După ce ne-a oferit o perspectivă inedită, împotriva curentului pozitiv-asertiv, vorbind despre puterea subestimată a persoanelor introverte în volumul „Quiet” (tradus și în limba română la Editura Publica), Susan Cain revine cu o abordare interesantă și tot la fel de îndrăzneață, printr-o altă carte nealiniată tendințelor ultimelor decenii.

Dulce-amar de Susan Cain

În „Dulce-amar”, volum tradus tot la Editura Publica, Susan Cain aduce în discuție caracterul valoros și fertil al întristării ca experiență umană inevitabilă, dar în același timp necesară și cu potențial de îmbogățire. Fără să glorifice depresia sau să pledeze pentru suferința provocată deliberat, Susan Cain ne invită să ne apropiem de un subiect tabuizat într-o cultură care privilegiază temperamentele sangvinic – colerice și încurajează gândirea pozitivă.

Punctul de plecare al autoarei americane sunt experiențele comune pe care cu toții le-am trăit măcar o dată în viață: ascultatul unei melodii melancolice, o privire pe geam stăruitoare într-o zi ploioasă, o plimbare într-un parc cufundat în ceață friguroasă, vizionarea unui film cu final trist. Iată doar câteva situații pe care posibil să ni le amintim și pe care chiar să le căutăm și cu alte ocazii, situații care ne stârnesc de fapt un mix de stări ambivalente, în care se amestecă deopotrivă plăcerea cu tristețea. Asemenea experiențe amestecate sunt caracterizate sugestiv de Cain drept dulce-amare. Ele ne mișcă, stârnesc un anumit tip de întristare în noi și reacții în consecință (plâns, oftat), însă în același timp se dovedesc bizar de înălțătoare sufletește. Mai mult, Susan Cain vorbește despre oameni care au o înclinație să trăiască și să aprecieze mai frecvent asemenea experiențe, anume cei cu tendințe melancolice, cu o conștiință mai acută asupra trecerii timpului, dar și cu o capacitate de a experimenta în mod inedit frumusețea lumii. În acest sens, după ce a propus reabilitarea introverților în volumul „Quiet”, în „Dulce-amar”, Susan Cain ne cartografiază virtuțile temperamentului melancolic. Autoarea americană propune chiar și un minichestionar orientativ pentru a afla cât de dulce-amari suntem pe fond.

Acele experiențe amintite anterior sunt baza de pornire pentru a explora virtuțile tristeții într-o lume aflată în goana gratificărilor și celebrărilor pozitive. Tristețea, ca emoție umană primară, s-a dovedit nu doar un ingredient asociat inspirațiilor artistico-filosofice, deși e prezentă în numeroase culturi și religii. De fapt tristețea, așa cum sugerează cercetători în neuroștiințe, este o emoție prosocială. Fiind ființe sociale, suntem echipați inclusiv neurobiologic să fim afectați de necazurile celorlalți (și nu e de mirare că melancolicii se dovedesc de fapt mai empatici). Prin tristețe putem trăi compasiunea, iar Cain vorbeste citând diverși autori (pana la Darwin) chiar de un instinct compasional. Tristețea în dozele ei potrivite, ca miez al experienței dulce-amar e de fapt expresia unei năzuințe spre un absolut, un paradis utopic sau pierdut. Acea năzuință e  prezentă și atunci când vizionăm un film romantic (precum „Podurile din Madison County”, acolo unde protagoniștii unei povești de iubire intense nu rămân totuși împreună), dar și atunci când ascultăm Sonata lunii sau când privim un tablou expresionist.  

Cu cât capacitatea noastră de a fi mișcați de muzica tristă e mai mare, cu atât devenim mai empatici, mai capabili de a privi lumea prin ochii altuia, dar și de a trăi un soi de experiență cathartică (ca un fel de resetare emoțională și mintală spre o stare de venerație). Năzuința asociază un apetit pentru o frumusețe profundă și perfectă, dar și o conștientizare că aceasta e mai degrabă de neatins. Ceea ce mi s-a părut interesant este că Susan Cain ne invită să îmbrățișăm asemenea experiențe, nu să le raționalizăm, să le explicăm drept naivități sentimentale sau pași spre depresie. Experiența dulce-amară e  un element fundamental  care s-a articulat în mișcări artistice și religioase, fie că vorbim de vechii greci (încă de la Platon), fie că vorbim de sensucht-ul lui Lewis, de muzica lui Nina Simone sau Nick Cave, de aspirația de reeunire cu Edenul sau Zionul sau de ramurile mistice – un caz particular al mișcărilor religioase care caută comuniunea directă și intensă cu divinul, în care năzuința este chiar calea de apropiere față de obiectul după care tânjești.

Fără îndoială că există o legătură între melancolie și creativitate care i-a preocupat pe oamenii obișnuiți, dar și pe cercetători. După unii dintre aceștia, tristețea e principalul sentiment negativ care impulsionează creativitatea, tristețea (dar nu depresia) ar ascuți atenția și ar putea fundamenta experiențele de autotranscendere. Pierderile, așa cum ne amintește Cain, ne modelează și într-o manieră constructivă, ne facilitează capacitatea de a fi deschiși și stau mereu ca semn al faptului că suntem ființe cărora le pasă de ceea se află în jurul lor.  Pierderile catalizează inițiative ocrotitoare la adresa celorlalți (precum părinții care își pierd copiii și apoi înființează organizații dedicate îngrijirii celor vulnerabili).

După ce în prima parte a cărții Susan Cain explorează natura și importanța experienței dulce-amar, în a doua parte a volumului lui Cain ne oferă exemple despre cum putem trăi pe deplin și cum ne putem apropia de această tristețe înălțătoare într-o cultură obsedată de tirania pozitivității (o cultură care celebrează zâmbetul, performanța, buna dispoziție eternă). Amintindu-ne cât de împovărătoare a devenit această ideologie în ultimii 200 de ani, aceea a perfecțiunii fără efort (care e încă un deziderat în universitățile de top din SUA), Cain ne propune agilitatea emoțională, drept capacitate de acceptare a emoțiilor și gândurilor dificile (există și un tip de terapie centrată în acest sens și la noi,  cunoscută ca terapia ACT). Într-o cultură care ne impune să fim pozitivi, ajungem să răbdăm mai mult decât putem, să evităm exprimarea suferinței. Dar chiar și în spațiile publice, în mediile organizaționale, își fac loc și lideri cu structură melancolică, lideri care acceptă deschis tristețea măcar în anumite contexte fără ca asta să le știrbească  poziția (Cain vorbește și despre o putere personală a liderilor melancolici capabilă și ea să îi însuflețească pe cei din jur,  contrapusă puterii poziționale a liderului de fier, care nu își arată vulnerabilitatea și doar împarte recompense și sancțiuni). Cain citează exemple de organizații (cum ar fi o platformă petrolieră cu atmosferă macho), dar și de evenimente (cu întâlniri ale managerilor de top) unde se cultivă deschiderea spre o cultură care îmbrățișează tristețea și vulnerabilitatea.

A treia parte a volumului explorează felul în care ajungem să trăim cu propria noastră mortalitate într-o societate preocupată de eternitatea tinereții și de nemurire. Împotriva mișcărilor organizate care vor să eradicheze pe viitor moartea ca fenomen universal uman (abordând o ca pe o plagă ce poate fi vindecată, ca și când conflictele globale și suferința sunt cauzate în mare parte de faptul că suntem muritori), Susan Cain ne amintește cum tocmai mortalitatea noastră reprezintă o forță unificatoare. Conștientizarea efemerității noastre ne poate face de fapt mai fericiți  – în mod interesant bătrânii par să raporteze rate mai mari de fericire decât tinerii, tocmai pentru că ei trăiesc mai des stări de mâhnire combinate cu fericire , realizând frumusețea intensă a lucrurilor tocmai în efemeritatea lor. Dar nu trebuie să așteptăm să îmbătrânim pentru a ne amorsa pentru efemeritate: chiar dacă nu avem o personalitate melancolică, putem practica mici ritualuri care să ne expună experiențelor de tip dulce-amar – meditații cu privire la moarte, muzica în game minore, practici desprinse din filosofia stoică sau tradițiile religioase pe care Susan Cain le evocă.  Pierderile sunt de asemenea ocazii în care inevitabil luăm contact cu efemerul.n Fie că le întâmpinăm cu o doctrină budistă, creștină, hindusă, fie că practicăm detașarea, fie că ne consolăm cu reîncarnarea, pierderile își păstrează un sens tocmai în durerea pe care o lasă în urmă. După o pierdere, așa cum ne amintește Cain, ajungem mai degrabă să pășim înainte, alături de memoria celui pierdut, și nu atât să mergem mai departe. Ultima parte a volumului urmărește cum ajungem să gestionăm suferința moștenită (studiile epigenetice ne amintesc că suferința se poate transmite și peste generații). 

Combinând mărturii personale, dar și explorări care trec prin literatură, neuroștiințe, filosofie și religie, Susan Cain reușește în volumul „Quiet” să te așeze într-o atmosferă prielnică aprecierii unui dulce-amar. Multe dintre istoriile relatate sunt povești deopotrivă triste, dar și cu caracter inspirațional. Chiar și fără să devenim călugări sau compozitori de geniu, experiența dulce-amară ne este accesibilă în momente cotidiene și ea ne oferă accesul la un tărâm mai profund, la clipe efemere în care întrezărim însă un crâmpei de divin (fie că suntem persoane religioase sau nu). Tocmai prin fereastra privilegiată pe care o deschide, îngustă și trecătoare, dar facilitantă pentru o experiență înălțătoare, experiența de tip dulce-amar aruncă o altă lumină asupra potențialului nostru de a fi ființe care suferă, de a fi ființe care năzuiesc neconsolate și totuși atât de câștigate în năzuința lor. 

sever gulea

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *