Într-o lume obsedată de viitor și prezent, Gheorghi Gospodinov ne propune o fabuloasă întoarcere spre trecut, explorând felul în care timpul ne sculptează identitățile și ne amprentează definitiv unicitatea și individualitatea. Cunoscutul prozator bulgar a mai publicat alte două romane traduse în limba română în Colecția Anansi a Editurii Pandora M („Fizica tristeții”, respectiv „Un roman natural”), iar romanul „Refugiul timpului”, tradus și premiat în întreaga Europă propune o întrebare deopotrivă ofertantă pentru speculație ficțională și filosofică, așa cum amintea scriitoarea Leila Slimani: ce se întâmplă cu noi când ne dispar amintirile? Aș adăuga că și reversul interogativ este la fel de valabil în cartea lui Gospodinov: ce se întâmplă cu amintirile, atunci când noi dispărem?
“Noi suntem fabrici de produs trecut. Mașini vii pentru a produce trecut, ce altceva. Mâncăm timp și fabricăm trecut. Nici moartea nu e o soluție. Omul e deja dus, dar trecutul lui a rămas. Unde se duce apoi tot acest trecut personal? Îl cumpără cineva, îl colecționează, îl aruncă? Sau rămâne să se rostogolească pe stradă, împins de vânt ca un ziar vechi?”
Ce ne face să fim ceea ce suntem? Ce dă continuitate ideii de sine de-a lungul timpului? Faptul că avem același corp, același creier, faptul că avem aceeași minte? Ne aflăm într-un proces de schimbare continuu și totuși relația noastră cu eul în diferite momente din timp e permanentă, știm cine suntem. E vorba de o iluzie, de o umbrelă pe care o construiește mintea pentru a simula coerență în mănunchiul imens de senzații, percepții și semnale existente în fiecare moment la nivelul organismului nostru? Este memoria contorul individual al timpului pe care îl parcurgem, liantul care ne menține identici cu noi înșine? Și atunci ce se întâmplă când aceasta se deteriorează, mai ales atunci când îmbătrânim? Gonim către viitor și stăm lipiți de prezent, lăsând trecutul în urmă, privindu-l cu o eventuală nostalgie în momente mai delicate ale vieții, dar de fapt trecutul nostru, evocat la nivelul amintirilor este amprenta noastră în univers.
Cei care nu mai au un prezent, nu mai pot acumula un trecut și par ființe dezrădăcinate, a căror identitate se șterge. Este provocarea pe care o ridică maladiile secolului al XXI-lea, anume demențele. Atunci când întâlnim un om care are un braț amputat sau un om fără un ochi sau paralizat intuitiv vom spune despre el că este același om cu o anumită suferință. Dar când ne confruntăm cu semenii afectați de demențe, mai ales în stadiu avansat, semeni care nu mai pot spune nimic despre ei și despre ceilalți sau dezvoltă fantezii alternative, uneori delirante sau dezorganizate, senzația că ai în față un străin sau un individ cu totul schimbat este mult mai pregnantă, până într-acolo încât ajungi să te întrebi: mai este acesta oare același om?
Provocarea și anxietatea pe care o ridică demențele ascunde, subiacent, provocarea raportării la felul în care înțelegem trecerea timpului și rolul său în dezvoltarea identității. Omul este mereu cufundat într-o lume, nu doar obiectiv, în sensul cuprinderii sale spațiale fizice, ci mai ales subiectiv. Avem o lume a noastră, uneori redusă chiar și la dimensiunile unei camere, locul în care întreținem relații emoționale și individuale cu lucrurile care ne înconjoară. Că e vorba de un tablou primit de la părinți, de cafetiera pe care am primit-o de ziua noastră, de pătura călduroasă cumpărată din primul salariu, toate aceste elemente intersectate cu propria noastră biografie ne construiesc o lume, indiferentă poate pentru ceilalți, dar vie pentru noi. Ne refugiem în aceste lumi personale, fie că e vorba de spații semnificative din biografia noastră, fie că e vorba de perimetrul familiarităților de zi cu zi. Însă toate aceste relații nu ar fi posibile fără curgerea noastră în timp, fără acele intervale care sudează atașamentul și narațiunea lucrurilor. Ne refugiem, indirect, și poate mai subtil și în timp. Și poate tocmai acest refugiu ajunge să dea consistență sau să ne salveze biografiile atunci când creierul nostru nu mai poate susține coerențele din prezent. Cel puțin, asta scoate în evidență magnificul roman al scriitorului bulgar.
Cum întâmpinăm această realitate a ștergerilor nemiloase, aparent aleatorii ale amintirilor și, implicit, a identității personale? Gheorghi Gospodinov imaginează o ipoteză fascinantă în care un model de ameliorare a unei boli pe care încă nu o înțelegem pe deplin ajunge în cele din urmă să trezească o mișcare la nivel european care destăinuie, într-o manieră blândă și ironică, fricile noastre contemporane.
Într-o narațiune redactată la persoana I, povestitorul evocă activitatea unui cunoscut al său, pe care recunoaște adesea, ironic, depășind convenția ficțiunii că l-ar fi inventat chiar el. Acest cunoscut numit Gaustin propune o abordare nouă pentru creșterea calității vieții pacienților cu demență, pacienți care s-au pierdut pe ei înșiși prin destrămarea capacității de a fixa experiențe prezente. Pentru a recupera sau a compensa fragmente din identitatea lor ciobită, Gaustin înființează în Elveția o serie de clinici dedicate trecutului, mai précis spații populate cu reperele unor lumi apuse, caracteristice anumitor decade în care bătrânii să regăsească și să retrăiască fragmentele pe care și le mai amintesc, spații care redefinesc prezentul în trecut. Efortul lui Gaustin este inedit, căci, evident, nu e ușor să reconstruiești un trecut precis al unor ani, în cele mai mici detalii (mai ales când vine vorba de elemente perisabile precum produse, reclame sau ziare din anii ‘60 sau ‘70), dar reușita lui aproximativă are succes. Mai mulți vârstnici se trezesc teleportați într-o lume familiară, o lume în care resimt apartenență și familiaritate, tocmai pentru că această stimulare multimodală, prin toate simțurile reașază amintirile cele mai vechi pe coordonate prezente. În loc să îi ancoreze într-o realitate de care nu se mai pot fixa, Gaustin îi proiectează pe vârstnici în realitățile pe care memoria nu le mai poate susține singură prin efort propriu. Acest proiect pare să aibă un mare success și, cumva trezește o preocupare la nivel european pentru reabilitarea trecutului. De ce doar vârstnicii să aibă ocazia să se refugieze în timp, un timp spațializat prin aceste concretizări ale instituțiilor medicale? De ce nu am încerca asta sub forma unui proiect național?
Când prezentul e mult prea incert și instabil, implicit volatil și neliniștitor, soluția de întoarcere premeditată și sistematică la trecut devine o opțiune viabilă. Astfel că, în Europa, are loc o mișcare care propune nici mai mult nici mai puțin decât un referendum pentru întoarcerea în alte timpuri („Da, continentul era minat de un trecut care îl diviza, două războaie mondiale, alte sute de conflicte, balcanice, între aliați de treizeci, de o sută de ani. Dar exista și suficientă memorie a vieții în buna vecinătate a alianțelor, a imperiilor care înainte, timp de veacuri, au adunat laolaltă popoare greu de imaginat că pot trăi împreună”).
Nostalgia devine practică și operativă, o forță de curbare a istoriei. Statele Europei propun, fiecare, în spirit democratic desigur, o reîntoarcere la perioada pe care o consideră cea mai favorabilă după standardele naționale, care să antreneze o schimbare a stilului de viață și a decorurilor în acord cu acea perioadă. O mișcare surprinzătoare, antiprogresistă, sau progresistă sub forma unei bucle care revine la punctul de plecare, referendumul european are succes, iar Gospodinov evocă savuros, pe mai multe pagini deciziile fiecărui stat (rămâne să descoperiți ce va alege România). Un continent al națiunilor și etniilor devine și un continent al decadelor diferite. Călătoria în timp devine posibilă, timpul capătă caracter spatial, manevrabil. Dar va reuși acest experiment? Putem trăi timpul la nivel colectiv? Sau în cele din urmă, amprenta individuală care ne face de neînlocuit își va spune cuvântul? În tensiunea aceasta, între timpul trăit colectiv și timpul trăit individual se joacă rezultatul experimentului lui Gaustin.
Un roman subtil, plin de ironie fină și ocazionale ilustrații și schițe care însoțesc textul, povestea lui Gospodinov despre bătrânețe, singurătate, timp și memorie vă va impresiona și vă va seduce. În fond ea vorbește despre nevoia noastră fundamentală de a fi parte dintr-o lume în care nu suntem doar așezați fizic, ci mai ales emoțional, situați afectiv, așa cum observa filosoful Martin Heidegger.
Volumul „Refugiul timpului” a fost ales spre discuție în luna septembrie 2023, în cadrul Clubului de Lectură Bibliofeel de la Librăria Șt.O.Iosif Brașov.
„Totul este unic, mai ales nefericirea. Nicio națiune nu dorea să renunțe la nefericirea sa. Era o materie primă, un material bun la toate, o justificare, un alibi, un fundament pentru a emite pretenții. Cum să te desparți de nefericire, când sunt popoare care au doar această bogăție, țițeiul tristeții e unica lor resursă inepuizabilă. Rezervele de nefericire națională nu se termină niciodată.”
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
