Născut în 1942 la Benfica, în momentul actual un cartier al Lisabonei, António Lobo Antunes urmează tradiția familiei studiind la Facultatea de Medicină din capitala Portugaliei. Devine medic psihiatru, dar începând cu 1985 se dedică exclusiv scrisului. În timpul războiului colonial, între 1971 și 1973, a fost înrolat în Angola ca medic militar. Aceasta constituie o experiență traumatizantă, prezentă ca temă predilectă în prozele sale. În 1979 debutează cu romanul Memória de Elefante, după care urmează o serie de titluri care îl consacră și pentru care primește numeroase premii, printre care și distincţia de Doctor Honoris Causa în spaţiul academic românesc la Universitatea din Constanţa. Inima inimii este prima antologie de cronici scrise de António Lobo Antunes apărută în 2014 la editura Humanitas Fiction. A doua antologie care cuprinde cronicile autorului apare în 2023, cu o traducere, prefață și note de Dinu Flămând (ca majoritatea cărților semnate de autorul lusitan și publicate în limba română) cu titlul de Lunga scurtime a vieții (Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei), intitulată în varianta originală As cronicas.
Traducătorul le unește sub acest titlu oximoronic și incitant – „Lunga scurtime a vieții”, după una dintre cronicile autorului. Pe de-o parte, alegerea titlului îmi amintește de cuvintele unui personaj al lui Anton Holban, „Ce greu trec zilele și ce repede trec anii”. Și e adevărat dacă privim amintirile noastre stocate digital, într-o memorie care nu ne aparține și, cu toate acestea, ea există la un click distanță, reactualizând cu ușurință acțiuni sau gânduri care ne traversau în urmă cu un an, cu doi sau cu cinci ani pe vremea asta. Pe de altă parte, sintagma din titlu surprinde, în egală măsură cu stocarea timpului în cutiuțe de memorie, și curgerea timpului actual, cel al trăirii cotidiene, care pare cu atât mai lung cu cât se află în plină desfășurare, cu cât îl parcurgem aici și acum, fără a avea tendința sau predispoziția de a-l supune analizei în fix momentul în care se derulează acțiunile și gândurile noastre. Oximoronic și contradictoriu până în măduvă, nominalizat în repetate rânduri la Premiul Nobel și unul dintre cei mai importanți autori ai literaturii portugheze, alături de scriitori canonici precum Fernando Pessoa și José Saramago sau de mai tinerii Gonçalo M. Tavares și José Luís Peixoto, António Lobo Antunes oferă cititorilor săi o panoramă complexă asupra Portugaliei moderne și postmoderne, fapt remarcat și în studiile de critică literară care i-au fost dedicate.
Una dintre cele mai interesante cercetări de acest tip este, poate, cea publicată în 2011 în The Quarterly Conversation, Why Read António Lobo Antunes, în care Chad Post îl descrie pe autor ca fiindu-i familiar și nou, în același timp, prin stilul său. În același articol este remarcat faptul că Antunes a fost comparat, de-a lungul timpului, cu o serie de autori precum Faulkner, Dos Passos, García Márquez, Céline, Cormac McCarthy, Malcolm Lowry, Proust, Woolf, Canetti, Gogol, Camus, Cortázar, and Nabokov și mărturisește că adevarata provocare ar fi tocmai aceea de a nu-l compara pe autor cu niciun alt scriitor în afară de el însuși.
Detașat în Angola ca medic militar, Antunes ajunge să fie deopotrivă chirurg și psihiatru, două atribute pe care le regăsim și în prozele sale. El este un portretist psihologic remarcabil, după cum apare notat în recenziile din New York Times, un fin observator și un bun ascultător pentru ceilalți, dar și un chirurg și plastician care incizează cu precizie și sensibilitate în măruntaiele vieții cotidiene, în același timp poetic și autoironic, așa cum citim pe coperta întâi a cărții în cuvintele lui J.M.Coetzee.
Copilăria, memoria, dragostea, singurătatea sunt teme pe care le regăsim în mod aproape obsesiv în cronicile lui Antunes și, mai puțin, tema războiului. Există și aceasta însă nu prevalează ca reprezentare aici. Interesant de urmărit ar fi, din declarațiile autorului înregistrate în diverse interviuri, cum el însuși menționează despre război că este o temă despre care cu greu se poate vorbi, nu poți povesti soției sau fiului tău aceste experiențe, nu pentru că nu vor înțelege, cât pentru că sunt mult mai profunde, personale și dureroase pentru a putea deveni transmisibile sau notate scriptural și chirurgical.
Tot autorul subliniază faptul că nu și-a dorit să scrie o carte sau mai multe cărți despre război, fiind atras mai mult de dinamica specială a relației dintre un bărbat care vorbește și o femeie care ascultă, susținând că relația dintre un bărbat și o femeie poate constitui, prin însăși natura ei, un război destul de violent. (Re)gândirea termenilor obișnuiți atribuiți războiului și relațiilor constituie doar unul dintre exemplele prin care Antunes răstoarnă categorii sau ierarhii, formule anchilozate și amputate de a vedea lumea, care necesită o nouă privire.
Din aceste abordări inedite ale autorului nu lipsește nici dimensiunea ludică – „Iar imediat după aceea, vocea nimănui lângă mine – Oare o să crești mare vreodată?”, care implică jocuri și joculețe, explicite sau subtil inserate în mai multe dintre cronici, la fel cum se întâmplă și în prima povestire, cea în care personajul sau alter ego-ul din copilărie al naratorului visează și își dorește să fie prințul Sandokan al Malaysiei pentru că așa își imaginează la cei opt ani ai săi că arată un scriitor.
Dedicat literaturii doar parțial, tânărul Sandokan wannabe se îndrăgostește de actrițe de film cu care are postere în camera sa, despre care știm că sunt pasiuni trecătoare, având în vedere că le susține sau le abandonează, pe rând, cu aprobarea mamei. Își spune că dacă nu va ajunge scriitor și nici nu va arăta ca prințul Sandokan ar putea să-și schimbe cariera devenind pensionar, martir sau ostatic. Când abandonează planul de a fi Sandokan din cauza fizicului său incompatibil cu teatrul, poezia și romanul, începe să mănânce chifle cu dulceață la micul dejun, în speranța că va căpăta burtă, concluzie care îl aduce mai aproape de idealul său de scriitor, asta după ce într-o dimineață întâlnește pe străzile din Benfica un domn gras, cu ochelari și costum de in, lingând o înghețată în fața unei vitrine și despre care este informat că ar fi poet. Cronica se încheie cu o revelație pe jumătate tristă, pe jumătate ironică – în lipsa vocației de pensionar, martir sau ostatic, personajul ajunge romancier.
Aceasta este prima cronică a volumului denumită Portretul artistului la tinerețe, însă, mai curând decât a ne aminti de James Joyce, povestirea pare o questă donquijotescă în căutarea vocației, încununată de un succes parțial survenit, în mod ironic, în lipsa altor alternative.
O altă povestire poartă titlul Trecutul e o țară străină, și mi-a amintit de Refugiul timpului, cartea lui Gheorghi Gospodinov, în care naratorul nota tocmai contrariul a ceea ce descrie Antunes, anume că pentru el de fapt viitorul este o țară străină, în timp ce trecutul e țara pe care o cunoaște, familiară. Această comunicare involuntară între texte și perspectivele paralele a doi autori din spații culturale diferite asupra a ceea ce înseamnă trecutul reflectă foarte bine, prin comparație, faptul că timpul are măsura pe care noi înșine i-o atribuim. Cum măsurăm timpul este, poate, cea mai potrivită întrebare, dar și cea mai dificilă, iar un răspuns posibil este că timpul conține o construcție de emoții, o arhitectură distincă și unică după care ne ghidează în propriile noastre istorii personale.
În acest labirint al trecutului și prezentului lui Antunes descoperim și cheia de lectură a cronicilor sale (sau o posibilă cheie) în cuvintele unui pacient din vremea când era intern în spitalele de psihiatrie: „Domnule doctor, lumea e făcută pe din dos”. Autorul însuși susține la finalul cărții, în secvența interviului cu Dinu Flămând, că ceea ce îi spusese acel pacient constituise o revelație asupra scrisului, dar și cheia înțelegerii textelor lui pentru noi.
Textele scriitorului de origine portugheză nu își (auto)conțin explicațiile. Pentru noi ca cititori devine posibil să identificăm acea explicație, după cum e foarte probabil ca aceasta să nu fie totuși una singura. Scriitura lui Antunes deschide multiple chei și cheițe de interpretare, lumea este pe de-a-ndoaselea, după cum afirma pacientul său, iar scrisul poate fi un proces care se construiește contraintuitiv și, tot utilizând același mecanism, își găsește cele mai multe sensuri și interpretări într-un sistem în care logica obișnuită este răsturnată.
O să închei cu ceea ce spunea Vladimir Nabokov în cartea sa, Cursuri de literatură despre un bun cititor și un mare cititor, care, înainte de toate, este un recititor. Într-adevăr, această antologie de cronici ale lui António Lobo Antunes merită a fi (re)citită și, cu siguranță, fiecare (re)lectură va descoperi un nou prag al emoției și înțelegerii, o tandrețe specifică scriitorilor portughezi care dezvăluie, atât pentru scriitor, cât și pentru cititor, plăcerea unei întâlniri cu arta pură, sensibilitatea unei vieți prea scurte dedicată scrisului și, cu toate astea, destul de lungă pentru a invita la mai mult de o lectură.
„Am renunțat la psihiatrie din două motive. În primul rând, pentru că puteam trăi din scris. Apoi, pentru că era prea mult și să scriu, și să fac medicină. Mă ocupam de medicină toată ziua și mă puneam la scris seara și în weekenduri. Era greu. Și mă temeam, bineînțeles. Când i-am spus că vreau să scriu, mama mi-a prezis că o să ajung cerșetor”.
„Am înțeles atunci că a scrie înseamnă a merge până la capăt. Până la capătul propriei ființe. Când merg la culcare după o zi de scris – și scriu zilnic – sunt frânt de oboseală, absolut frânt. Dacă stai jos și ești conectat la aparate care măsoară ritmul cardiac și tensiunea arterială – și s-a făcut testul ăsta pe scriitori – se poate vedea că valorile scad sau urcă tot timpul”.
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
