Articolul de față este o transcriere adaptată a dialogului dintre Petronela Rotar, scriitoare, psiholog și psihoterapeut și medicul psihiatru Sever Gulea, dialog desfășurat în cadrul Târgului de carte și experiențe culturale LIBfest, cu ocazia lansării noii cărți a autoarei, „Totul e în regulă în mine și în lume”, apărută în 2024 la Editura Trei.
Această conversație abordează parcursul personal al Petronelei Rotar în terapia sa, explorând o serie de teme esențiale legate de sănătatea mintală. Discuția a inclus subiecte precum epuizarea empatică (compassion fatigue), importanța îngrijirii de sine și stabilirea limitelor într-o profesie solicitantă. În plus, s-a discutat despre rolul terapiei în procesul de vindecare a traumei și de dezvoltare personală, impactul traumei asupra relațiilor, necesitatea unei co-dependențe sănătoase, influența identității de gen în cadrul procesului terapeutic și importanța compasiunii în lucrul cu clienți care au un istoric complex de traumă. Conversația subliniază astfel puterea terapiei într-un mediu de susținere.
SEVER GULEA: Cum te simți după un nou retreat și o nouă carte? Au devenit aceste experiențe o rutină sau păstrează, de fiecare dată, un grad de individualitate?
PETRONELA ROTAR: De fiecare dată este diferit, iar experiența din Bolivia a fost cu adevărat specială. Am avut două grupuri acolo, însă ele nu au fost organizate în întregime de mine; am fost co-terapeut, alături de alți doi terapeuți, Luke Sniewski din Canada și Warren McCaig din Noua Zeelandă. Am lucrat cu oameni veniți din toate colțurile lumii. Chiar și la retreat-urile pe care le organizez eu, fiecare experiență este unică, deoarece fiecare grup și fiecare individ vine cu propria poveste. Dinamica de grup și exercițiile pe care le facem variază și se adaptează în funcție de nevoile participanților, ceea ce face ca fiecare retreat să fie unic și fascinant. Este extraordinar să fiu martor și ghid în aceste procese.
SEVER GULEA: Presupun că asta e valabil și pentru cărțile tale, mai ales că în cea mai recentă carte reflectezi etape biografice în care ai scris și celelalte volume, inclusiv cartea de poezie de debut, în care reinterpretezi, parcă, experiențele trecute. Organizezi aceste retreat-uri de mult timp și ai publicat un număr semnificativ de cărți. Lucrezi cu tine însăți de peste 20 de ani într-o manieră sistematică, organizată, iar acum lucrezi și cu oameni, individual și în grupuri. Pentru cei care activează în domeniul sănătății mintale, fie că vorbim de medici, fie de psihoterapeuți, există această discuție de mult timp despre fenomenul de „compassion fatigue”, adică o epuizare emoțională cauzată de empatia constantă pentru oamenii în suferință. Trăiești vreodată această experiență sau te protejezi de atingerea acestui prag?
PETRONELA ROTAR: Este foarte important pentru mine să nu ajung la acest prag. Aș vrea să explic puțin perspectiva mea asupra conceptului de „compassion fatigue”, despre care, da, se discută mult în domeniul sănătății mintale și nu numai. Acest fenomen poate afecta profesioniștii dintr-o gamă largă de profesii care lucrează cu suferința oamenilor: asistenți sociali, psihiatri, medici, psihologi. Este, de altfel, o întrebare frecventă din partea clienților, mai ales a celor care participă pentru prima dată la un workshop intens. La finalul unei zile în care au loc numeroase catharsisuri și multă durere este exprimată, mulți mă întreabă cum reușesc să rămân prezentă pentru fiecare dintre ei, uneori timp de 10-12 ore.
Din punctul meu de vedere, dacă noi, ca profesioniști, suntem în contact cu propria durere și am confruntat întunericul nostru interior, atunci ne este mai ușor să fim alături de ceilalți, fără ca empatia să se transforme în „compassion fatigue”. Da, există oboseala fizică — pot fi epuizată fizic după o astfel de zi — dar emoțional rămân echilibrată. Învăț, an de an, să îmi ajustez stilul de lucru și programul astfel încât să am timp să mă reîncarc între sesiuni și să fiu în cea mai bună formă pentru clienții mei.
De exemplu, dacă acum trei ani făceam pauze foarte scurte între două retreat-uri, mi-am dat seama că nu sunt suficiente. Anul acesta am avut o vară întreagă liberă, ceea ce mi-a permis și să finalizez noua carte. Anul viitor mi-am organizat programul astfel încât pauzele dintre grupuri să fie și mai mari. După experiența intensă din Bolivia, unde programul nu a fost coordonat de mine și a fost ca un maraton, am hotărât că retreat-urile pe care le organizez eu să aibă pauze de cel puțin o săptămână pentru odihnă.
Este foarte important pentru mine să am timp să mă reîncarc și să fac lucruri care îmi aduc energie, astfel încât să nu ajung acel tip de psiholog care predică grija de sine, dar este extenuat, trist și copleșit de burnout și depresie.
SEVER GULEA: Amintești de lucrul acesta și în carte. Deși muncești foarte mult și ai un program extrem de încărcat, recunoști că ai putea lucra și mai mult, iar oportunități ar exista. Totuși, este o alegere pe care o iei tocmai pentru a-ți conserva echilibrul și pentru că, așa cum ai sugerat, cei care lucrează în domeniul acesta trebuie să fie conținători pentru ceilalți, deci trebuie să fie bine susținuți. Vorbești de mult timp și începând chiar cu volumul de față despre terapie ca un proces de reîntregire, de reconectare cu părțile pierdute, iar în carte aduci în discuție metafora kintsugi — arta japoneză de a integra vasele ceramice și de a evidenția zonele de spărtură. Totuși, crezi că există niște limite ale terapiei? Mă refer la așteptările realiste privind terapia: sunt anumite lucruri pe care ar trebui să le acceptăm fără să încercăm să le schimbăm sau sunt anumite experiențe umane, general vorbind, care ne rămân inaccesibile din cauza trecutului nostru traumatic? De exemplu, ai menționat în carte că Gabor Maté, chiar și la vârsta lui venerabilă, recunoaște că este încă într-un proces de dezvoltare. Tu, la rândul tău, îți exprimi vulnerabilitățile în ceea ce privește percepția genului masculin, chiar și după atâția ani de muncă în domeniu. Așadar, care sunt limitele pe care crezi că ar trebui să le acceptăm, atât la începutul terapiei, cât și pe parcursul ei?
PETRONELA ROTAR: Da, cred că am mai spus asta și e ceva în care cred cu toată ființa mea: niciodată o persoană cu un parcurs traumatic nu va ajunge — indiferent de câtă terapie sau ce metode terapeutice ar accesa — să fie aceeași persoană care ar fi fost dacă ar fi avut un parcurs lin, o dezvoltare emoțională sănătoasă. Nu cred că acest lucru este posibil. Ce este posibil și în ce am foarte multă încredere este că putem ajunge să ducem vieți preponderent bune, să netezim asperitățile, să înmuiem rigiditățile care sunt răspunsuri traumatice și să avem relații bune cu noi înșine, dar și cu ceilalți, în ciuda unui trecut uneori extrem de traumatic. Însă așteptarea de a deveni „noi-nouți”, exact așa cum am fi fost într-un mediu ideal, este una nerealistă.
Pe de altă parte, ceea ce este foarte frumos în acest drum, în întreg procesul de terapie, este că evoluția și creșterea aduc de fiecare dată lucruri interesante. Dacă ne permitem să intrăm în rolul de observator, descoperim că drumul în sine este fascinant. Nu urmărim destinația, ci parcurgem acest drum în care tot adăugăm unelte, instrumente noi de vindecare și, în final, de a ne trăi viața. Așadar, să ne așteptăm să fim noi-nouți și strălucitori — asta nu cred că este posibil sau, cel puțin, nu am întâlnit eu pe nimeni, nici măcar pe profesorul meu, Gabor Maté.
SEVER GULEA: Ai un capitol întreg în acest volum dedicat răspunsurilor la lipsa de iubire și la traumă, evocând și propriul tău parcurs. Amintești cum minciuna, supragândirea, manipularea, nevoia de control sunt mecanisme compensatorii, de supraviețuire, ca răspuns la situații de vulnerabilitate copleșitoare. Întrebarea mea ar fi: ar trebui să ne îngrijorăm suplimentar, să spun așa? De exemplu, există ideea, acceptată social, a „minciunilor albe” în relații de cuplu sau colegiale — minciuni care protejează sentimentele celorlalți, complimente care oferă validare. Vezi în aceste acțiuni expresia unor vulnerabilități personale sau mai degrabă rodul inteligenței sociale, al capacității de a înțelege nevoile celuilalt? Ar trebui să le vedem într-o lumină pozitivă sau vulnerabilă?
PETRONELA ROTAR: Cred că putem să fim amabili, politicoși și să răspundem nevoilor colegilor și prietenilor noștri fără să mințim, nici măcar printr-o minciună albă. Cred că, dacă avem un pic de onestitate față de noi înșine și compasiune față de ceilalți, vom găsi întotdeauna un cuvânt bun de spus, fără să fie nevoie să mințim. Unul dintre exercițiile de încălzire pe care le facem în psihodramă este, de fapt, o serie întreagă de exerciții și consemne, pe care eu și colegele mele, psihodramatistele, le oferim atunci când începem niște grupuri. Acestea constau în a oferi „oglinzi pozitive” colegilor de grup. Uneori, acest exercițiu se întâmplă chiar în primele sesiuni de grup, când oamenii abia s-au cunoscut – poate s-au văzut prima oară cu o seară înainte sau au călătorit împreună cu avionul. Alteori, îl facem spre finalul unui proces terapeutic, când deja se cunosc bine și au acces la vulnerabilitățile și conținuturile emoționale ale celorlalți. De fiecare dată, oamenii găsesc lucruri sincere și oneste de spus, lucruri care să fie oglinzi pozitive, fără să fie nevoie să mintă.
Eu personal mi-am propus, într-un mod foarte programatic, să nu mai mint niciodată, nici măcar cu minciuni albe. În primul rând, am realizat că este complicat să minți, pentru că trebuie să ții minte toate lucrurile astea, ceea ce înseamnă un efort suplimentar. Mai mult decât atât, sistemul nervos nu poate fi cu adevărat relaxat dacă ascunzi ceva, dacă trebuie să îți amintești constant anumite lucruri sau să acoperi ceva. Ori, scopul meu în viață este să îmi detensionez cât mai mult un sistem nervos care a fost extrem de tensionat toată viața mea, încă din uterul mamei mele. Pentru mine, nici măcar minciunile albe nu sunt acceptabile. Dacă nu am un cuvânt bun de spus, prefer să tac, decât să fac un compliment mincinos. Atunci când fac un compliment, îl fac din toată inima, cu toată deschiderea și, cumva, foarte onest.
SEVER GULEA: Interesant ce spui: că, decât să faci un compliment gol sau unul în care nu crezi, mai bine taci. Probabil că, pentru unii, tăcerea este mai inconfortabilă și chiar reflectă un anumit tip de vulnerabilitate. Apare această presiune de a spune totuși ceva, de a spune și ceva de bine. Mi se pare interesant și exercițiul de care vorbești, pentru că, probabil, avem nevoie să exersăm conștient acest proces de a vedea dimensiuni pozitive la ceilalți. Avem, din punct de vedere neurobiologic, o tendință de a observa mai degrabă defectele sau aspectele care ne atrag atenția prin diferență, nu neapărat printr-o dimensiune pozitivă. Dimensiunile pozitive sunt previzibile, nu pun probleme; în schimb, aspectele ce pot fi corectate sau observate ca fiind în neregulă ies imediat în evidență. Așa că, da, poate că este un efort pe care trebuie să-l exersăm în timp.
Tot în cartea ta vorbești despre importanța relațiilor și despre faptul că acestea sunt oportunități pentru vindecare și reîntregire, dar numai atât timp cât există o conexiune de calitate. Pe de altă parte, amintești și că atracția pasională și căutarea familiarului, mai ales dacă venim dintr-o zonă traumatică sau am crescut în familii disfuncționale, ne pot expune retraumatizărilor. Perspectiva Imago, cu care probabil ești familiară, vorbește despre cum suntem atrași de persoane care manifestă trăsături de care noi suntem deconectați și cum tocmai acestea stimulează atracția inițială, dar și disconfortul ulterior. Aceasta poate reprezenta o șansă de reîntregire și vindecare. Mă întreb, însă, cum ajungem să ne orientăm în relații astfel încât să obținem o conexiune de calitate, atunci când familiarul nostru este unul traumatic și, astfel, ne expune la relații toxice? În aceste relații avem și oportunitatea de creștere, sau nu?
PETRONELA ROTAR: Din punctul meu de vedere, cred că toate relațiile — cel puțin în lumea noastră, care este profund traumatizată — sunt complexe, având în vedere că provenim din generații de părinți traumatizați care, la rândul lor, au avut părinți traumatizați. Privind istoric, au fost războaie, secetă și foamete, comunism; prea puține oportunități pentru părinții, bunicii și străbunicii noștri să fie conectați la ei înșiși și la copiii lor. Nu am crescut în medii conținătoare, calde, bune, empatice. Părinții noștri au fost foarte orientați spre supraviețuire, la fel ca părinții lor și părinții acestora, așa că șansele de a găsi oameni rezolvați psihic sunt destul de mici în momentul actual.
Totuși, cred că este important să facem diferența între o relație în care putem crește, în care există diferențe și în care celălalt exhibă comportamente sau părți pe care noi le-am exilat, părți pe care a trebuit să le ascundem sau să le înăbușim pentru a supraviețui — și o relație care este doar retraumatizantă și abuzivă. Eu nu cred că este mare lucru de învățat într-o relație foarte toxică și abuzivă. E foarte greu să te vindeci în același mediu care te-a traumatizat. Dacă într-o relație există multă toxicitate, agresivitate fizică sau verbală, narcisism sau dependențe care aduc nesiguranță și pericol, sistemul nostru nervos nu se poate relaxa și nu ne permite vindecarea.
Așadar, fac distincția între o relație cu un partener care, deși diferit, poate că ne ducă într-o zonă familiară, dar nu una profund rănitoare. Dacă relația devine rănitoare la un nivel profund, atunci nu există nimic de făcut, decât poate în rarele cazuri când ambii parteneri au o dorință foarte mare de vindecare și de schimbare. Poate că un partener abuziv-agresiv își dă seama că ceva este în neregulă cu comportamentele sale și vrea să le schimbe, iar împreună fac un proces terapeutic susținut. Aceasta ar putea funcționa pe termen mediu, dar, după cum știm, aceste cazuri sunt rare.
SEVER GULEA: Este necesar să facem acest pas al conștientizării, care să deschidă măcar calea dialogului. Altfel, efortul devine mai degrabă unilateral, întâmpinând constant obstacole. Chiar și cu un sprijin psihoterapeutic, prezența continuă a unei relații care generează o doză de agresivitate nu conduce neapărat la o dezvoltare personală sau la îmbunătățirea calității relației. Ai menționat și partenerii, iar relațiile de tip toxic, caracterizate prin dependențe, sunt un subiect important. Tu discuți despre dependențe în cartea ta și, similar cu Gabor Maté, subliniezi că dependența, un subiect destul de discutat și astăzi, apare ca un răspuns la un vid de atașament—un mecanism care umple un gol. Așa cum ai menționat, acest vid de atașament generează două reacții extreme: fie o agățare excesivă de ceilalți, fie o hiper independență, o detașare completă și o indisponibilitate de a te angaja în relații. După această discuție, ai menționat că ai experimentat o hiper independență în relație cu dependențele tale. Adică, deși ai avut o componentă de dependență, ai dezvoltat și o hiper independență. Ce înseamnă asta? Cum putem combina cele două reacții?
PETRONELA ROTAR: Atunci când avem traumă complexă sau traumă de dezvoltare, ajungem să combinăm ambele reacții posibile. De obicei, ne îndreptăm către cele două extreme, în funcție de intensitatea impactului traumatic. În cazul meu, dependența de muncă a fost cea mai simplă soluție pe care am găsit-o pentru o perioadă lungă. În ceea ce privește relațiile, am rămas hiper independentă, ceea ce înseamnă că nu am depins niciodată de o anumită persoană. Totuși, am fost dependentă de relații în sine. Pentru a păstra iluzia hiper independenței, am schimbat frecvent relațiile, astfel încât să nu depind de nimeni anume. Nu am avut niciodată o dependență materială de un bărbat, iar această descoperire a fost foarte interesantă pentru mine. Am realizat că impresia hiper independenței este, de fapt, o iluzie. Sigur, putem ajunge să nu depindem de nimeni, să nu avem nevoie de ajutorul altora, dar, în realitate, depindem de foarte multe persoane din viața noastră. O formă de codependență—nu cea patologică, care apare ca răspuns la un traumatism—ci o formă sănătoasă de codependență, în care unii dintre noi depindem de ceilalți pentru a ne asigura un echilibru în viață. Astfel de relații de interdependență sunt benefice, dar este necesar să ne permitem să fim vulnerabili, să lăsăm armurile jos și să ajungem la un punct în care să simțim că suntem în siguranță în relații, pentru a putea experimenta acest lucru.
SEVER GULEA: Vorbind despre codependență într-o lumină mai pozitivă, putem spune că ne naștem între semeni și avem nevoie de ceilalți pentru a deveni cine suntem. Așa cum subliniezi, înainte de „eu”, există un „tu”. În primele etape de dezvoltare, copiii au nevoie de un reglaj extern, de co-reglare, din partea unui adult disponibil atât fizic, cât și emoțional. Totuși, așa cum menționezi în cartea ta, mulți nu beneficiază de acest suport, ceea ce generează tot felul de probleme, inclusiv vulnerabilitatea către dependențe. Este interesant cum în procesul terapeutic se întâmplă acest lucru: psihoterapeutul, care este bine reglat emoțional, reușește să ajute clientul să se coreleze. Aici aduci în discuție o chestiune probabil controversată: dependența de terapie. Se întâmplă ca un client, ajuns să fie coreglat de psihoterapeut, să dezvolte o dependență față de acesta, simțind nevoia de prezența constantă a terapeutului pentru a se regăsi în situații dificile. Ai menționat cazul unei cliente care părea să regreseze atunci când plecai în concediu. Chiar și așa, problema controversată care merită discutată se referă la limitele dintre clienți și terapeuți. Cum putem facilita conexiunea pentru astfel de clienți fără a deveni intruzivi sau a crea premisele pentru ceea ce unii numesc dependența de terapie? Este un concept complex, dar în psihoterapie unul dintre primele lucruri care se discută este setting-ul și regulile sub care se desfășoară terapia, pentru că această relație are nevoie de un cadru clar și de limite. Odată ce începem să facilităm contactul sau conexiunea în afara setting-ului terapeutic, lucrurile devin mai nuanțate. Unii consideră că se încalcă propriul cadru terapeutic, în timp ce alții spun că, atâta timp cât nu este abuzant, contactul poate fi benefic. Tu cum percepi această problemă?
PETRONELA ROTAR: Cred că limitele acestea sunt mai mult necesare pentru psihoterapeuții care nu sunt bine reglați emoțional. Am întâlnit multe cazuri, iar poveștile pe care le aud de la sutele de persoane cu care lucrez sunt, adesea, de-a dreptul șocante. Există terapeuți care intră în viețile clienților lor, adoptând roluri de salvatori, ceea ce poate deveni problematic. Din perspectiva mea, limitele ar trebui să reflecte incapacitatea psihoterapeutului de a menține un cadru sănătos cu clientul, mai degrabă decât de a reglementa relația invers, de la client către psihoterapeut. Unii terapeuți, din diverse motive personale sau financiare, pot încuraja clienții să rămână în terapie, asigurându-și astfel veniturile. Trebuie să fim foarte onești: există mult malpraxis în această profesie.
Cred că, dacă suntem aliniați cu noi înșine, putem permite unui client să ne scrie un email cu jurnalul terapeutic sau să solicite ajutor în momente de vulnerabilitate. Aceasta nu încalcă limitele, ci oferă cadrul de susținere de care clientul are nevoie pentru a învăța să depășească dificultățile pe cont propriu. Am auzit povești în care terapeuții cer clienților să le povestească ce s-a întâmplat în anumite situații, dar apoi îi ceartă pentru că au invadat spațiul personal al terapeutului. Acest tip de abordare poate afecta profund clientul, care se simte respins.
În opinia mea, comunicarea prin email cu jurnalul terapeutic sau prin alte canale, cum ar fi WhatsApp, nu este o problemă, atâta timp cât eu aleg momentul în care citesc și răspund. Gabor Maté spune o idee foarte interesantă, pe care am aplicat-o în numeroase relații terapeutice, și anume că, în mod metaforic, trebuie să fim „părinți buni” pentru cei care nu au avut parte de părinți empatici și sintonizați. Atunci când ne tratăm clienții ca pe niște beneficiari care plătesc pentru un serviciu, după care nu ne mai pasă de ei, este greu de crezut că suntem acei părinți buni de care au nevoie.
Rămâne important să ne stabilim propriile limite, să fim conectați la noi înșine, astfel încât să nu transformăm relația terapeutică într-o dinamică de salvator. Pentru mine, este esențial ca acești clienți să conteze pentru mine și în timpul liber. Când se confruntă cu o dificultate mare, vreau să știe că pot să-mi scrie un mesaj, care nu mă va deranja, și pe care îl voi citi atunci când aleg eu. Procedând astfel, rămân conectată și umană în relația cu ei. Ce am observat este că acești clienți nu au mai avut nevoie să mă contacteze excesiv, deoarece au simțit că au un canal deschis cu mine, care le permite să știe că nu sunt singuri.
SEVER GULEA: Mi se pare important să oferi această disponibilitate cu bună credință. Dacă experiența ta este că nu ai avut parte de abuzuri în acest context și că lucrurile nu au depășit anumite limite, atunci este îmbucurător. Te-aș întreba, în continuarea acestei discuții, și sper să înțelegi unde vreau să ajung: având în vedere că ai terminat facultatea de Psihologie și ești, în primul rând, psiholog, crezi în utilitatea diagnosticelor în domeniul sănătății mintale? Formările în psihoterapie, de exemplu, au protocoale pentru diverse tulburări psihice, cum ar fi depresia sau anxietatea. Crezi că este relevant să ne bazăm pe aceste protocoale sau preferi o explorare a potențialelor traume din spatele acestor etichete diagnostice? Revenind la întrebarea anterioară legată de limite și de potențialul abuz în relația terapeutică, cum gestionezi persoanele cu trăsături de personalitate accentuate sau chiar tulburări de personalitate în forme mai explicite? Aceste mecanisme sunt adânc înrădăcinate la nivel individual și, chiar dacă devin conștiente, pot fi în continuare accesate în numeroase situații. Din această cauză, terapia pentru persoanele cu trăsături accentuate de personalitate poate dura mult timp, având în vedere că aceste mecanisme sunt foarte bine instalate. În acest caz, persoanele cu astfel de vulnerabilități sunt mai predispuse la abuzuri. Cum se gestionează, așadar, aceste situații? Sunt suficiente disponibilitatea și deschiderea terapeutului, sau anumite limite vor fi încălcate, necesitând o reamintire sau o repoziționare?
PETRONELA ROTAR: Cred în utilitatea diagnosticului în sensul că, în calitate de specialiști, ar trebui să fim familiarizați cu specificul diferitelor tipuri de diagnostice, să știm care este simptomatologia acestora și alte aspecte importante. Nu consider însă că este neapărat benefic ca un client sau un pacient, mai ales unul psihiatric, să se identifice prea puternic cu un astfel de diagnostic. Am observat frecvent această tendință: oameni care „adoptă” diagnosticul, se identifică profund cu el, ceea ce le devine o povară. Încep să citească, în cărți și pe internet, tot ce găsesc despre afecțiune, ajungând să-și întărească ideea că există ceva grav și ireversibil în neregulă cu ei, că suferă de o boală posibil incurabilă sau cronică. Aceasta îi poate face să se resemneze și, uneori, să își accentueze sau chiar să își justifice anumite trăsături accentuate de personalitate.
Apreciez foarte mult abordarea lui Gabor Maté, pe care o găsesc profundă și cu sens. Și eu am un istoric de traume complexe și am primit de-a lungul timpului numeroase diagnostice psihiatrice: anxietate generalizată, depresie, chiar și „boli cronice” fiziologice, între ghilimele, care au dispărut odată ce am reușit să îmi reglez sistemul nervos și să mă implic în procesul terapeutic. Din acest punct de vedere, diagnosticarea poate fi uneori mai puțin utilă.
Totuși, când vine vorba de trăsături de personalitate accentuate, cum menționai, rar mi s-a întâmplat să fie nevoie să reiterez anumite limite sau să asist la o încălcare flagrantă a granițelor subtile între o nevoie autentică de ajutor și un comportament ușor abuziv. Convingerea mea este că, atunci când terapeutul are o atitudine blândă, dar fermă – asemenea părinților de care am fi avut nevoie în copilărie, empatici, plini de compasiune și afecțiune, dar în același timp fermi –, această atitudine creează claritate pentru toți clienții. Sigur, pot apărea ocazional situații în care e necesar să revenim asupra acestor limite și să reglăm lucrurile, însă foarte rar s-a întâmplat ca o astfel de discuție să nu fie în sine valoroasă.
Așa cum spunea adesea Dr. Yalom, relația terapeut-client este adesea un nucleu esențial în procesul terapeutic. Clientul se va raporta la noi în moduri cunoscute, cu tiparele lui obișnuite de relaționare, chiar și cei cu trăsături de personalitate accentuate. Prin urmare, ceea ce se întâmplă în cadrul relației noastre, comportamentele clientului și ale mele, ce anume a fost sau nu a fost respectat, toate acestea reprezintă un punct de plecare esențial pentru vindecare.
SEVER GULEA: Aceasta poate deveni cu siguranță un subiect pentru ședințe, inclusiv pentru a aborda afirmații care ne sunt inconfortabile. Așa cum subliniază Yalom și alți psihoterapeuți, nu este vorba doar despre ceea ce a spus sau a făcut clientul, ci și despre ce au simțit și spus ei înșiși, despre reacțiile lor mai nesigure pe care le aduc ulterior în discuție în procesul terapeutic. Aceasta încalcă, desigur, un alt tabu de natură psihanalitică, conform căruia participarea terapeutului în relația terapeutică ar trebui să fie minimă, cel puțin în psihanaliza clasică. Astăzi, însă, contratransferul nostru poate fi adus în discuție și utilizat în sprijinul relației pe care o dezvoltăm. În cartea ta, discuți și despre subiectul feminin-masculin. Aș fi curios dacă, în formarea ta sau în perspectiva lui Gabor Maté, există o discuție legată de creșterea incidenței tranzițiilor de gen și de problema identității de gen, care pare să devină tot mai fluidă. Poate că există și baze neurobiologice în acest sens; unii cercetători sugerează că avem un creier cu trăsături atât masculine, cât și feminine. Te-ai întâlnit cu clienți din această zonă sau ai o anumită perspectivă particulară legată de înțelegerea acestor persoane cu identitate fluidă sau care fac tranziții de gen? Cum privești lucrurile?
PETRONELA ROTAR: L-am urmărit de câteva ori pe Gabor lucrând cu astfel de persoane, însă felul în care văd eu aceste aspecte, inclusiv incidența tot mai crescută a fluidității genului și apariția unui spectru larg de orientări de gen, sexuale și non-sexuale, asexuale și altele, mă face să cred că sunt atât de numeroase încât devine dificil să le ținem minte pe toate. Impresia mea, și poate mă înșel – chiar mi-aș dori să fie doar o percepție greșită –, este că multe dintre acestea sunt de fapt răspunsuri la traume puternice. Desigur, există componente de gen care țin de aspecte biologice, cum sunt cei care se nasc hermafrodiți, dar privind situația prin prisma cazurilor cu care am lucrat, am sentimentul că o parte semnificativă dintre aceste fenomene reprezintă răspunsuri la traume intense, o scindare puternică la nivelul identității de sine.
Nu cred că este o întâmplare că în Statele Unite, de exemplu, oamenii manifestă numeroase răspunsuri asociate traumei, iar situația este probabil cea mai gravă la nivel global. Nu sunt sigură care ar fi cea mai sănătoasă abordare pentru toate aceste manifestări, dar mi se pare problematic faptul că, în unele cazuri, copiii și adolescenții care încă nu au cortexul prefrontal maturizat sunt încurajați să ia decizii care ar putea deveni dificile sau chiar problematice mai târziu, ca adulți.
Cred că avem nevoie de cercetare serioasă și de o înțelegere profundă a acestui fenomen, pentru că o normalizare agresivă ar putea să nu fie construită pe o bază sănătoasă. E un subiect care merită investigat. Privesc acest fenomen cu multă curiozitate și încerc să-l înțeleg, dar, având în vedere că se manifestă într-o generație deja foarte traumatizată, într-o societate tot mai deconectată, și că se asociază cu alte răspunsuri traumatice (precum numărul tot mai mare de sinucideri și creșterea incidenței depresiei și anxietății), este clar că trăim într-o perioadă foarte tulbure emoțional. Poate că nu este o coincidență că și aceste fenomene iau amploare acum.
În același timp, cred că trebuie să privim cu multă compasiune și empatie acest fenomen și să ne dorim să îi înțelegem și să îi ajutăm pe cei afectați. E nevoie de o curiozitate sinceră, profundă, care izvorăște din compasiune – nu de o curiozitate superficială sau spectaculoasă –, pentru a le putea fi cu adevărat de ajutor acestor oameni.
SEVER GULEA: Unul dintre aspectele subliniate de cei specializați în terapia persoanelor cu identitate fluidă sau care trăiesc disforie de gen – și îmi amintesc că mi s-a atras atenția asupra acestui lucru anul trecut – este legat de protocoalele terapeutice internaționale dedicate persoanelor transgender, care au început să fie implementate și în România. Principiul de bază, în linie cu compasiunea de care vorbeai, este să nu pui niciodată la îndoială afirmația unei persoane referitoare la identitatea de gen. De asemenea, nu ar trebui să cauți imediat o explicație de tip cauză-efect pentru a spune „aceasta este cauza și trebuie să o rezolvăm.” Acolo nu există o „problemă” când cineva își afirmă o anumită identitate de gen; aceasta trebuie primită pe deplin și cu deschidere.
PETRONELA ROTAR: Cel mai probabil nu e o problemă, ci o soluție – așa cum sunt, de altfel, toate soluțiile noastre. Dacă am avea puțină intuiție și o înțelegere simplă a acestor lucruri, identitatea fluidă ne-ar arăta, de fapt, că identitatea unei persoane nu s-a conturat sănătos. Denumirea vorbește de la sine: identitatea nu a avut spațiul necesar să se formeze într-un mod care să îi permită persoanei să știe cine este. În aceste condiții, identitatea rămâne fluidă, „curge,” se manifestă într-o formă mai amplă, iar persoana poate avea nevoie de ajutor pentru a-și înțelege și coagula această identitate – fie într-o direcție sau alta – astfel încât să ajungă să se simtă confortabil cu sine și să ducă o viață împlinită.
În fond, acesta este scopul nostru în domeniul sănătății mintale: să-i sprijinim pe oameni să ducă o viață bună, indiferent de identitatea sau răspunsurile lor. Cât timp oamenii reușesc să trăiască vieți echilibrate, să evite situații extreme, să nu fie dependenți de medicație pe termen lung și să dezvolte relații satisfăcătoare, nu contează ce identitate de gen își asumă. Important este să-i ajutăm să ducă o viață împlinită, pe cât posibil, pe acest pământ.
SEVER GULEA: Și să ajungă, într-un fel, la această concluzie, care ar trebui să fie o premisă de dezvoltare încă din copilărie și pe care o regăsim și în titlul cărții tale: că totul este în regulă în mine și, mai târziu, în lume, în acest sens. Ne apropiem de final, dar aș mai vrea să te întreb despre subiectul masculinitate-feminitate, pentru că menționezi în cartea ta că femeile, în special într-o societate încă patriarhală sau cu o moștenire patriarhală puternică, trăiesc un tip specific de opresiune. În educație, există o probabilitate destul de mare ca ele să iasă din copilărie cu părți deconectate, sau, popular spus, să fie mai „ciuntite” decât bărbații. În experiența ta profesională, ai întâlnit această diferență? Femeile parcurg un alt drum decât bărbații în terapie sau se confruntă cu mai multe provocări?
PETRONELA ROTAR: Din păcate, aproape 80-90% dintre clientele mele, care oricum sunt preponderent femei, pentru că ne-am născut într-un mediu patriarhal și rănit, au fost nevoite să masculinizeze părți din ele pentru a se proteja. Această masculinizare a femeii este, de fapt, o formă profundă de apărare împotriva modului în care am fost primite și tratate în societate de-a lungul vieții – de tați, profesori, unchi, chiar și de bunici, mentori sau, uneori, psihologi. Arareori întâlnești femei care să fi avut tați blânzi și hrănitori sau să fi cunoscut bărbați în viața lor care să nu fi încercat să profite de ele, să nu le rănească, să nu le agreseze sau să profite de vulnerabilitatea lor. Din păcate, aceste lucruri se întâmplă prea des, mai ales în cazul celor care ajung în terapie, pentru că nu vin aici când le este bine.
Pentru a se proteja, ele au simțit nevoia să-și întărească „armura” masculină, să fie mai puțin vulnerabile, mai puțin deschise, astfel încât să nu poată fi rănite. Aceasta este o trăsătură foarte des întâlnită printre clientele mele și ceva ce și eu am experimentat. Încă lucrez la a renunța la această „haină de Xena, Prințesa Războinică” și a deveni, atât în relația cu partenerul meu, cât și cu ceilalți bărbați din viața mea – fie că sunt clienți, colegi sau prieteni –, femeia autentică care sunt cu adevărat.
SEVER GULEA: Înțeleg acum, din răspunsul tău, de ce ești impresionată sau de ce acorzi o importanță specială prezenței bărbaților în terapiile individuale și în grupurile pe care le organizezi. Probabilitatea ca bărbații să ajungă în terapie este, din diverse motive, mai mică, însă un astfel de demers poate lăsa urme importante în generațiile viitoare. Bărbații care lucrează asupra lor vor influența pozitiv generațiile de femei, de exemplu prin relația pe care o vor avea cu fiicele lor, contribuind la o moștenire emoțională mai sănătoasă și la ruperea lanțurilor traumatice pe care altfel le-ar transmite mai departe.
PETRONELA ROTAR: Unul dintre cele mai frumoase feedbackuri pe care le-am primit în urma lucrului cu un bărbat într-unul dintre grupurile noastre a venit la câteva săptămâni după ce acesta, tată fiind, s-a întors acasă. Fiul lui, un copil destul de mic care mergea la rândul lui în terapie și care are tulburări din spectrul autist, înalt funcțional, i-a transmis terapeutului său un mesaj pentru tatăl său. Mesajul era: „Sper ca tati să mai meargă în tabere din astea, pentru că de când s-a întors, se joacă mai mult cu mine, e mai bun și mai blând.” Mi se pare cel mai frumos feedback pe care îl poți primi după ce lucrezi cu un bărbat.
SEVER GULEA: Asta dovedește cât de sensibile și sincere sunt antenele copiilor. Într-adevăr, după un astfel de răspuns, se poate vedea clar impactul pozitiv al terapiei. Petronela, fiind la LIBfest, aș vrea să te întreb ce ai citit recent. Ce recomandări de lectură ai?
PETRONELA ROTAR: Ultima carte pe care am citit-o, și pe care o am chiar aici cu mine, este scrisă de David Berceli și se intitulează „Procesul revoluționar de eliberare a traumei, stresului și tensiunii din corp”. Aceasta se leagă foarte mult de un capitol din cartea mea. Include exerciții somatice extrem de utile, care mă ajută și astăzi să mă reglez emoțional și să eliberez tensiunea. O recomand cu căldură tuturor celor care ar putea beneficia de pe urma acestui proces.
SEVER GULEA: Mulțumim mult, Petronela Rotar, pentru tot ce ai împărtășit. Ultimul volum semnat de Petronela Rotar „Totul e în regulă în mine și în lume” este disponibil pe libris.ro.
Interviu realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
