Eshkol Nevo, unul dintre cei mai apreciați autori israelieni, cunoscut datorită romanelor sale devenite bestsellere în Israel, dar și prin intermediul traducerilor răspândite în întreaga lume, revine în 2025, cu un nou volum de povestiri, „Un bărbat intră în grădina paradisului”, publicat la Editura Humanitas Fiction, în traducerea Marlenei Braester.
Născut la Ierusalim în 1971, Eshkol Nevo a studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot și psihologia la Universitatea din Tel Aviv. Alături de poetul Orit Gidali a înființat cea mai mare școală privată de scriere creativă din Israel (Saddnaot Habait), pe care o coordonează în prezent cu scopul de a transforma violența și luptele de stradă din societatea israeliană, dându-le oamenilor ocazia de a se întâlni într-un spațiu care creează siguranță, un micro-cosmos în care limbajul înseamnă vindecare, iar poveștile sunt o formă de grijă față de noi și față de ceilalți, așa cum afirmă și într-un interviu acordat în 2017 pentru Observator cultural, cu ocazia lansării romanului său, „Trei etaje”, în România – „Dacă nu ai cui să spui o poveste, povestea nu există.”
„Ultimul interviu” (2022), „Simetria dorințelor” (2019, 2023), „Trei etaje” (2017, 2022) sunt titlurile anterioare ale autorului, cunoscute deja publicului din colecția Raftul Denisei. Eshkol Nevo analizează în fiecare dintre ele, cu delicatețe și luciditate, fisurile din relațiile de cuplu sau din cele de prietenie. Familie, apropiați, vecini de bloc, între toți se nasc mici conflicte și minciuni, tensiuni și dorințe ale căror contururi devin din ce în ce mai tăioase pe măsură ce înaintăm în interiorul poveștilor. Cel mai recent volum, „Un bărbat intră în grădina paradisului”, este o splendidă înlănțuire de trei povestiri despre despărțire, moarte, dor, așteptare, care aparent nu au legătură, însă în fiecare există un detaliu care trimite la povestea anterioară și un narator care privește în interiorul propriei vieți prin crăpătura unei uși, într-un moment de criză, impas sau pierdere, dezvăluind un mic paradis în dărâmare.
Modul în care își construiește autorul poveștile și subiectele abordate, mai ales problematica familiei și a cuplului, mi-au amintit de o altă scriitoare de origine israeliană, Zeruya Shalev. Fiecare personaj are un secret pe care îl ascunde de celălalt – uneori poate fi vorba de unul din parteneri sau de unul din copii -, în timp ce personajul trădat încearcă să parcurgă drumul de la aflarea greșelii sau a secretului până la iertare.
În prima povestire, Mor încearcă să se apere în fața celorlalți de nedreptatea pe care i-a făcut-o lui Ronen, cu toate că și acesta, la rândul lui, o făcuse să sufere. Alergând spre Omri, muzicianul ratat în vârstă de treizeci și nouă de ani, aflat în Bolivia într-o excursie după divorț, Mor alege de fapt un scenariu alternativ și total necunoscut în care să se refugieze, o realitate pe care și-o construiește alături de Omri din dorința de a se apăra și de a aparține, de a se reabilita pe drumul greșelii pe care pornise, deși acest lucru este foarte dificil, mai ales în prezența probelor care o incriminează.
Pe de altă parte, și Omri greșește, apoi încearcă să-și repare greșeala – cea de a se fi apropiat de Mor înainte de a cunoaște motivele pentru care luna ei de miere cu Ronen în Bolivia eșuase. Suferă pentru că nu ajunge la copilul lui, așa cum îi promisese fostei soții, dar simte că nici pe Mor nu o poate abandona, iar combinația dintre vinovăție și spiritul de sacrificiu îl aruncă tot mai departe într-o poveste din care cu greu va reuși să se extragă. Ceea ce începe ca o întâlnire prietenoasă între un cuplu proaspăt căsătorit și un bărbat singur se termină în mod nefericit. Perioada de doliu este sublimată, în cele din urmă, și pentru Omri, și pentru Mor, efortul lor considerabil fiind acela de a depăși suferința fără să o trăiască pe deplin – „Ce bine ar fi fost ca povestea acestei luni de miere să fie despre un soț care a înnebunit și o soție care a făcut totul ca să accepte și să-l salveze, dar pur și simplu nu a reușit. Asta am încercat să-ți povestesc ție (și mie) pe stânca din spatele monumentului. Dar nu ăsta e adevărul. Un cuplu e o junglă, așa cum ai spus tu. Și adevărul e că rana lui mi-a deschis rana mea care i-a deschis rana lui primordială care a deschis rana mea primordială.”
Nu doar greșeala și fuga din fața greșelii le marchează traseul, cât și așteptarea, aceea de a se ierta reciproc, de a se revedea și de a asculta împreună „Fugi, copile”, un disc al formației Knesiat Hasechel, pe care Omri îl primește cadou de la Mor, cu un semn special pentru un cântec al cărui refren, „Let love in let love in let love in”, fusese cântat de mai multe ori de Omri în mintea lui, în timp ce o privea pe Mor, însă fără ca el să-i împărtășească vreodată acest gând.
Vorbele doctorului Asher din a doua povestire – „Apoi m-am gândit că cel pe care nimeni nu-l atinge cu blândețe devine aspru pe dinăuntru.” -, mi-au amintit de un vers al poetei Svetlana Cârstean din volumul „Gravitație” – „Cine nu e mângâiat nu există”. Și cam asta se întâmplă și cu personajele lui Nevo, au nevoie de ceilalți pentru a construi sentimentul de apartenență, pentru a se simți doriți, văzuți și ascultați, pentru a rămâne conectați la lumea din jur și pentru a nu se aliena în urma doliului și a pierderii. După o lungă căsnicie și doi copii împreună, Niva, soția lui Asher, moare. El trăiește în continuare cu prezența ei prin preajmă, până într-o zi în care apare o tânără rezidentă, Liat. Pare că cei doi au foarte multe în comun, de la o sonată de Schubert, pe care doctorul Caro o aude fredonată de rezidentă în timp ce verifica programarea unui pacient, la mirosul de guava, preferatul amândurora și mirosul de ziar, pe care îl detestă în egală măsură sau sandviciul cu avocado și brânză feta pe care îl comandă amândoi dimineața de la toneta de cafea a spitalului. Micile detalii și preferințe culinare sau muzicale îi apropie într-un timp foarte scurt, însă ridică și câteva semne de întrebare legate de natura relației celor doi.
Un secret pe care doctorul Caro nu i-l împărtășise nici măcar soției sale – „Trebuie să adaug: secretul acesta pe care nu i l-am împărtășit nu a pătat relația noastră și nu a stat între noi. Toate familiile fericite sunt făcute din secrete peste secrete.” – demonstrează că, de fapt, există o conexiune care transcende granițele unei relații obișnuite medic-rezident. În momentul descoperirii Liat deja se îndepărtase de Asher și va dura o vreme până când va afla adevărul și îl va ierta, sau măcar va încerca să se împace cu ideea unui statut care îi reconfigurează întreaga istorie personală și o determină să-și schimbe prioritățile. Într-o zi, fosta sa rezidentă îi trimite o poză în care e tunsă, are pielea bronzată, poartă halat alb peste un tricou negru și ține în brațe o fetiță indiană de patru-cinci ani, căreia îi atașază ca mesaj un singur citat din cartea lor preferată, „Dune“ de Frank Herbert – „O lecție bună se recunoaște după faptul că trezește în tine senzația că, de fapt, e vorba de ceva ce știai dintotdeauna.”
A treia povestire, cea care dă și titlul volumului este inspirată de povestea paradisului biblic, prezent și în textele ebraice ale Talmudului, în care cel care ajunge acolo își găsește liniștea și pacea. Totul începe într-o zi de sâmbătă în care doi soți, Ofer și Helly, se plimbă prin livezi, cum fac în fiecare sâmbătă după ce își beau cafeaua, Helly una obișnuită, iar Ofer cafeaua lui din curmale. Doar că într-o sâmbătă Ofer dispare. De aici începe confesiunea soției, un fel de jurnal al disperării și neputinței, dar și al necunoscutului și surprizelor – Helly are un amant care este implicat în această poveste împotriva voinței lui, până se demonstrează contrariul, iar unul dintre cei doi copii cunoaște deja acest secret al mamei și asta îl determină să nu se implice în căutarea tatălui. Băiatul lor o acuză pe Helly că secretul ei a provocat dispariția tatălui, însă, pe fondul tensiunilor deja existente în familie, adulterul se dizolvă.
În ziua dispariției, Helly este interogată de o polițistă de la Investigații Criminale, Tirtza, iar soția îi răspunde scriind pe o foaie pentru că în urma șocului își pierduse vocea. Polițista aduce în discuție și blogul „De o mie de ori”, unde Ofer scria sub pseudonim. Își dorea să ajungă la o sută de povești de câte o sută de cuvinte fiecare și atunci avea să publice o carte. În săptămâna dinaintea dispariției publicase cea de-a nouăzeci și noua poveste. Ultima povestire se numea „O fracțiune de om”, iar polițista insistă să o citească de față cu soția, menționând că este interesant cum Ofer scria de fapt din perspectiva unui bărbat divorțat – „— Se poate ca Ofer să se fi simțit ca o fracțiune de om în ultima vreme? — Cu toții ne simțim așa uneori, nu? i-am scris.”
Vreme de un an, mama și cei doi copii continuă cercetările, timp în care, insistența investigațiilor personale le poartă pe cele două, mamă și fiică, spre o întâlnire cu iubita din liceu a lui Ofer, înaintează cu toții ipoteza unei singurătăți suspecte simțite de cel care atunci când intra într-o încăpere era imediat îndrăgit de toți cei prezenți, merg pe urmele povestirilor de pe blog încercând să descopere un indiciu la care nu s-au gândit până atunci, iau în calcul și o posibilă sinucidere, până epuizează toate variantele și resursele. În absența soțului, Helly nu se mai aventura prin livezi sau alte locuri îndepărtate, își făcea plimbarea în cartierul în care locuia, în jurul blocului, însă, într-o zi, fără să-și dea seama, ajunge la bariera unde opreau mașina înainte de plimbarea lor ritualică.
Pe măsură ce înaintează, începe să audă tot mai clar sunete puternice de chitară bas, ca și când s-ar îndrepta spre o petrecere, un fel de nature party despre care crede că a existat acolo și în ziua dispariției lui Ofer. În această livadă, în care fusese ademenită tocmai când renunțase la căutări, Helly va descoperi contopirea dintre masculin și feminin, dar și granița dintre viață și moarte, întorcându-se după această experiență cu răspunsuri, dar fără dovezi. Va experimenta o libertate fără margini, va ajunge pe un tărâm pe care e periculos să intri, dar și mai periculos să-l părăsești, va lăsa „durerea insuportabilă să treacă prin ea”, se va întoarce spunându-și că „a fost odată o familie care nu mai e ce a fost, ci altceva” și va completa ultima povestire pe blogul soțului, „cuvintele îmi erau pregătite de mult în minte, nu trebuia decât să fac copy-paste din minte pe pagină.”
Fracțiuni de oameni care întâlnesc alte fracțiuni de oameni, așa am putea rezuma cele trei povestiri ale lui Eshkol Nevo. Oameni care dispar și se reîntorc după parcurgerea unui drum, însă fără a mai fi aceeași de dinainte de plecare. Sau nu se mai întorc, iar această absență îi transformă pe cei din jur, îi strivește, ca apoi să reușească singuri să-și cartografieze povestea supraviețuirii. Personajele trec, succesiv, prin paradisul compromisurilor, prin iluzoriul tărâm al complicității cu celălalt, care își dovedește rapid fragilitatea, prin marasmul refugiului în minciună și în negare, dar reușesc să se și ridice din abisurile durerii și ale singurătății prin iertare și acceptare, prin articularea unor starturi interioare care, în lipsa curajului și a empatiei, erau pierdute în amorțire. Vulnerabilitățile devin mai ușor detectabile cu ajutorul unei subtile vibrații muzicale, amintirile „salvate din uitare”, în termenii lui Paul Ricoeur, au un fundal sonor, iar personajele au, la rândul lor, un fel de obsesie a proiectării unui tip de memorie fericită peste umbra altei memorii nefericite.
„În manualul de aritmetică al unicei mele fiice, e întrebarea: în clasă erau x elevi, profesoara i-a împărțit pe grupe. Câți elevi sunt în fiecare grupă? E ziua când fetița stă la mine, așa că eu mă ocup de ea. Deși aritmetica e mai degrabă domeniul mamei ei. Ea calculează, și rezultă că în fiecare grupă erau trei elevi și trei sferturi. Îi spun că probabil nu a calculat bine, pentru că nu există o fracțiune de om. Verificăm din nou toate treptele răspunsului până descoperim greșeala. În ziua următoare o duc la școală. Conduc încet, ca să prelungesc momentul la nesfârșit, știind că în clipa în care va coborî din mașină, numărătoarea va reîncepe de la zero.”
„În serialele americane TV, adulterul, aproape întotdeauna, distruge o căsnicie. Dar adevărul e că uneori e invers. Din momentul în care am început să mă culc cu Dan o dată la două săptămâni, pe urmă o dată pe lună, relația mea cu Ofer n-a făcut decât să se îmbunătățească. Nu mă mai simțeam jignită. Nu mă mai plângeam. Eram plină de recunoștință pentru libertatea pe care Ofer mi-o dădea, deși oficial nu-mi permitea nimic. Voiam să-l mulțumesc, deși nu știa nimic. Fiecare întâlnire cu Dan în apartamentul de pe Strada Kugel din Holon, care fusese al bunicii lui decedate și care mai păstra încă miros puternic de supă de găină și de medicamente, îmi demonstra și mai mult cu cât Ofer îi e superior lui Dan. Mai inteligent. Mai interesant. Mai mult umor. Mai mult din toate. Am fost inundată de o dragoste reînnoită față de bărbatul meu cel arătos, și în dimineața când a intrat în livadă, mergeam într-adevăr de mână. Ca un cuplu de liceeni.”
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
