La una dintre edițiile #LibrisTalks, din cadrul LibFest am avut ocazia să discut cu Petronela Rotar despre trauma psihică și urmările ei. Pe lângă aspecte legate de definția acestui concept tot mai relevant în context contemporan (și tot mai larg înțeles), impactul traumei în viața de zi cu zi, am ajuns și la discuția despre posibilele întâmpinări terapeutice ale oamenilor traumatizați. După ce Petronela Rotar a detaliat despre strategiile de lucru ale lui Gabor Mate, la al cărui workshop participă, interlocutoarea mea  a făcut o recomandare de lectură pe care a elogiat-o și care mi-a stârnit curiozitatea: cartea lui Peter A. Levine, „Într-o voce nerostită” , tradusă în limba română la Editura Pagina de Psihologie. Recunosc că a fost una dintre cele mai surprinzătoare și interesante volume de care am avut parte în acest an, tocmai pentru că propune o răsturnare  de paradigmă în abordarea terapeutică dominantă (aplecată mai degrabă asupra  emoțiilor, rațiunii, înțelegerii) și se adresează corpului,  o instanță pe care suntem mai degrabă  tentați să o controlăm și să o supunem propriilor minți.

Într-o voce nerostită de Peter A. Levine

Peter A. Levine reia o tradiție dedicată terapiilor corporale din ultimul secol, inaugurată de psihanaliști precum Wilhelm Reich, Franz Alexander și alții,  influentă la începutul secolului al XX-lea, culminând probabil cu perioada culturii alternative, a anilor ‘70-’80 (perioadă ilustrată de inflația de propuneri terapeutice, unele bizare, multe dintre ele desfășurate în cadrul Institutului Esalen din SUA, despre care vorbește și Will Storr, în volumul „Selfie”, apărut la Editura Litera). Această abordare psiho-somatică s-a diluat în tot felul de practici obscure, cel mult curioase, alteori periculoase, din lipsa unor temeiuri științifice în privința ipotezelor de lucru și a eficacității lor. Și astăzi, o parte a teoriilor somatice (precum chiropractica, osteopatia, terapia cranio-sacrală) sunt privite cu un scepticism de cele mai multe ori sănătos de către comunitatea științifică, deși sunt industrii de milioane de dolari și unele dintre ele sunt reglementate în anumite state, în spațiul medicinei alternative. Peter A. Levine e fondatorul metodei intitulate somatic experiencing, o abordare terapeutică centrată pe experiența corporala, adică pe observarea și facilitarea răspunsurilor corporale la stimulii extremi. Abordarea lui Levine suferă de două vulnerabilități: pe de-o parte nu are încă suficiente dovezi de eficacitate, stabilite prin standardul riguros al studiilor clinice și, pe de altă parte se bazează pe două teorii controversate din lumea științifică (criticate în ultimii ani mai ales din cauza imaginii simplificatoare pe care o propun): teoria triunică a creierului (avem un creier reptilian responsabil de nevoile de bază ale supraviețuirii, un creier emoțional și un creier executiv și logic, dezvoltate etajat în milioane de ani), respectiv teoria sistemului nervos polivagal (sistemul nostru nervos reacționează în fața stresului prin 3 componente autonome: sistemul nervos simpatic, respectiv sistemul nervos parasimpatic mielinizat și nemielinizat al cărui reprezentant e cu precădere nervul vag, de unde si numele de teorie polivagală). Cu toate acestea, eu am apreciat curajul de a lansa o ipoteză fundamentată biologic (care ia în discuție studii comparative om-animal și evaluează reacțiile organismelor vii în fața stresului) și de a construi un model terapeutic cu potențial. 

Teoria lui Levine dă prioritate corpului în înțelegerea și tratarea traumei. În acest sens, așa cum au sugerat și alți teoreticieni ai altor școli terapeutice, trauma nu e evenimentul care ni se întâmplă, ci răspunsul distorsionat sau întrerupt al corpului la ce ni se întâmplă, în lipsa unui martor empatic.

Volumul „Într-o voce nerostită” este de fapt o pledoarie pentru reabilitarea importanței corpului nu doar în abordarea traumei, ci și în experiențele noastre de zi cu zi. Vulnerabilitatea noastră la traumă este cu atât mai mare, cu cât suntem mai deconectați corporal și cu cât ne înțelegem prea puțin spațiul viu, intern pe care îl locuim. Cu cât instinctele noastre de bază sunt mai distorsionate, cu cât suntem mai goliți de senzații, mai disociați, cu atât riscăm să experimentăm trauma, atunci când corpul își va activa programele de supraviețuire în situații pe care le vom percepe drept extreme.  Mi s-ar fi părut mai logic ca Levine să fi început cu a doua parte a volumului înainte de a explora modelul său teoretic și terapeutic privitor la traumă. Iar asta pentru că, în a doua parte, Levine vorbește despre reconsiderarea instinctelor și focalizarea pe dimensiunea noastră întrupată deplină care, în multe privințe, o ia înaintea minții, ne orientează și ne ghidează acțiunile. 

După 200 de ani de moștenire iluministă în care s-a acordat un primat rațiunii și excepționalității umane în lumea vie, e momentul să ne amintim că suntem ființe instinctuale cu o singură minte, dar cu trei creiere integrate. Rafinate în milioane de ani de evoluție, cele trei creiere vorbesc limbaje diferite și totuși sunt relativ conectate și capabile să funcționeze parțial armonic. Terenul lor de desfășurare este însă corpul, el este de fapt colectorul tuturor comenzilor cerebrale, transmise de la etaje diferite, el este cel capabil să articuleze, e adevărat într-o limbă care nu ne e mereu foarte clară (tocmai pentru că noi suntem obișnuiți să privilegiem limbajul articulat și înțelegerea rațională) tot ce se întâmplă în creier. Tocmai de aceea, corpul ar putea fi focusul pentru tratarea traumei, atâta timp cât, în situațiile extreme, o mare parte a răspunsurilor cerebrale depășesc neocortexul și activează programe de supraviețuire ce ne pot copleși sau lua prin surprindere dimensiunea rațional-conștientă.  După o explorare a cauzelor prin care corpul este ținut încă în plan secund sau cel mult obiectualizat și folosit ca mijloc de afirmare/seducție/obținere a admirației, Peter A. Levine  propune o serie de exerciții care să ne apropie mai mult de experiențele noastre corporale (exerciții destul de simple, dar care au nevoie de o practică mai îndelungată pentru a putea trece la un nivel de conștientizare suficient).

Prima parte a volumului încearcă să livreze un model teoretic pentru înțelegerea traumei, folosind fundamente biologic-comportamentale bazate pe studii comparate. Premisa de la care pornește Levine pare relativ simplă: și animalele, la fel ca noi, trec prin situații amenințătoare de viață, situații extreme în care nici fuga, nici lupta nu mai sunt de ajutor. Cu toate acestea, o antilopă care supraviețuiește unui atac sau un șoarece prins de o pisică, chiar dacă desfășoară cunoscuta reacție de freeze, de îngheț (care are justificarea și eficacitatea ei și pe care Levine le explică) în fața agresorului, ulterior, după epuizarea pericolului sunt capabile să își reia existența mai departe, cel mult cu o oarecare prudență față de circumstanțele în care s-a produs experiența amenințătoare. Pe de altă parte, o parte dintre oamenii expuși la situații pe care le percep extreme (și în care simt neajutorare deplină) se luptă ulterior cu mari dificultăți, culminând cu tulburarea de stres posttraumatic. Folosind studii etologice din ultimele decenii, Levine caută să înțeleagă ce separă trăirea acestor experiențe marcante în cazul oamenilor și animalelor. În acest sens, autorul argumentează că în fapt, la fel ca strămoșii noștri mai primitivi suntem echipați biologic să facem față experiențelor extreme, doar că acele programe de supraviețuire descărcate în corp de structurile mai primitive ale creierului sunt mai degrabă încurcate sau potențial blocate de mintea conștientă. 

Cumva, tocmai din cauza complexității noastre și a etajării triple cerebrale (proces care a avut loc în milioane de ani și în urma căruia nu a rezultat o armonie deplină între aceste etaje), ne punem singuri bețe în roate când ne confruntăm cu evenimente traumatice. În același timp, complexitatea noastră biologică ne oferă și mai multe resurse de recuperare sau de gestionare a unui eveniment amenințător în funcție de intensitatea sa: pe lângă reacțiile de tip fight-flight (asociate sistemului nervos simpatic), mai avem două tipuri de reacții: una comună cu cea a animalelor – reacția de freeze, deci de îngheț și închidere (modulată de sistemul nervos parasimpatic nemielinizat), respectiv reacția avansată, specifică nouă, a angajamentului social, aceea de a căuta consolare și ajutor la cei din jur (modulată de sistemul nervos parasimpatic mielinizat). Aceste idei sunt asociate teoriei polivagale cu privire la sistemul nervos, de care am amintit. 

În funcție de intensitatea percepută a evenimentului, ajungem să trecem prin una dintre aceste reacții, dar ultima reacție de adaptare rămâne cea de îngheț. Aceste aspecte sunt esențiale mai ales în terapie, pentru că permit terapeutului să observe reacțiile clientului său (fiecare din dimensiunile amintite ale sistemului nervos are o formă de expresie corporală relativ specifică) și să permită tehnici de intervenție în funcție de tipul de reacție blocată. Tocmai de aceea, sugerează Levine, terapiile obișnuite, centrate pe conversații și înțelegere nu pot fi de ajutor persoanelor care sunt blocate în stadii de reacție mai primitive, ce nu permit stabilirea unei relații terapeutice eficiente (adică persoane care sunt blocate în reacții dincolo de mecanismul cel mai accesibil, dar și primul depășit,  al angajamentului social) – pentru aceste persoane, ieșirea din blocaj e posibilă doar prin experiențe somatice specifice (prin acces la vocea nerostită a corpului care dă și titlul volumului).

Ilustrând prin exemplul personal (Levine a suferit un accident de mașină), dar și prin cazurile pe care le-a tratat, Levine explică ce se întâmplă cu noi într-o situație percepută extrem de amenințătoare. În esență, atunci când trecem printr-o asemenea situație, în corpul nostru se descarcă programele de supraviețuire: când angajamentul social cedează, la fel și lupta sau fuga, nu mai rămâne decât înghețul. Reacția de îngheț nu e în sine un indicator de traumă, ci este pur și simplu un răspuns complex pe care îl desfășoară și animalele și oamenii. Consumarea întregului proces: intrare și ieșire din îngheț pot crea însă probleme. Căci această intrare și ieșire implică valuri emoționale copleșitoare, experimentate succesiv plăcute, dar și neplăcute, stări de agitație, tremurături, modificări semnificative ale parametrilor vitali, toate fiind expresia a ceea ce Levine numește finalizarea reacției, adică mecanisme naturale de descărcare a energiilor de supraviețuire. Iar aici găsim punctul de greutate al teoriei lui Levine: blocarea, întreruperea procesului biologic de finalizare a reacției,  din cauza propriei noastre anxietăți (generată de neînțelegerea celor trăite și de lipsa de familiaritate cu potențialul nostru corporal) sau din cauza intervențiilor externe (oameni care sunt îngrijorați/speriați de reacțiile corporale ale victimei și, fie o imobilizează, o tranchilizează, fie îi dau ordine precise împotriva acestui răspuns) conduc la un moment în care atașăm frică peste un proces primitiv, dar relativ fiziologic pentru întâmpinarea stresurilor extreme. 

Apariția fricii față de experiențele trăite conduce apoi, într-o spirală complexă dar comprehensibilă pe care Levine o detaliază la blocare în reacție, ceea ce va fixa, de asemenea și energiile intense descărcate în organe (de la sistemul digestiv și până la cel musculo-scheletal). Complexul de energii blocate și frica vor conduce mai departe la rușine, vinovăție, anestezie, hipervigilență și toate neajunsurile sindroamelor asociate cu trauma. Terapia propusă de Levine, adică somatic experiencing, folosind un model de observație centrat pe reacții corporale și  nouă etape detaliate și elaborate de autorul american presupun sprijinirea clientului ca el să ajungă la finalizarea reacției biologice care a fost blocată în momentul evenimentului traumatic. Deci, nu atât retrăirea prin imaginație și memorie de evocare sau înțelegerea traumei cu ajutorul rațiunii sunt în esență de ajutor, ci reactivarea corporală și eliberarea ei de inserturile anxioase/interpretative sunt cele care conduc la eliberarea de traumă.

Așa cum am amintit, perspectiva lui Peter A. Levine nu face parte, momentan, din inventarul solid susținut și probat cu validitate științifică. Cu toate acestea, ca model teoretic și pledoarie pentru reconectare și reabilitare corporală, cartea „Într-o voce nerostită” este cel puțin interesantă dacă nu utilă pentru cititorii obișnuiți. De asemenea, Levine face pași importanți în orientarea pe studiul reacțiilor psiho-somatice,  prin reluarea, pe coordonate biologice, a unor teorii căzute în dizgrație de multe decenii. Deceniile care vor urma probabil că vor aduce dovezi mai solide în această direcție, a limbajului somatic și atunci atât publicul larg, cât și specialiștii din sănătate mintală vor înțelege mai bine dictonul provocator propus de Levine: corpul inițiază și mintea urmează

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *