În luna iunie  am parcurs romanul lui Abdulrazak Gurnah, Abandon – al cărui recenzie o găsești aici – tradus și publicat în limba română la Editura Litera și am discutat despre el care la a doua ediție a Clubului de Lectură Bibliofeel. Experiența acestei lecturi mi-a trezit interesul pentru universul exotic al lumii africane, cel puțin pentru un european și așa am descoperit un alt volum interesant semnat de o autoare nigeriană, Ayobamy Adebayo, Rămâi cu mine.

Romanul prezintă o poveste tulburătoare despre experiența feminină și compromisurile relaționale proiectate în lumea nefamiliară, cu accente tradiționaliste exercitate explicit sau din umbră din Nigeria ultimelor decade. Cât de departe ești dispus să mergi într-un parteneriat pentru a atinge un obiectiv reproductiv comun? Ce înseamnă să fii femeie într-o lume care mandatează organizat poligamia centrată în jurul bărbatului? Care sunt consecințele neasumării vulnerabilităților masculine într-o organizare socială cu accente tradiționaliste?

În  romanul lui Gurnah de care aminteam, povestea se petrecea în teritoriul de la granița dintre Kenya și Tanzania actuale, un teritoriu care a fost marcat de violențe masive, mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea. În Abandon amtosfera tensionată civilă care conduce la nenumărate victime, masacrul marii istorii e voalat parțial și erupe fragmentar și discret în destinul personajelor. La fel, și în romanul lui Ayobamy Adebayo, luptele pentru putere și instabilitatea politică, climatul cu răsturnări de putere violente, cu diverși conducător care acced și apoi pierd autoritate, uneori cu urmări sângeroase rămâne undeva în fundal, reflectorul narativ oprindu-se mai degrabă asupra unei familii obișnuite.

Lumea în care trăiește această familie e mai puțin marcată de efemerul politic (deși atmosfera lipsei securității generale e vizibilă – rebelii înarmați și organizați trimit periodic scrisori civililor, cu un fel de curtoazie paradoxală a supraveghetorilor care anunță că îi vor vizita și vor accepta donații obligatorii din partea fiecăruia), cât mai degrabă de firele unor tradiții sociale longevive de pe urma căreia au de suferit în primul rând nonconformiștii.

În Nigeria anilor ’80 poligamia e încă o practică obișnuită și un privilegiu dacă nu chiar o obligație masculină. De pe urma acestei forme de organizare au de suferit însă ambii protagoniști ai romanului, atât cel feminin cât și cel masculin. Akin și Yejide sunt animați mai degrabă de aspirații amoroase și relaționale europene contemporane, bazate pe atracție și comunicare, pe intimitate personală. Amândoi sunt bine educați și relativ înstăriți iar legătura lor incipientă se fundamentează pe un îndelungat și cavaleresc ritual de curtare.

Yejide asumă mai degrabă o atitudine emancipată și egalitară în raport cu partenerul ei și se sustrage încă din perioada inițială a curtării obiceiurilor masculine, impunând un privilegiu monogam. Akin și Yejide  sunt cuprinși însă într-o lume în care întemeierea unei familii și conceperea unui moștenitor sunt necesitățile care ratifică valabilitatea și legitimitatea unui cuplu. Când timpul trece și cei doi întârzie să ofere un moștenitor, deși amândoi și-l doresc, familiile încep să exercite presiuni. Atât Yejide cât și Akin provin din familii în care s-a practicat poligamia, astfel că numeroase mame vitrege (recunoscute inclusiv nominal cu titlul de prima, a doua sau a treia soție) își exercită ulterior autoritatea asupra moștenitorilor.

Romanul debutează chiar cu acest moment, al unei intervenții familiale prin care Yejide e confruntată să accepte o a doua soție fertilă pentru Akin. Pe de altă parte, Akin o iubește pe Yejide și se străduiește să evite, pe cât posibil compromisul poligam, în ciuda numeroaselor oferte, prin inițiativele de pețire pe care le iau rudele sale.

Surprinși în acest context al presiunilor tradiționale, Akin caută în cele din urmă să facă un compromis pentru a-și împăca familia fără să treacă complet peste intimitatea cu Yejide: o acceptă pe Frunmi, a doua soție, fără să o mute însă în casă cu Yejide și fără să întrețină relații intime cu ea. Pe de altă parte Yejide se apără psihic, aproape inconștient, de ingerințele familiei în parteneriatul cu Akin, dezvoltând o sarcină fictivă, după ce parcurge un ritual inițiatic primitiv in compania unor batrani vindecatori.

Yejide traversează experiența pseudocyesis, o afecțiune psihică în care o femeie e convinsă că e însărcinată și corpul ei parcurge toate transformările hormonale și fizice specifice sarcinii (inclusiv creșterea în volum a uterului), fără să existe însă făt în abdomen. Cele două soluții elaborate de cei doi parteneri, menite să întrețină un paravan de protecție pentru a-și conserva cuplul sunt temporare și eșuează. Când devine evident că sarcina lui Yejide nu va fi dusă la termen, după nenumărate controale ginecologice la diverși medici care infirmă sarcina, aceasta ajunge în cele din urmă să discute cu un psihiatru și să piardă sarcina imaginară într-un moment tulburător și de mare intensitate emoțională și pentru cititor. 

Până în acest punct întreaga existență a lui Yejide pare să graviteze în jurul scopului reproductiv, iar stigma socială în raport cu aparenta infertilitate, o stigmă care îi reduce feminitatea la reproducere devine vizibilă. Pe de altă parte, Akin nu pare să o mai poată stăvili pe Funmi care insistă să își câștige rolul de soție nu doar formal, ci prin singurul atu pe care l-ar putea oferi lui Akin (care nici nu o iubește și nici nu se simte atras de ea): un copil real.

Lucrurile iau o întorsătură ciudată, atunci când Yejide rămâne în cele din urmă însărcinată dar, ca și când un blestem i-ar da târcoale, copilul moare în cele din urmă. Partenera lui Akin continuă apoi parcursul maternal printr-o altă sarcină, surprinzător de ușor obținută, în ciuda antecedentelor problematice. Nici copiii pe care îi va naște mai apoi nu vor fi scutiți de dificultăți în ceea ce privește starea de sănătate, fapt care va ridica fără îndoială întrebări și cititorului și familiei lui Akin.

Însă fără să execute repetitiv un scenariu aleator, menit să probeze rezistența psihică și emoțională a lui Yejide, Ayobamy Adebayo dezvăluie misterul cuplului Yejide-Akin în a doua parte a romanului, în care partenerul masculin devine cel puțin la fel de vulnerabil. Pentru a-și conserva această vulnerabilitatea, Akin este cel dispus să meargă departe, trecând chiar și peste tabuuri familiale, în timp ce Yejide pare să devină complice, fără voia ei inițial, într-un aranjament bizar, menit însă să conserve aparențele dar și să exprime loialitate partenerială.

Care este secretul lui Akin și ce se va alege de acest cuplu care insistă să rămână împreună? Când devine încăpățânarea loială toxică și când e pilduitor virtuoasă? Există compromisuri prea mari care distrug o relație sau tocmai capacitatea de a merge până departe împreună, sacrificând repere elementare de intimitate este cea care dă măsura unei iubiri? Vă rămâne să descoperiți.

Ayobamy Adebayo semnează un roman provocator cu ajutorul căruia suntem aruncați într-o arenă a dilemelor etice, o explorare a ciocnirii dintre tradiție și intimitate individuală, a consecințelor asumării rolurilor de gen într-o societate prea puțin dispusă să tolereze alternativa. Adebayo urmărește interesant confruntarea masculină cu un privilegiu pe care nu toți și-l doresc de fapt, urmărește de asemenea dinamica relațiilor feminine într-un context poligam (cu rivalitatea care cochetează cu colaborarea într-un joc nesfârșit).

În acest context poligam care oferă libertate bărbaților, Ayobamy Adebayo răstoarnă paradigma și construiește protagoniști plasați mai degrabă împotriva curentului sau într-un contracurent în care apare o poligamie clandestină centrată feminin. Nicio alegere nu pare ușoră pentru Akin și Yejide în această lume în care nu e loc decât pentru adecvări rigide și impersonale.

Dotun ne promisese la un moment dat un copil, a zis ca ne trimite pe unul dintre băieții lui să stea la noi până când aveam să ramân gravidă. Când l-am auzit, i-am mulțumit în genunchi. Moomi îmi recomandase luni de zile să caut un copil, unul mic care să stea la mine până rămâneam gravidă. Ea zicea că un copil știe să cheme alți copii pe lume. Dacă auzeam mereu în jur glasul unui copil de împrumut, aveau să apară și copiii mei, aveau să vină pe lume numaidecât. Singura problemă era că n-aveam frați sau surori bune, iar cu cei vitregi nu mai vorbisem de ani de zile. N-aveam nicio rudă care să-mi lase copilul pe mână.

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

One Response

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *