Așa cum te-am obișnuit, am pornit la drum și în această lună pentru a descoperi Scriitorii lunii Iunie, din seria Scriitori la infinit, autori importanți care au în comun luna în care s-au născut, dar și faptul că atât opera, cât și biografiile le sunt peste măsură de captivante.

Însoțește-ne în călătoria noastră și află mai multe despre Fernando Pessoa și heteronimii săi, lasă-ne să te surprindem cu cele descoperite despre Salman Rushdie și ale sale Versete satanice și explorează lumea magică creată de Antoine de Saint-Exupery.

Fernando Pessoa  – 13 iunie 1888

Fernando Pessoa s-a născut pe 13 iunie 1888 la Lisabona și este considerat unul dintre cei mai importanți poeți portughezi din toate timpurile. Harold Bloom, critic american, susține despre Pessoa că este cel mai reprezentativ poet al secolului al XX-lea, alături de poetul chilian, Pablo Neruda

Rămas de mic orfan de tată, Fernando Pessoa și-a petrecut copilăria în Africa de Sud, unde tatăl său vitreg fusese numit consul al Portugaliei. Aici își face studiile și primește educație în limba engleză, influență lingvistică ce va fi constantă în opera sa. În anul 1905 se întoarce la Lisabona, pe care nu o mai părăsește niciodată. Aici se înscrie la Facultatea de Litere, însă își abandonează studiile după doar un an și începe să frecventeze cercuri literare avangardiste

Publică cu regularitate articole în diverse reviste literare portugheze și se resemnează, câștigându-și traiul ca traducător din engleză pentru agenții comerciale.

Misterios și complex, Fernando Pessoa a devenit o importantă referință pentru poezia secolului al XX-lea. 

Heteronimie sau despre existența mai multor EU-uri într-un singur spirit

Fernando Pessoa este cunoscut în lumea literară pentru nașterea într-un mod creativ și intuitiv a numeroaselor identități alternative în ceea ce privește scrierea de poezii și romane. 

În domeniul scrierii literare, termenul de heteronim se referă la un autor fictiv, care, în ciuda dimensiunii imaginare, se caracterizează printr-o personalitate atent construită. Heteronimilor li se inventează o biografie, o operă, construindu-se, astfel, autori distincți. 

Acești heteronimi coexistă cu autorul și formează un soi de extensie a personajului său. 

Spus într-o manieră simplistă, conceptul de heteronim se referă la unul sau mai mulți scriitori creați de un autor, pentru a scrie în diferite stiluri. 

Termenul de heteronim a fost folosit prima dată de Speusipp, nepotul lui Platon, referindu-se la un nume care desemnează același lucru. Apoi, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Soren Kierkegaard, părintele existențialismului, se folosește de heteronimie în scrierile sale, inventând, astfel, șapte heteronimii. Însă, la începutul secolului al XX-lea Fernando Pessoa ajunge să dezvolte conceptul de heteronim, fiind cu adevărat unic în contextul liricii moderne, construindu-și, așadar, întreaga viziune poetică în jurul acestor heteronimi. În cazul lui Pessoa au existat cel puțin 70 de heteronimi, cea mai mare parte a operei sale, fiind semnată de aceste personalități inedite cu biografii și activități diverse și distincte. Cei mai cunoscuți heteronimi sunt Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Alvaro de Campos și Bernardo Soares, cel căruia Pessoa i-a atribuit „Cartea neliniștirii.” 

Lista scriitorilor care s-au folosit de heteronimii în opera lor este lungă, însă îi amintim pe următorii: Walt Whitman, Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire, Victor Hugo, Moliere, Voltaire.  

Opera sau în căutarea unei identități pierdute 

Fernando Pessoa avea doar 6 ani când a creat primul său heteronim prin intermediul unei scrisori adresate propriei persoane.

Încă din copilărie am avut tendința să creez împrejurul meu o lume fictivă, să mă înconjor de prieteni și cunoștințe, care nu au existat nicicând. (Nu știu, evident, dacă într-adevăr ei nu au existat, sau de nu cumva eu sunt cel care nu a existat). […]

Îmi amintesc astfel de cel care a fost, mi se pare, cel dintâi heteronim al meu sau, mai degrabă, cea dintâi cunoștință a mea inexistentă – un anume Chevalier de Pas, erou conceput pe la șase ani, prin intermediul căruia îmi scriam scrisori adresate mie însumi, și a cărui imagine, nu întru totul ștearsă, încă mai farmecă acea parte a afecțiunii mele ce se învecinează cu saudade. […] Tendința de a alcătui în jurul meu un alt univers, asemănător acestuia, dar populat cu alți oameni, nu mi-a părăsit niciodată imaginația. Ea a cunoscut diverse faze, printre care și următoarea, ce s-a produs într-o vreme când devenisem deja aproape adult. Îmi venea uneori câte o expresie spirituală, cu totul străină, dintr-o pricină sau alta, de cel care sunt eu, sau de cel care mă cred că sunt. Și o spuneam, imediat, spontan, ca și cum ar fi aparținut unuia dintre acești prieteni ai mei, cărora le dădeam imediat un nume, le inventam o poveste și care se înfățișau de îndată dinaintea ochilor mei cu un chip, cu o statură, cu îmbrăcăminte și gesturi bine definite. Așa mi-am făcut eu, și i-am răspândit în lume, tot felul de prieteni și de cunoștințe care nu au existat niciodată, dar pe care încă și astăzi, după treizeci de ani, îi aud, îi simt și îi văd. Repet: îi aud, îi simt și îi văd… și mi-e dor de ei.” – (Fragment din scrisoare care explică geneza heteronimilor, Opera poetică/Fernando Pessoa, Dinu Flămând, Humanitas Fiction, 2011)

Să fie aceasta o modalitate de a-și ascunde identitatea? Sau o exprimare autentică a sinelui, cu toate fațetele lui? Este foarte interesant de observat cum Pessoa a înțeles încă de la vârste fragede că EU-l lui va fi întotdeauna multiplu. Așadar, pentru a oferi un răspuns întrebării de mai sus, putem să afirmăm că această strategie de creare și de coexistență a măștilor lirice nu reprezintă altceva decât posibilitatea autorului de a-și exprima toate manifestările sufletului, într-un mod cât mai real, adecvat și exact cu putință.

Întreaga operă a lui Fernando Pessoa se reduce la irealitatea unei vieți cotidiene și la realitatea ficțiunilor create prin intermediul heteronimilor. 

Încă din fragmentul de mai sus putem să intuim că personalitatea lui Pessoa a fost una complexă, dictată așadar de acea imaginație efervescentă prin care crea o lume fictivă în jurul său. Creator al unui uimitor teatru poetic („drama em gente”, după propriile cuvinte), Fernando Pessoa este autorul unei lirici melancolice, proiectând prin intermediul întregii sale opere un imens scenariu în care personajele literare erau de fapt oamenii vii. 

În opera lui, Pessoa abordează teme spirituale, esoterice și filosofice, urmărind să găsească adevărul profund al existenței umane, de dinainte de căderea lumii în iluzie. Acesta percepea realitate ca pe un întreg, dorind să afle adevărul existențelor anterioare. În opera lui, Pessoa urmărește o anumită împlinire și revelație spirituală, care să îl poarte în acel univers ce transcende rațiunea umană, acel tărâm aflat mai presus de granițele lumii fenomenale, dincolo de lumea percepută prin simțuri. Pessoa nutrește, așadar, către afirmarea unității eului; un eu care se manifestă în dualitate, dar care există dincolo de spațiu și de timp; un eu al purei conștiințe. 

În Cartea neliniștirii – după numele original „Book of Disquiet” – regăsim esența spiritului lui Pessoa, făcând cunoștință cu pierderea identității autorului. Acesta scrie despre reflecțiile a ceea ce înseamnă condiția monotonă și limitativă a omului, și nu oricum, ci prin intermediul heteronimului Bernardo Soares, cel căruia Pessoa i-a atribuit „Cartea neliniștirii.” Această operă seamănă cu un soi de jurnal – căci nu există un fir narativ – în care regăsim cele mai profunde și intime trăiri ale lui Bernardo Soares, acest heteronim caracterizat de o conștiință intelectuală profundă. 

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, la cine sunt martor? Câți sunt? Cine sunt? Care este acest decalaj dintre mine și mine?” (Cartea neliniștirii, Fernando Pessoa, Humanitas Fiction, 2009)

Bernardo Soares ne poartă, așadar, într-o călătorie a introspecției, a sensului, a reflectării asupra propriei vieți, la care acesta asistă din exterior, ca un observator detașat. 

Așadar, putem afirma că întreaga operă a lui Fernando Pessoa reprezintă o profundă căutare spirituală neobosită, având ca ultim scop descoperirea marelui adevăr al Sinelui prin integrarea măștilor lirice în unitatea existenței. Întreaga creație a lui Pessoa reprezintă o reală demonstrație a multiplicării prin forța imaginației și a infinității matricei eului. 

Salman Rushdie – 19 iunie 1947

Salman Rushdie s-a născut în Mumbai, în anul 1947, într-o familie musulmană. Copilăria și educația sa timpurie au stat sub semnul influențelor culturii indiene și britanice, aspect ce a avut un impact notabil și în scrierile sale, multe din acestea îmbinând teme din culturile occidentale și indiene. La vârsta de treisprezece ani a plecat să studieze istoria în Anglia, la King’s College, instituție de prestigiu din Cambridge. Se presupune că în perioada studiilor o parte din greutățile cu care s-a confruntat Rushdie s-au datorat atitudinii rasiste a unora dintre persoanele din jur. După finalizarea studiilor s-a întors la familia sa, care între timp se mutase în Pakistan. În Pakistan a avut o scurtă carieră în televiziune, după care a decis să revină în Anglia, unde a lucrat timp de zece ani în departamentul de copyright al faimoasei firme de publicitate, marketing și PR, Ogilvy & Mather, înainte de a se dedica în totalitate scrisului.

A debutat în anul 1975 cu romanul Grimus și s-a remarcat ca un autor de excepție cu cel de-al doilea roman al său: Copiii din miez de noapte, publicat în anul 1981. 

Copiii din miez de noapte sunt cei 1001 de copii născuți la miezul nopții dintre 14 și 15 august 1947, momentul în care India și-a proclamat independența față de Regatul Unit al Marii Britanii. Toți acești copii sunt înzestrați cu puteri supranaturale: puterea de a călători în timp, a prezice viitorul, abilitatea de a zbura, posibilitatea de a cauza răni fizice prin intermediul cuvintelor tăioase etc. În prim plan se află povestea a două personaje: Saleem, fiul nelegitim al unei femei hinduse nevoiașe, și Shiva, unicul moștenitor al unei familii musulmane înstărite. Destinele lor, care se încrucișează când sunt schimbați la naștere, pot fi interpretate ca o metaforă a istoriei Indiei postcoloniale. 

Realismul magic este cel care caracterizează cel mai bine opera lui Rushdie și Copiii din miez de noapte nu este o excepție. Prin intermediul literaturii, Rushdie provoacă adevărul istoric și propune realități alternative, în care nefirescul e acceptat cu naturalețe și cititorul devine conștient de elementul magic al propriei realități. 

Știai că romanul Copiii din miez de noapte este singurul (până în momentul de față) care s-a bucurat de trei premii Booker Prize? Prima dată premiul i-a fost acordat în 1981, când a câștigat premiul Booker Prize ce se acordă anual; iar mai apoi în 1993 și 2008, când romanul a câștigat premii retrospective: premiul Booker of Bookers Prize în 1993 (premiu acordat pentru a marca aniversarea de 25 de ani a premiului Booker Prize) și The Best of the Booker în 2008 (premiu acordat pentru a marca aniversarea de 40 de ani a premiului Booker Prize).

Ecranizarea romanului s-a bucurat și ea de aprecierea publicului, acordându-i-se patru premii cinematografice și opt nominalizări.

Deși Copiii din miez de noapte rămâne cel mai apreciat roman al autorului, volumul care l-a făcut faimos pe Salman Rushdie în rândul cititorilor (și nu numai) din întreaga lume este Versetele Satanice. Publicarea acestui roman în anul 1988 a schimbat viața autorului care pe 14 februarie 1989 a fost sunat de un jurnalist BBC, nu pentru a-i transmite declarații de dragoste de la cititori împătimiți, ci pentru a-l anunța că fusese „condamnat la moarte” de ayatollahul Khomeini, liderul spiritual al Iranului. A fost prima dată când a auzit cuvântul „fatwa”. Crima de care s-a făcut vinovat în ochii liderului spiritual al Iranului au fost presupusele insulte aduse în romanul său profetului Mohamed; acestea au dus la acuzația de a fi „împotriva Islamului, a profetului și a Coranului” ce i-a fost adresată lui Rushdie, dar și celor implicați în publicarea romanului. Acesta a fost apogeul unui șir de reacții nefavorabile din partea multor țări și comunități islamice: India a fost prima țară care a interzis cartea curând după publicarea acesteia, fiind urmată la scurt timp de multe alte țări, precum Africa de Sud, Pakistan, Arabia Saudită, Egipt, Somalia, Bangladesh, Sudan, Malaezia, Indonezia și Qatar. Acțiuni de protest au avut loc în diferite părți ale lumii, uimind opinia publică cu reacțiile puternice pe care le-a putut stârni o carte, o carte de ficțiune.

Fără îndoială, titlul este primul care a atras atenția multor membri ai comunității islamice asupra acestei cărți, versetele satanice fiind considerate a fi de inspirație diavolicească. Aceste versete sunt cele care au fost eliminate din Coran, fiind considerate o revelație falsă avută de profetul Mohamed, pe care diavolul ar fi vrut să-l păcălească și să-l convingă să acorde caracter divin unor trei zeițe păgâne. Tradiția islamică nu recunoaște existența acestor versete, întrucât ele vorbesc despre trei zeități, acest lucru fiind considerat o abatere de la monoteism. Mai mult, acceptarea acestor zeițe, însoțitoare ale Profetului, ar fi presupus o egalitate între femei și bărbați și, prin urmare, și o schimbarea a modului de raportare la femei în cadrul societății islamice.

Din păcate, se pare că mulți dintre cei care au fost revoltați de această apariție editorială,  s-au oprit la titlu și, eventual, la parcurgerea – mai mult sau mai puțin superficială – a câtorva paragrafe, fără a cunoaște cu adevărat conținutul.

Într- un interviu acordat publicației New York Times în decembrie 1990, Salman Rushdie a declarat: „În ultimii doi ani am încercat să explic faptul că rolul Versurilor satanice nu a fost niciodată jignitor. Povestea lui Gabriel este o paralelă cu modul în care un om poate fi distrus prin pierderea credinței.”

Controversele iscate au generat și multe discuții legate de libertatea de exprimare, blasfemie, toleranță și consecințe dure și foarte reale ale actului creativ, consecințe care pot părea distopice până la aflarea unor vești precum: înjunghierea traducătorului ediției italiene a romanului pe 3 iulie 1991, înjunghierea traducătorului ediției japoneze a romanului pe 12 iulie 1991, împușcarea editorului ediției japoneze a cărții în octombrie 1993 etc.

Romanul i-a adus autorului premiul Whitbread, o nominalizare la premiul Booker și o acuzație care a dus la ani trăiți cu multă precauție, în ascunzători, folosirea unor pseudonime etc. La evenimentele publice la care participă, autorul este însoțit de gărzi de corp. În ciuda amenințărilor, a creșterii recompensei pentru uciderea lui (care a crescut în 2016 la uimitoare valoare de 3.8 milioane de dolari), Salman Rushdie nu a încetat o clipă să lupte pentru libertatea de exprimare.

Autorul a surprins experiența anilor petrecuți în ascunzători în volumul autobiografic intitulat Joseph Anton, acesta fiind pseudonimul de care s-a folosit și pe care l-a ales inspirându-se din numele a doi autori pe care-i admiră foarte mult: Joseph Conrad și Anton Cehov.

Salman Rushdie a mai scris și non-ficțiune, povestiri, cărți pentru copii – precum apreciatul volum Harun și Marea de Povești, apărut la editura Polirom. Cel mai recent volum al autorului a fost publicat de aceeași editură, se intitulează Quichotte și a fost nominalizat la Booker Prize în 2019.

Dacă nu ai citit încă niciuna dintre operele autorului, te provocăm să începi cu volumul Versetele satanice dacă ți-am stârnit curiozitatea cu vâlva creată de publicarea acestuia, o controversă ce nu s-a stins cu adevărat nici la peste trei decenii de la prima sa apariție în librării. Sau poți să începi incursiunea în lumea operelor lui Rushdie cu romanul Copiii din miezul nopții pentru a descoperi nota unică a realismului magic în care-și introduce autorul cititorii.

„Literatura este locul unde explorez punctele cele mai înalte și cele mai slabe din societatea umană și din spiritul omenesc, unde sper să nu găsesc adevărul absolut, ci mai degrabă adevărul poveștii, al imaginației și al sufletului.” – Salman Rushdie

Antoine de Saint-Exupery – 29 iunie 1900

Antoine de Saint-Exupery, scriitorul care i-a dat viață Micului Prinț și lumii sale fermecate s-a născut și el, tot în luna iunie. Poți găsi mai multe detalii despre acesta și opera sa în articolul seriei Cărți care au schimbat lumea, Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry: ghidul către libertate și regăsirea sinelui. Te invităm la o lectură plăcută, în care este subliniată importanța Micului Prinț.

Scriitori la infinit – Scriitorii lunii Iunie

În speranța că am reușit să te surprindem cu informații noi și luna aceasta și că ți-ai îmbogățit wishlist-ul, te așteptăm cu drag luna viitoare pentru incursiuni în viața unor autori de renume, curiozități literare și recomandări de lectură!

Până atunci, te invităm (dacă nu ai citi deja articolele anterioarea ale seriei) să descoperi și Scriitorii lunii MaiScriitorii lunii Aprilie și Scriitorii lunii Martie.

Lecturi cât mai plăcute, dragul nostru cititor!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *