Mă găsești când vrei sau fericirea paradoxală în era consumerismului romantic

Mă găsești când vrei sau de fapt o găsim când vrem pe aceeași Lavinia Braniște pe care o știam. E posibil ca după ce vezi titlul pe raftul unei librării să îți rămână imprimat în minte și să te întrebi oare ce a vrut să spună autoarea, o curiozitate, care trebuie să recunoaștem, a fost foarte bine dozată de către editor din punct de vedere al primei impresii față de ceva necunoscut, tocmai de aceea pe mine m-a dus cu gândul la alte două cărți, Fericirea paradoxală de Gilles Lipovetsky și Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate de Konrad Lorenz.

Societatea de hiperconsum, în termenii lui Lipovetsky, cultivă o formă de hedonism şi de comoditate. Fiecare îşi ia din interiorul societăţii ce vrea sau îl interesează – unii vor iubire, alţii consum, alţii sex. Se creează un spațiu care predispune către o dialectică a viciului, în măsura în care considerăm consumul ca putând fi încadrat la categoria viciu, de unde rezultă că o parte a societăţii se îndreaptă spre producerea satisfacţiilor uzuale şi a divertismentului, pe când alţii se axează pe muncă şi metodă, pe ceea ce înseamnă creaţie şi invenţie.

Pe de altă parte, Konrad Lorenz prefigurează unul dintre păcatele civilizației contemporane, pornind de la ideea multiplelor opțiuni și a libertății aproape indistincte a individului, definit prin sintagma moartea termică a simțurilor și instalarea unei stări de plictiseală generală, abandon, lipsă de repere și toleranță scăzută la neplăcere. Cu alte cuvinte, alegerile pe care consimțim să le facem pot să nu ne conducă întotdeauna către rezultate benefice, în aceeași măsură în care și o libertate prea mare conține un potențial de a genera haos. 

Acest software mental modern scurtcircuitat se regăsește și în proza Laviniei Braniște. Autoarea condamnă și recunoaște o serie de comportamente toxice fără a avea capacitatea de a se desprinde, în principiu fiind vorba de un sacrificiu pentru a plăcea – sacrificiu valabil mai ales în cazul femeilor (fie că vorbim de Maria sau de mama ei). În primul rând, nu doar că cele două rămân în relații cu bărbați din comoditate, de dragul celorlalți pentru a nu le perturba universul familial și familiar, sau din frică în raport cu societatea, în al doilea rând aceste relații nepotrivite ajung să devină un temei de judecată reciprocă, mai ales pentru Maria care își critică mama pentru că încă acceptă un tată care în trecut a înșelat-o.

Publicată în 2021 la editura Polirom, în colecția Ego. Proza, cea mai recentă carte a Laviniei Braniște, Mă găsești când vrei, explorează trauma tradițională contemporană, impresia că îl cunoști pe celălalt până când ajungi să nu îl mai (re)cunoști, oricât de mult timp ai petrece alături de el sau oricât de atent ai fi la evoluția gesturilor lui. Și, în mod tragic, ajungi să nu te mai recunoști nici pe tine.

Pe măsură ce Maria se antrenează pentru a intui sau a-i anticipa mișcările partenerului ei, Victor, tot ea îi găsește scuze pentru orice deraiere. În același timp, cu cât tânăra caută reintrarea în joc sau repoziționarea față de acesta, cu atât estimările comportamentale aplicate personajului masculin se îndepărtează de adevăratele fapte și reacții pe care Victor le dezvăluie cu fiecare criză pe care cuplul o traversează. 

La început romanul promite să dezvolte întâlnirea romantică și grațioasă a unei femei nesigure de propriile calități, ceea ce mi-a amintit de o teorie din Noua dezordine amoroasă a lui Pascal Bruckner, în care autorul nota faptul că în lipsa artei de a plăcea, individul este exclus de pe piaţa seducţiei. Acest lucru e valabil și în cazul Mariei, cu atât mai mult cu cât personajul se simte de cele mai multe ori exclus, aproape invizibil, însă plusează și personal pe această parte, susținând prin diferite mijloace, cele care îi sunt la îndemână și pe care le cunoaște, o autoexcludere programată și totuși nedorită de pe piața seducției.

Maria nu se vede ca fiind nici frumoasă, nici atrăgătoare, atitudine care o plasează la inegalitate în relația cu Victor și o determină să-și schimbe obiceiurile pentru a-i fi din ce în ce mai mult pe plac. Pe de altă parte, presupusul mascul alfa, Victor, plin de umor și ingeniozitate, atent la mișcările moi ale sufletului feminin și aparent receptiv în raport cu dorințele acesteia este în mod calculat și maniacal dispus să-i încalce limitele pentru a o trage pe Maria într-un mod subtil, de partea lui. E ca și când ai sta la o masă și cineva ți-ar împinge răbdător și tacticos scaunul, milimetru cu milimetru, zâmbind și aprobându-te, fără a scoate niciun zgomot și te-ar îndepărta pentru a putea, în distanța creată, să te convingă să te întorci.

Victor nu și-o dorește pe Maria acolo, împreună cu el, își dorește un om care să îl urmeze orbește și care să nu îi chestioneze deciziile. Ceea ce se întâmplă până la un punct. Tot spectacolul și adrenalina de a întâlni pe cineva dispus să te cucerească și să îți dea spațiu în care să te desfășori în ritmul specific se transformă rapid în surpriza de a fi căzut în propria capacană.

Orice obișnuire cu un mod comportamental care e realizată prin intermediul unei răsplătiri menite a sublinia acel mod comportamental determină organismul să accepte o neplăcere prezentă de dragul unei plăceri ce va fi dobândită în viitor sau – într-o exprimare obiectivă – să nu reacționeze în nici un fel la unele situații de stimulare care în absența procesului de învățare ar fi avut un efect de respingere sau dezobișnuire. Am inserat aici considerația lui Konrad Lorenz referitoare la raportul plăcere-neplăcere cu scopul de a demonstra că acest tip de comportament dual, niciodată finalizat, le este pe deplin caracteristic tuturor personajelor romanului. Fără continuitatea în neplăcere și suferință Maria și mama sa, dar și Victor sau tatăl Mariei s-ar simți dislocați, ca și când ar putea interveni un fel de perturbare patologică în momentul în care acest comportament încetează. Personajele par a se concentra insistent în jurul acestei constanțe în neplăcere și tristețe, autoimpusă sau, în mod conex, acceptată ca fiind impusă de societate.

Romanul Laviniei Braniște oferă, dincolo de o analiză psihologică fină, o conturare într-o devenire lentă a altor planuri – relațiile familiale, dubla viață a tatălui și resemnarea mamei în fața trădării, raportarea deficitară la imaginea paternă plus un șir nesfârșit de eșecuri amoroase, care o aduc pe Maria în pragul renunțării, dar și aproape de ipostaza depersonalizării, dacă nu chiar a unui început de nebunie, în care nu mai chestionezi sănătatea emoțională și inteligența ascuțită a celuilalt, cât lipsa inteligenței emoționale personale. 

Toate situațiile se filtrează, în cazul Laviniei Braniște, prin aceeași nevoie de adaptare a personajelor, iar poveștile merită spuse tocmai în acel punct în care eforturile de încadrare pe benzile universale de mers eșuează. Romanul Laviniei Braniște e o pregătire pentru eșec, un mod onest de a încheia etape ale existenței, deja consumate și epuizate, și a continua cu alte mici incertitudini, nu fără a ne întreba dacă tot ceea ce rămâne în urmă este cu adevărat trecut sau ne compune și se compune invizibil în noi și ne găsește când vrea. Nu este o întrebare, cât mai mult greutatea acestei cărți.

Efectul pe care reușește să-l creeze autoarea este cel al unei tristeți copleșitoare a neadaptării și ratării, teme familiare pentru cititor din romanele anterioare. Portretul-robot al femeii angajate într-o corporație devine din ce în ce mai anemic în cadrul acestei abordări seriale a iubirii și despărțirii, dacă ne gândim că toți avem un prieten corporatist sau corporaTRIST, cum se autointitulează ironic tinerii cooptați în acest sistem, și cunoaștem sau rezonăm, în linii mari, cu frustrarea de a lucra pe deadline-uri și statistici care de fapt nu aduc nicio satisfacție profesională sau personală. Din acest punct de vedere, traseul Mariei reunește prescripțiile acestui șablon existențial contemporan. Din nou, avem de-a face cu frustrarea individului care nu excelează în nimic și își găsește sau, cel puțin, caută refugiu într-o relație aparent plină de suspans și necunoscut. Cu cât încearcă să-și iasă din tipar, cu atât personajul rămâne prins și mai puternic în menghina tristeții și a dezamăgirii. 

Temerile și fricile construiesc o serie a subiectelor recurente cu cele din romanul precedent, Interior zero, explorate din perspectiva feminină a neputinței, dar și a unui tip de reziliență emoțională – te obișnuiești cu eșecul, îl accepți, îl asimilezi, crezi că ai trecut de ce era mai rău și apoi vine altul. Ceea ce încearcă de fiecare dată să ne spună Lavinia Braniște se poate rezuma prin povestea unor nesfârșite și imposibile despărțiri, după cum scrie însăși autoarea.

În acest punct putem aminti una dintre ideile psihologului și sociologului britanic, Herbert Spencer despre importanța ritmului în cadrul prozei – Loviturile care se succed în mod neregulat ne determină să ţinem muşchii într-o încordare excesivă, adesea inutilă, pentru că nu putem prevedea repetarea loviturii; când loviturile se succed la intervale regulate, ne economisim forţele. Lavinia Braniște vrea să-și economisească forțele, însă nu reușește de fiecare dată, în momentul în care se relaxează din încordare, lovitura este și mai puternică.

Ca personaj, nici Maria nu reușește să își conserve energia, incapabilă să prevadă de fiecare dată mișcările sau mutările bruște de pioni din cadrul poveștii. Cu toate acestea, textele privite ca unități livrate cititorului, nu din prisma intenției autoarei, cât din perspectiva efectului creat fără a fi excesiv căutat constituie exact rezultatul economiei forțelor – constanța tristeții te păstrează pe o linie de plutire, nu iei liftul un etaj mai sus sau mai jos, dar se întâmplă de multe ori să rămâi blocat între etaje. Și Braniște are talentul de a te ține acolo o vreme până se aude sunetul că te-ai redresat, că ai revenit pe poziții și ești în control citind.

Mesajul mă găsești când vrei este de fapt mesajul celui constant indisponibil emoțional, care nu așteaptă întâlnirea cu celălalt, însă o pretinde ca metodă de intimidare și, în același timp, de îndepărtare. Cu cât intuiești că pentru celălalt devine posibilă varianta de a parcurge acest drum al întâlnirii, cu atât tendința este de a te retrage din acest joc. Mai mult decât atât, mai poate fi un mesaj adresat anxietăților și eșeurilor personale, care ne păstrează într-o stare constantă de veghe, în absența căreia destinul ar fi unul chirurgical, desprinderile ar fi firești, instalându-se tocmai acea moarte termică a simțurilor despre care aminteam la începutul textului.

Așadar, cartea este de fapt un traseu reluat al intențiilor și drumurilor tăiate la jumătate, despărțiri care generează întrebări și te destabilizează, imaginea divorțului părințiilor ca decizie rușinoasă de abandon în raport cu ideea de a rămâne și consecințele dureroase ale acceptării că celălalt înșală și nu mai este prezent în căsnicie.

Tehnica este de cele mai multe ori impecabil folosită la nivel literar, însă povestea creează un vid al relațiilor disfuncționale din care cu greu te extragi la finalul lecturii.         

În timpul zilei eram deprimată. Îmi era dor de ceva sau cineva sau de tot sau de toată lumea, un dor cumplit de dureros pentru care nu exista nicio soluție. Uram casa. Zgomotele pe care le scoteau electrocasnicele, zgomotele de afară. Tresăream la toate și le uram. Devenise totul foarte greu de dus și nu înțelegeam de ce, fiindcă în teorie eram protejată, eram ferită de restul lumii, iar lumea, prin intruziunile ei, îmi dădea semnale că e un loc ostil.

Mi-am dat seama că sunt semne de singurătate cruntă. Cu părinții vorbeam rar și nu ne spuneam mare lucru, mai degrabă ne verificam dacă mai suntem în viață și funcționali. Eu le ziceam întotdeauna că sunt bine, că am tot ce-mi trebuie. Îmi intrase în cap că singura mea șansă era să mă duc la interviuri și să-mi găsesc de lucru, dar nu mă puteam concentra nici cât să deschid un anunț și să trimit un mail.

ioana zenaida

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *