele uneori inefabile, dar convingătoare ale existenței, în drame și bucurii mărunte, dar totuși culese cu atenție,  indiferent de clasă socială sau de complexitatea intelectuală a personajelor (chiar dacă este cunoscut apetitul evocator al lui Steinbeck pentru zona celor săraci și oropsiți). Dincolo de mizele sociale și politice, de grilele de lectură potențial ideologice, dincolo de faptul că unora li se pare poate prea sentimental și lipsit de subtilitate sau sofisticare, John Steinbeck reușește să agațe un fir roșu, universal uman, în toate prozele sale, pe cât de ușor de recunoscut, pe atât de greu de reprodus.

Luna a apus de John Steinbeck

N-am mai citit de ani buni un roman de John Steinbeck, dar am fost convins că o nouă lectură va avea asupra mea un efect tonic, la fel ca în deceniile în care citeam poveste după poveste semnate de scriitorul american. Cred că mi-a fost dor de John Steinbeck și de efectul magic al prozelor sale, de aceea am ales să parcurg unul dintre microromanele recent traduse în limba română la Editura Polirom. Romanul e intitulat „Luna a apus”.

Luna a apus” este o carte care a adus o contribuție poate mai mica  pe scena literară, cât , mai degrabă a dovedit utilitatea și potențialul unor povești bune în promovarea unor scopuri politice și propagandistice. Apărută în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pusă în scenă și apoi ecranizată în aceeași perioadă, cartea lui Steinbeck s-a bucurat de o mare popularitate, pentru că a spus, la momentul potrivit, povestea rezistenței în fața invadatorilor. Dincolo de cadrul evident și relevant pentru acea perioadă (un mic orășel ocupat de naziști), de care Aliații s-au folosit pentru a ridica moralul și a întări chiar mișcările antinaziste (cu reacțiile corespondente din partea Axei care a interzis circulația romanului), cartea lui Steinbeck poate fi citită  în cheie alegorică și astăzi, explorând psihologia învingătorilor și învinșilor, o psihologie interșanjabilă în cele din urmă.

Fără să întâmpine aproape niciun obstacol, trupele germane ocupă o urbe mică din Europa și se îngrijesc de exploatarea cărbunelui din regiune pentru aprovizionarea armatei. Deși zgomotul armelor se stinge rapid și e destul de clar, în ceea ce privește raportul de forțe cine a câștigat și cine a pierdut,  adevărata înfruntare, adevărata provocare se naște abia ulterior, pe măsură ce invadatorii și invadații sunt nevoiți să conviețuiască pe termen lung. 

În tabăra germană, prin doar câteva personaje membre ale statului major care se instalează în casa primarului, John Steinbeck surprinde tipologii militare variate: maiorul Hunter este inginerul pentru care oamenii și războiul sunt chestiuni de aritmetică, căpitanul Bentick (prea bătrân pentru gradul de căpitan) este familistul cu afinități de gentleman, mai degrabă rătăcit pe front. La polul opus este căpitanul Loft, carieristul pentru care nu există vreun moment sau vreo dimensiune a vieții nemilitarizate. Un aspirant la gradele superioare și un obsedat al regulamentelor și al limbajelor de lemn, Loft vede în război un prilej potrivit pentru desăvârșirea ambițiilor personale. În fine, pentru locotenentul Prackle, un june vesel bon-viveur cu afinități artistice, respectiv pentru locotenentul Tonder, un poet romantic sumbru, războiul e mai degrabă o fantezie onirică. Deasupra lor stă căpitanul Lanser, veteranul Primului Război Mondial, cel care a văzut adevăratul chip absurd al conflictelor (cu ură, haos, epuizare, generali incompetenți care trimit trupe la pierzanie), dar care nu renunță de la a-și face datoria, păstrând o speranță (naivă sau mai degrabă necesar justificativă) că de data aceasta lucrurile vor sta altfel. În tabăra ocupaților, sunt schițați aparent pasivele repere ale comunității: primarul Orden, respectiv doctorul Winter, cei care vor deveni pe parcurs o portavoce profetică a ocupanților.

Sub conducerea lui Lanser, care nu caută vărsare de sânge inutilă, ci doar o menținere a ordinii și un bun mers economic al exploatărilor de cărbune, învingătorii încrezători de la început se vor fisura psihologic pe măsură ce timpul va trece și comunitatea ocupată își va exprima ostilitatea într-o manieră subtilă și își va asambla lent, dar sigur forța de rezistență (făcând tranziția de la sclipirea uimirii ocupației la scânteia furiei). Deși par stăpâni pe situație la început, invadatorii germani vor pierde mai apoi controlul pe măsură ce sătenii își vor exprima dorința de libertate, fie în proteste simbolice, fără sorți de izbândă, dar cu miză psihologică, fie în acte de sabotaj explicit. 

Așa cum sugerează povestea lui Steinbeck, mai ales în partea finală, când Lanser e nevoit să apeleze la măsuri tot mai extreme pentru a menține ordinea, oamenii se supun de nevoie, fără să devină vreodată binevoitori față de invadatori. Iar soldații care au superioritate numerică și tehnică resimt asta, pe măsură ce trăiesc un sentiment de izolare, pe măsură ce cuceritorii vor ajunge să se teamă de cei cuceriți, sub un teribil asediu imaterial. Schimbarea acestui raport de forțe, subtil, este surprins convingător de Steinbeck, fără acte de eroism neverosimile și fără un triumf de facto clar. Căci avantajul celor ocupați rămâne în cele din urmă timpul și apartenența la spațiul în care aceștia trăiesc. Oamenii-turmă pot câștiga o bătălie, animați de fanatism ideologic și de arme avansate, însă tot oamenii-liberi, cei care au motivații  adânci și universale vor câștiga în cele din urmă războiul, la masa psihologică.

Chiar dacă pare ușor naiv-optimist, după standardele de astăzi (ținând cont de ravagiile comunismului întinse pe aproape jumătate de secol),  romanul lui John Steinbeck, fără să fie străin de tragedia războiului și de costurile sale umane, transmite în cele din urmă un mesaj motivațional autentic, universal, într-o miniatură literară reușită, cu atât mai relevantă ținând cont de evenimentele recente din estul Europei. 

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *