Revoluţia din decembrie 1989 rămâne încă un subiect dureros şi deschis, la peste 30 de ani de la înfăptuire. Nici astăzi nu avem toate răspunsurile şi înţelegerea deplină asupra faptelor şi raţiunilor violente care au lăsat în urmă amintiri însângerate mai mult decât în oricare ţară a blocului estic care s-a desprins de comunsim. Nici astăzi vinovaţii pentru masacrul de după fuga lui Nicolae Ceauşescu nu au fost identificaţi şi traşi la răspundere în totalitate. Nici astăzi istoricii nu cad de acord pe deplin asupra evoluţiei evenimentelor, dacă a fost vorba de o lovitură de stat, de o revoltă populară şi ulterior o revoluţie, dacă a fost vorba de un complot străin care a amorsat evenimentele sau, mai nou, aşa cum sugerează provocatoarele volume ale lui Andrei Ursu şi Roland Thomasson publicate la Editura Polirom, dacă haosul de după 21 decembrie a fost rezultatul unui plan secret de rezistenţă activat de Securitate. Tocmai pentru că este un eveniment învăluit încă într-o doză de mister, dincolo de caracterul dramatic şi sângeros, Revoluţia din 1989 a devenit subiect de inspiraţie literară mai ales pentru autorii străini. Patrick McGuinness cu „Ultimele 100 de zile”, Ruta Sepetys cu „Sfârşitul şoaptelor” sau recent publicatul roman al lui William Maz, „Dosarul Bucureşti” sunt doar câteva exemple de poveşti proiectate pe fundalul evenimentelor din decembrie 1989. Beneficiind de libertatea pe care ţi-o dă convenţia ficţională, aceste poveşti îşi permit să dea frâu liber imaginaţiei antrenând toate scenariile posibile.

Dosarul București de William Maz

William Maz, un autor născut în România, dar emigrat în SUA încă din copilărie, absolvent al Universităţii Harvard, un medic convertit la profesia de scriitor încearcă un exerciţiu ambiţios: să creeze un roman elaborat care amestecă elemente istorice cu elemente de thriller şi spionaj în siajul unei poveşti de dragoste spectaculoase. Pentru cititorul român chiar şi minimal familiarizat cu evenimentele din 1989 lectura romanului lui Maz trebuie să pornească de la o premisă banală şi elementară, dar care tinde pe alocuri să fie eclipsată de eventualul apetit pentru răspunsuri legate de ipotezele istorice: avem de-a face cu un exerciţiu pur literar. Nu e vorba de un autor care şi-a propus să facă lumină cu acurateţe istorică în haosul decembrist, ci e vorba de un autor care foloseşte o reţetă populară de scriere a unui roman, potrivind bucăţi din puzzle-ul istoric real cu alternative imaginare pentru obţinerea unui efect spectaculos narativ. Tocmai claritatea simplistă şi înţelegerea relativ deplină a ceea ce a stat în culisele Revoluţiei este privilegiul pe care îl oferă literatura, însă nu şi istoria aşa cum o ştim.

Respectând această convenţie, romanul lui Maz, „Dosarul Bucureşti”, poate fi o experiență agreabilă, în perimetrul istoriei contrafactuale, care valorifică pârghii comune în naraţiunile de profil: mistere de familie, poveşti de dragoste întreţesute pe un fundal istoric cu ingrediente din lumea spionajului. 

Romanul se petrece majoritar în 1989, la finalul Războiului Rece şi pendulează între România şi SUA. Protagonistul poveştii este un analist CIA, Bill Hefflin care primeşte un mesaj din partea unei cârtiţe infiltrate în KGB, pe nume Boris, de a veni urgent la Bucureşti pentru o misiune specială. Bill Hefflin este fiul unui medic grec care a emigrat din România în Grecia şi mai apoi în SUA pe când Bill era adolescent. În acel moment, Bill trăia o poveste de dragoste intensă cu Puşa, pe care a continuat-o epistolar şi după plecare până când Puşa nu a mai răspuns. În SUA, Bill se dovedeşte înzestrat intelectual, ajunge student la prestigioasa Universitate Harvard acolo unde este recrutat să devină colaborator pentru CIA. Tot acolo Bill se întâlneşte cu Catherine, o studentă seducătoare, cunoscătoare a limbii române cu care trăieşte o aventură intensă până ce şi ea dispare, nefiind dispusă să-şi asume un angajament pe termen lung alături de Bill.

Intrigat de mesajul lui Boris, dar şi de interesul CIA care se va dezvălui pe parcurs pentru ceea ce pare să urmeze în România, Bill e cuprins de sentimente ambivalente, deopotrivă nostalgia după copilărie şi dorinţa de a afla ce s-a întâmplat cu Puşa, dar şi precauţie şi înstrăinare faţă de decăderea în care se găseşte România la finalul anilor ‘80. Luând contact atât cu reprezentanţii CIA la Bucureşti, dar şi cu Boris din partea KGB, Bill se simte prins la mijloc între cele două agenţii secrete cu interese similare, dar fără îndrăzneala şi determinarea de acţiune din perioada de vârf a Războiului Rece. Ambele ştiu că Ceauşescu urmează să cadă şi chiar par să aibă planuri de intervenţie în acest sens, dar ambele încearcă să rămână totuşi în umbră şi mai ales să se tempereze reciproc în implicarea acţiunilor menite să aprindă scânteia revoluţionară (în acest punct se simte greutatea pe care Maz o atribuie asupra serviciilor secrete din ipoteza implicării CIA şi KGB în evenimentele din decembrie 1989).  

Gândind mereu cu un pas înainte, serviciile de informaţii îl însărcinează pe Hefflin să obţină date despre conturile lui Ceauşescu din străinătate, despre care se spune că ar valora miliarde de dolari. Timpul este resursa esenţială, mai ales  anticipand  că, odată cu înlăturarea dictatorului, acele conturi vor fi rapid lichidate şi împărţite de eşaloanele inferioare ale ierarhiei. Hefflin se găseşte practic într-o cursă contra cronometru, pe măsură ce evenimentele vor escalada. Călătorind între Timişoara şi Bucureşti, mereu în vizorul Securităţii, încercând să găsească un fir de legătură în rândul miniştrilor care ar putea avea acces la datele dosarului Bucureşti (un nume de cod pentru conturile lui Ceauşescu), Hefflin o va reîntâlni în mod neaşteptat pe Catherine în oraşul de pe Bega, în calitate de corespondent pentru un ziar francez. 

În acelaşi timp, pe lângă misiunea profesională pe care o are de îndeplinit,  protagonistul îşi va asuma şi misiunea personală de a afla ce s-a întâmplat cu Puşa, o vulnerabilitate pe care Securitatea o va exploata din plin, mai ales în ceasul în care soarta serviciilor secrete din România va fi aproape de pecetluire. Dar chiar şi Hefflin, în calitate de agent al serviciilor internaţionale nu are acces la toate piesele de puzzle. Aparenţele sunt înşelătoare şi informaţiile pe care le primeşte din direcţia KGB, CIA, Securitate sunt cel puţin trunchiate. În timp ce violenţele se dezlănţuie din plin iniţial la Timişoara şi apoi la Bucureşti, acolo unde o serie de lunetişti misterioşi îşi fac apariţia, fără ca CIA sau KGB să fie surprinşi de asta, mutările din umbră  îşi urmează cursul. Moartea generalului Milea (ucis în viziunea ficțională a lui Hefflin), numirea generalului Stănculescu ca Ministru al Apărării şi retragerea trupelor în cazarmă, fuga, prinderea şi judecarea lui Ceauşescu, toate acestea sunt legate de aranjamente pe care serviciile secrete internaţionale le urmăresc şi regizează din culise, după cum urmează să afle Hefflin (care va participa chiar și la procesul trucat al dictatorului de la Târgoviște). 

În versiunea alternativ ficţională a lui William Maz, revoluţia română este de fapt o tablă de şah la care joacă serviciile secrete (Stănculescu fiind piesa mutată de CIA, în vreme ce Militaru este pivotul KGB). Aportul popular și confuzia din străzi sunt doar apele de suprafață ale evenimentelor, în adâncime funcționează de fapt logica mutărilor în avans. De ce este Catherine în România? Ce s-a întâmplat de fapt cu Puşa? Cum va gestiona Securitatea intenţia depistată a lui Hefflin? De ce e atât de interesat CIA să remonteze interesul pentru Bucureşti, după ce Ceauşescu a intrat într-un con de umbră şi România a pierdut clauza naţiunii cele mai favorizate? Practică Boris un joc dublu, deşi este infiltrat în KGB? Ce se va întâmpla cu conturile lui Ceauşescu? Toate aceste întrebări îşi vor găsi răspunsul la final, acolo unde fiecare piesă se va potrivi la locul perfect în tabloul narativ. Aceasta este însă şi vulnerabilitatea romanului „Dosarul Bucureşti”, locul în care se simt cusăturile albe ale naraţiunii, în stil mai degrabă hollywoodian: totul primeşte un răspuns şi explicaţiile pe cât de cuprinzătoare, pe atât de neverosimile devin pe alocuri. Practic, misterul de familie şi cele două aventuri amoroase ale lui Hefflin se întrepătrund cu regizarea întâmplărilor din decembrie 1989 de la Bucureşti şi interesele serviciilor secrete (asociate însă tot intereselor personale ale unor membri cheie din organizaţii) într-o explicaţie care nu lasă nimic pe dinafară şi simplifică grosier lanţuri întregi de evenimente, în care CIA şi KGB joacă rolul cel mai important. Aici se simte faptul că Maz şi-a propus să scrie mai degrabă după un şablon în care a integrat corect ingredientele, din punct de vedere al reţetei folosite, sacrificând însă plauzibilitatea istorică.

De apreciat este efortul autorului de a recupera  elemente care dau culoare locală timpurilor şi spaţiilor prezentate (mai ales atmosfera apăsătoare a anilor ‘80, inclusiv dimensiunea paranoică a Securităţii: practic orice personaj cu care Hefflin intră în contact în România e un potenţial informator, de la stewarzii de pe avion şi până la operatorii hotelului Athene Palace, devenit la fel ca în perioada interbelică, un cuib al spionilor). 

Dosarul Bucureşti” este un thriller fără pretenţii, reuşit din punct de vedere al reţetei pe care nu caută să o depăşească, în care Revoluţia română e un accesoriu util pentru a monta şi a desluşi în acelaşi timp o enigmă personală suprapusă cu o enigmă istorică. El îşi poate face efectul şi pentru cititorii români, atâta timp cât renunţăm la exigenţe istorice, la orgolii naţionaliste, la apetitul pentru lămuriri conspiraţioniste şi lăsăm imaginaţia şi indulgenţa narativă să ne poarte într-o versiune alternativă a evenimentelor. 

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *