În 2013 Editura Polirom publica traducerea unui roman semnat de Graeme Simsion îndrăgit de public și critică deopotrivă, o comedie romantică modernă, cu un protagonist atipic și tocmai de aceea cu atât mai mult cuceritor. „Proiectul Rosie” a dat naștere de fapt unei trilogii din care mai fac parte „Efectul Rosie”, respectiv „Rezultatul Rosie”, toate traduse la aceeași editură, Polirom.
„Proiectul Rosie” pleca de la o premisă provocatoare a timpurilor noastre: cum ne găsim partenerii într-o lume hipermobilă, traversată de contradicțiile și tensiunile dintre nevoia unui angajament ferm pe termen lung și nevoia de libertate, stimulată de oportunități la tot pasul? Soluția venea din partea lui Don Tillman, protagonistul romanului lui Graeme Simsion, un genetician australian care încerca să rezolve această provocare folosind mai degrabă mijloace logico-matematice, decât busole emoționale. Don Tillman utiliza liste de compatibilitate, cât se poate de elaborate, pentru a grăbi atât procesul identificării partenerei, cât și pentru a asigura durabilitatea unei eventuale relațiii. Deși abordarea sa pare naivă și aproape don-quijotească, dacă nu cumva chiar oarbă la exigențele contemporane care au adus de ani de zile elementul cultural al iubirii ca ingredient relațional esențial (măcar într-o etapă inițială), Don Tillman nu se simte descurajat, dimpotrivă. Căci farmecul său se naște tocmai prin atipia sa deopotrivă neuronală și comportamentală și din seriozitatea cu care își asumă demersul cercetării sale, făcând abstracție de dimensiunea emoțională a ecuației.
În esență, personajul lui Simsion este o persoană recognoscibilă cu Sindrom Asperger (o tulburare de spectru autist, cu un nivel intelectual și funcțional bun, dar cu probleme de relaționare socială din cauza dificultății de a trăi și înțelege emoții, și mai ales de a înțelege empatic stările mentale și sentimentele celorlalți), dar o persoană care nu se consideră nici infirmă și nici complexată din acest motiv. Dimpotrivă, Don Tillman învață prin exercițiu să citească și să ia aminte la comportamentele celorlalți pentru a-și adapta propriile comportamente și a-și adecva replicile în conversații, chiar dacă adesea mai gafează (mai ales când vine vorba de umor, de subînțelesuri sau aluzii, adică situațiile ambigue social).
Reconstruită prin ochii lui Tillman, realitatea umană pare mai degrabă bizară, pentru un filtru rece, lucid, organizat atunci când se confruntă cu cei ce trec prin spirale emoționale care îi fac pe cei din jur să nu mai vadă lucrurile clar și să-i expună la necazuri și erori. Efectul comic din „Proiectul Rosie” era legat tocmai de faptul că Don Tillman întâlnea o catastrofă a nepotrivirii: pe Rosie, o barmaniță vegetariană destul de împrăștiată și cu părinți incerți (ce coșmar pentru un genetician aspirant la precizie) și tocmai ea ajungea, într-un fel sau altul să îi dea peste cap proiectul. Căci Tillman ajungea să resimtă un interes asemănător celui amoros tocmai față de cea care pare incompatibilă cu listele elaborate inițial.
În a doua parte a trilogiei, Graeme Simsion continuă povestea lui Don și a lui Rosie. Cei doi alcătuiesc un cuplu deja de peste un an, s-au mutat din Australia în SUA. În timp ce Rosie se confruntă cu încercarea de a finaliza deopotrivă un doctorat și studii în sfera sănătății mintale, Don este un cercetător de încredere la un universitate prestigioasă. Dincolo de calculele lui Don pentru care aproape orice doză de incertitudine e insuportabilă și eliminată, Rosie rămâne însărcinată (întâmplător sau nu?). Pe langa provocarea de a relaționa cu o parteneră (deși Don recunoaște că a învățat destul de mult în a citi și a fi alături de ceilalți într-o manieră mai umană), Don se vede pus în situația de a intra în rolul de tată, dar și de a-și completa raportarea la Rosie ca potențială mamă.
Două sarcini cât se poate de dificile în esență mai ales când Rosie va intra în spirala emoțională și hormonală specifică pregătirii pentru maternitate. Pe lângă asta, Don are de gestionat și sosirea în SUA a vechiului său prieten Gene, un alt profesor australian a cărui căsnicie pare să se destrame. Organizat, precum îl știm, protagonistul lui Simsion face ce știe mai bine: pregătește liste, obiective și pornește cu aceași atitudine de cercetător serios în încercarea de a rezolva problemele sale și ale altora deopotrivă. Preocupat să îi găsească lui Gene un acoperiș, dar și să-i repare căsnicia eșuată, Don caută să asigure o sarcină cât mai lipsită de riscuri pentru Rosie și să pregătească cele mai bune resurse pentru viitorul copil. Doar că Don face toate aceste lucruri metodic și consecvent, apelând la articole științifice de top, invetariind meniuri, alimente, explorând potențialul mecanic al cărucioarelor. Pentru el venirea pe lume a copilului este tot un proiect cu variabile pe care le are de potrivit și gestionat (inclusiv abrevierea BUD, falsul alint la care apelează Don, e o prescurtare de la bebeluș urmărit în dezvoltare). E aceasta singura formă în care Don înțelege să fie aproape de fiul său și de soția sa? Lui Rosie pare să îi lipsească din partea partenerului afecțiunea, spontaneitatea, empatia sau măcar disponibilitatea de a primi contradicțiile și poftele unei femei însărcinate care, dincolo de responsabilitatea și prudența față de produsul de concepție, trăiește o legătură afectivă particulară cu viitorul nou-născut. Rosie are de fapt senzația ca trăiește cu un soi de asistent personal electronic (un fel de sistem de operare cu aspect umanoid) care îi supraveghează orice mișcare și o atenționează cu privire la orice pas potențial deviant de la obiectivele optime de menținut în cursul sarcinii (fie că e vorba de a mânca o felie de pizza, o brioșă sau de a ore pierdute de somn)
Fără să poată dezvolta spontan asemenea fire afective, dar tocmai pentru că își dorește să aproximeze anticipata experiență de tată și pentru că nu e obișnuit să înțeleagă situațiile decât culegând informații din exterior, Don caută să filmeze copii la locul de joacă, să încerce să asiste la nașteri și chiar să facă cercetări biologice în ceea ce privește răspunsurile corporale ale copiilor în raport cu tatăl. Dar toate aceste încercări îl vor arunca pe Don în diferite necazuri, tocmai din cauza vulnerabilităților sale de relaționare: o asistentă socială îi va pune la îndoială capacitățile paterne și va solicita testări și cursuri suplimentare, autoritățile îl vor suspiciona pe Don de abuz (în fond cine filmează copiii străinilor la locul de joacă?), iar cercetătoarele feministe cu studii dedicate relaționării dintre copii și părinți în cuplurile de lesbiene vor fi exasperate de rigoarea și contestațiile metodologice ale lui Don. Ce amestec ar putea avea Don în asemenea studii și circumstanțe? Aparent el e condus acolo indirect tot de interesul față de rolul său de tată, dar și prin intervenția superiorilor săi.
Capacitatea de organizare și consecvența lui Don vor triumfa (chiar dacă nu în cele mai previzibile feluri), dar contribuția lui va fi importantă la schimbarea prejudecăților celor din jur legate de competențele sale paterne, la rearmonizarea altor cupluri aflate în criză sau chiar la îmbunătățirea relațiilor din alte familii. În mod ironic, în timp ce calitățile neobișnuite ale lui Don dau rezultate în viețile altora, tocmai în propria sa căsnicie geneticianul cu tulburare Asperger pare să țintească spre un eșec de nedepășit, odată cu apropierea nașterii. Nicio prescripție rațională, nicio listă, niciun argument logic și întemeiat pe care Don le-ar putea elabora nu par să o poată convinge pe Rosie să-și schimbe părerea că partenerul ei e nepotrivit în a fi un tată iubitor. Sau totuși, la fel ca în primul volum, există o posibilitate mai puțin calculabilă, ceva ce scapă estimărilor inițiale, dar care ajunge să așeze lucrurile pe un făgaș acceptabil. Care va fi concluzia cuplului Don și Rosie vă rămâne să descoperiți.
Și în acest al doilea roman al seriei, Graeme Simsion reușește să evoce cu umor și empatie cum se vede lumea golită de sentimente și nuanțe, cât de ordonat și totuși cât de provocator e să trăiești de pe asemenea poziții și cum totuși umanitatea din noi găsește drumul spre celălalt atunci când există perseverență și răbdare.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
