Mineriada s-a născut la revoluție. Evenimentele din 13-15 iunie 1990 de Cătălin Ranco Pițu

În ultimii ani, doi autori au resuscitat interesul pentru evenimentul fondator al democrației din România, anume Revoluția din 1989, mai ales în ceea ce privește misterul victimelor numeroase de după data de 22 decembrie, data la care Ceaușescu a fugit cu elicopterul din Comitetul Central. Andrei Ursu a avansat teza luptătorilor fideli regimului, cel mai probabil din rândurile Securității, care au executat, sincron, în mai multe orașe din România un plan de diversiune și instabilitate pregătit anterior și care au fost apoi camuflați și integrați în noile structuri ale regimului postcomunist, la adăpostul teoriei focului fratricid și a diversiunii teroriste. Pe de altă parte, Cătălin Ranco Pițu, procurorul militar care s-a ocupat de rechizitoriul din Dosarul Revoluției, în baza căruia cei trei supraviețuitori la momentul redactării sale (Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculesc, Iosif Rus) urmau să fie trimiși în judecată pentru crime împotriva umanității, menține teza hibridă a loviturii de stat după 22 decembrie care a avut nevoie de o legitimare prin teoria dușmanului interior asamblată de aripa  filosovietică.

Păstrând continuitatea logică și documentară, Cătălin Ranco Pițu se apropie în volumul publicat la Editura Litera și de subiectul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, fundamentând acest eveniment pe o strategie similară, deja familiară conducerii prosovietice de la București. Tocmai de aceea, fostul procuror militar amintește încă din titlul volumului că: Mineriada s-a născut la Revoluție. Fără să se fi ocupat personal de dosarul mineriadei, dar având acces la o largă documentație și la persoanele cheie care au activat în perioada interimatului FSN, Cătălin Ranco Pițu propune un volum de popularizare, modest în dimensiuni, fără pretenția unei lucrări științifice, dar cu o argumentație limpede legate de trista înăbușire a unui fenomen care a întârziat evoluția României cu cel puțin un deceniu și care a adâncit falia pe care primele luni de după evenimentele din 1989 au săpat-o în țesutul social al țării.

Lichidarea fenomenului Piața Universității, așa cum sugerează Cătălin Ranco Pițu, a fost mai degrabă pretextul pentru o lovitură mai puternică și mai adâncă dată de fapt opoziției politice din România. O lovitură oarecum pregătită sau cel puțin păstrată în aura intențională a regimului de tranziție încă de la începutul anului 1990. În acest sens, Cătălin Ranco Pițu aduce în discuție câteva argumente: cel de fond, valabil și în contextul revoluției, prin care Ion Iliescu a reactivat generali cu legături KGB-GRU și a întărit, implicit, prezența vechii gărzi, atașată de Moscova în aparatul de stat. Dominația consolidată și dublată de strategiile de dezinformare și psihoza teroriștilor (parțială, cel puțin, dacă luăm în considerare teoria lui Andrei Ursu), au făcut practic de necontestat poziția lui Ion Iliescu (deși, Cătălin Ranco Pițu ne amintește de un protest antiiliescian încă din decembrie 1989, înăbușit din fașă). Odată instalat la putere, Iliescu a căutat să-și securizeze de fapt drumul spre alegeri și nu putea face asta decât asigurându-se că opoziția nu îi va sta în cale (aspect tributar trecutului sovietic, în opinia lui Ranco Pițu, dar poate și a unui calcul politic destul de cinic, pentru un activist de partid cu experiență și puțină dorință de schimbare).  

Pe de altă parte, o întâlnire cu ambasadorul sovietic al noii conduceri a făcut parțial transparente opțiunile FSN, de a aduce toate forțele politice sub umbrela unei uniuni (cunoscutele comitete provizorii de uniune națională), în care opoziția să aibă cât mai puțină vizibilitate,  spațiu de manevră și delimitare. Odată cu depășirea hopului anunțării intenției de participare la alegeri care a atras primele proteste, drumul a fost  așezat spre orizontul legitimării depline.

Au urmat apoi incidentele din ianuarie-februarie 1990, primele mineriade, în care Iliescu a testat masa de manevră a fidelizat o categorie socială prin acceptarea necondiționată a unor revendicări economice și a dat și primul semnal de intimidare a opoziției. Incidentele din martie 1990 de la Târgu Mureș au fost temeiul potrivit pentru înființarea SRI și reciclarea aparatului Securității, televiziunea, singurul reper de informare națională era sub control prezidențial, discursurile fidele puterii, perpetuate prin rețelele întreprinderilor și zvonurile legate de impactul privatizării au consolidat și ele rezultatul previzibil al alegerilor din mai 1990, fără ca fenomenul Piața Universității, acea zonă liberă de neocomunism în care opoziția civilă și politică deopotrivă au găsit o arenă de expresie să mai conteze.

În mod ciudat însă, așa cum evocă cronologia evenimentelor evocate de Cătălin Ranco Pițu, Piața Universității, în care mai activau doar câteva zeci, poate sute de manifestanți, după comunicarea rezultatului alegerilor din mai 1990, urma să fie evacuată printr-un plan pus la punct de Ion Iliescu și Petre Roman împreună cu structurile ministerelor de resort (MAI și MAPN). Declarațiile citate de Ranco Pițu ale diferiților martori din București și dincolo de București sugerează că inițiativa puterii a fost premeditat disproporționată. În fapt, Piața a fost evacuată relativ ușor în ziua de 13 iunie și chiar și violențele de stradă care au urmat (la sediul Poliției, MAI – în mod suspect nepăzite corespunzător) au fost relativ ușor lichidate de intervenția autorităților de drept .

Totuși, apelând la strategia similară zilelor din decembrie 1989, Iliescu s-a folosit de teoria dușmanului interior, de evocarea unor foste de extremă dreaptă, fasciste, s-a folosit de impactul întreruperii transmisiei TVR (inutilă, de altfel) pentru a crea contextul de amenințare care să legitimeze, din nou, chemarea susținătorilor guvernului din țară. Iliescu și Virgil Măgureanu, așa cum reiese din evocarea lui Ranco Pițu, s-au implicat direct în a da telefoane și a solicita prezența muncitorilor de pe mai multe platforme industriale (inclusiv din afara Bucureștiului) pentru a livra ideea unei majorități convârșitoare care să pună capăt oricăror proteste, de orice natură. Același lucru s-a întâmplat și cu minerii, o categorie deja fidelizată și cu experiența descinderii la București. Mineriada a fost așadar nu doar o intervenție punctuală a minerilor în capitală, ci o recrutare premeditată a profesiilor din rândul proletariatului pentru a transmite un semnal clar și decisiv forțelor de opoziție. Căci sosirea minerilor la București a fost doar în aparență un factor de eliberare a Pieței Universității (care era deja degajată), ci mai degrabă un instrument potrivit pentru a ataca ziarele și partidele de opoziție.  În acest sens, sub auspiciul încercării de stabilizare socială și asumând slăbiciunea propriilor forțe de control (poliție, armată), Ion Iliescu și-a atins scopul, de a da o lovitură forțelor opozante, într-o manieră disproporționată. Măsura orchestrată de guvernul său, deja legitimat prin alegeri, a pus la pământ, pentru o perioadă scurtă, un anumit spirit, dar a avut un preț enorm în ceea ce privește imaginea României în Europa și toată stagnarea ulterioară care a urmat economic și social în țara noastră. 

Chiar și privită în termeni reci, de calcul politic, fenomenul mineriadelor a reprezentat una dintre cele mai perverse și riscante orchestrații cu un cost mult prea mare, raportate la beneficiul unui regim tranzitor. Cătălin Ranco Pițu pare că vede însă acest fenomen aproape inevitabil în logica puterii, atâta timp cât el s-a desprins dintr-un instrumentar pe care cei aflați la conducerea țării îl folosiseră deja cu jumătate de an înainte. 

Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.