Scriitor, poet, traducător și blogger, Péter Demény este un autor bilingv cu un palmares interesant. Pe lângă reușita de a deveni o interfață activă între cultura română și cea maghiară, Péter Demény publică activ ficțiune, eseu, teatru și, mai nou, participă la redactarea revistei de artă Matca, cu sprijinul Editurii Curtea Veche. Aceeași Editură Curtea Veche i-a publicat, în traducere din limba maghiară, poemul în proză „Splendidul mistreț”, respectiv romanul de impact „Vârtej în reluare”, în colecția Byblos. Recunosc că nu eram familiar cu activitatea literară a lui Péter Demény, dar m-am bucurat de o nouă traducere din limba maghiară (chiar dacă autorul, așa cum am aflat, trăiește în România și publică desigur și în limba română), după ce Sándor Márai mă cucerise prin romanele sale apărute în traducere tot la Editura Curtea Veche.
„Vârtej în reluare” este un roman al cărui titlul aproximează excelent spiritul agitat, incandescent al narațiunii. Vorbim de o narațiune de forță, un exercițiu de stil torențial reușit elaborat pe o construcție cu valențe existențial-psihologice (potrivită, în acest sens este și imaginea de pe copertă, o preluare din „Strigătul” lui Edvard Munch). Este un roman confesiune, în care tânărul protagonist Imre, un intelectual, își developează reflexiv propria biografie, însă nu într-o manieră riguros analitică, ci mai degrabă într-o manieră dramatică, haotică și cu atât mai acut-dureroasă. Însă în asta constă și farmecul întregii narațiuni. Demeny se folosește de un protagonist contemporan pe care îl amprentează cu tonul și intensitatea antieroic-existențială ale unor personaje venite parcă din Dostoievski, Papini sau Hamsun, acea notă exagerat dramatic-nevrotică, dar care curge atât de bine, când capătă expresie literară.
Imre e motivat să își desfășoare viața confesiv în fața cititorului, mizând aparent pe eventualele virtuți terapeutice ale spovedaniei în formă literară, pe distanța și înțelegerea pe care ți le pot da așezarea în pagină, pe crearea unei iluzii a dialogului. Povestea sa este a inadecvării revoltatului existențial, a celui care simte profund, are ambiții totale, dar se lovește totuși de limitele mundane ale propriei biografii. Drama sa este una existențială fără îndoială, surprinsă în tensiunea dintre libertate și determinism: trăiește o viață pe care nu o alege, impactat de repere biografice ireversibile și dureroase. Dar înzestrat cu ambiție, curaj, vanitate, cu acea încredere în libertate și într-un sentiment al legitimității, Imre încearcă să se ridice deasupra reperelor de destin trasate de disfuncționalitățile familiale, doar ca să realizeze că ele de fapt îi circumscriu limitele inevitabil chiar și la vârsta adultă și că și el este, condamnat, într-o oarecare măsură la repetiție. In extremis, Imre încearcă să scape de viața pe care nu și-o dorește, să scape de vârtejul biografic, emoțional care îl absoarbe, să înoate împotriva curentului, să se împotrivească, doar ca să revină, faptic la eșecurile bovaricului ce nu se poate ridica la înălțimea propriilor așteptări pe care și le stabilește. Chiar dacă această învârtire în cercul unor micro-eșecuri profesionale, amoroase, personale dau o notă tragică protagonistului, avalanșa sa discursivă, setea sa exploratorie, așezată în forma confesiunii îi redau o anumită măreție. În fond, în asta constă puterea pe care o recuperează personajul, atunci când se expune în micimea sa, în contradicțiile și contrastele pe care le evocă: aceea de a se privi în față și de a se evoca pe sine cu toate infirmitățile intelectuale și emoționale asociate.
Imre este un personaj chinuit, a cărui dramă mărturisită este incapacitatea de a iubi. Iubirea pe care ar fi trebuit să o trăiască și să o învețe din copilărie nu pare să fi existat de-a lungul a trei generații. Cuplurile înaintașilor ale căror povești sunt evocate sporadic de protagonist au fost toate marcate de nepotriviri și tensiuni, de frustrări care rămân mocnite, doar pentru a se aprinde în generația următoare. Sentimentul contrastului în ceea ce privește angajamentul afectiv traversează și povestea străbunicilor și a bunicilor și cu siguranță și pe cea a părinților. Străbunicul său întruchipează, la fel ca bunicul și, mai târziu, tatăl protagonistului o latură mai degrabă dionisiacă a existenței. Străbunicul e un entuziast al vieții, care începe de jos și se ridică prin propriile forțe până la un statut de mic burghez. Chiar dacă fac parte din generația deposedată, generația căruia războiul și mai apoi comuniștii le fură reperele de sens, atât străbunicul cât și bunicul rămân oameni care gustă plăcerile, par să întâmpine cu o anumită tenacitate viața și chiar încearcă să stoarcă de la ea tot ce are de oferit. La polul opus străbunica, bunica și mama lui Imre reprezintă polul critic, devitalizant. Distante, reci, lipsite de iubire nu doar față de parteneri, dar față de viață în general, ele aduc balastul împovărător care nu echilibrează jovialitatea împrăștiată a figurilor masculine, ci mai degrabă o întunecă.
Jocul acesta al tensiunilor și contrastelor pe generații pare să atingă culminația în cuplul părinților lui Imre. Mama își asumă și își execută rolul unei victime depline, alegerile ei, afecțiunea ei e mereu intermitentă, condiționată (în ceea ce Imre numește o târguială afectivă deprimantă), implicarea ei în viața casnică e mereu cu jumătăți de măsură și sentimentul grijii pare constant diluat. Pe de altă parte, respins și neiubit, tatăl pare să alunece pe panta exceselor infidelității, alcoolului și violenței (expresie a unei slăbiciuni de caracter sau doar ca o formă de refugiu sau protest în fața indisponibilității emoționale a consoartei?). Între ei se amestecă constant bunica, singura figură robustă, puternică, dar plină de principii critice și înstrăinată de orice bucurie. Imre și fratele său cresc așadar în această familie neîmplinită emoțional, în care ciocnirea dintre apetitul excesiv al tatălui și neputința victimizantă a mamei sculptează cele două repere contradictorii care îl vor împinge apoi pe Imre în existența de adult trăită ca vârtej în reluare, a eșecului în spirală.
Ajuns într-un post mediocru, prost plătit la o editură, Imre nutrește ambiții literare mari. Căsătorindu-se cu Maria, o soție fidelă și introvertită cu o răbdare superbă și o capacitate de a iubi la granița dintre sfințenie și naivitate, Imre exprimă un apetit nestăvilit pentru amoruri intense extraconjugale căruia îi și dă curs. Protagonistul nu își poate însă atinge propriile ambiții, nici în direcție profesională și nici personală pentru că îi lipsește consecvența și consistența. Arde intens și puternic în moment, se lasă purtat de reverie de fantezii, clamează și celebrează trăirea intensă a momentului, cumva cu patos nietzschean, dar eșuează în a-și asuma responsabilitatea pe termen lung pentru alegerile făcute. Ghidajul lui existențial este pur emoțional inconsecvent, iar rațiunea are mai degrabă o funcție observațională, de bilanț și nu una care să susțină proiectele pe termen. Protagonistul pare astfel scindat între luciditatea care îi folosește mai degrabă doar spre inventarierea eșecurilor și bilanțurilor negative și sensibilitatea dezaxată care oscilează între total și nimic. La final, portretul acestui personaj cu atașament dezorganizat (acea specie de comportament relațional care îmbină dorința de intimate cu frica extremă față de aceasta) va deveni dureros de transparent.
Romanul „Vârtej în reluare” livrează o experiență copleșitoare, nu doar prin poveștile de viață supratensionate de caractere contrastante, cât mai ales prin stilul pe care autorul îl imprimă narațiunii. Autorul preferă fraze curgătoare, lungi, muzicale care fac ocoluri prin memorie și totuși nu își pierd coerența, care contractă și destind alternativ cadența unei confesiuni. Nu doar destinul protagonistului pare un vârtej, ci însăși frazarea și desfășurarea confesiunii imită parcă acest efect de buclă, de care nu poți să scapi și care îmi pare dificil de susținut până la capăt, dar care oferă o experiență de lectură cu totul specială, dându-ți senzația că într-adevăr asculți la prima audiție, neretușat, torentul emoțional al unui suferind care gândește simultan cu două minți: mintea celui care a trăit și mintea celui care integrează experiențele („în capul meu merge continuu banda unui magnetofon, se pare, un magnetofon straniu, se vede, pe o bandă înregistrează tot ce aud sau spun de-a lungul acelei zile, iar pe alta redă fără oprire ceea ce vreau să relatez în această sistematizare, deși nu știu ce fel de sistem va ieși de aici”).
În peisajul prozei contemporane autohtone dominate de minimalism și de o anemie narativă justificată de nevoia de firesc, romanul lui Péter Demény, cu frazele sale amețitoare, cu notele acute și intensitatea confesivă, iese ușor în evidență, ca o prezență cutezătoare, cu adevărat insolită și memorabilă, una dintre cele mai frumoase surprize literare ale anului 2023.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
