Ioanna Elmy, scriitoare şi jurnalistă născută în 1995 în Sofia, Bulgaria, este considerată una dintre cele mai importante voci literare care s-au afirmat în ultima perioadă pe filiera bulgaro-americană. A trăit o perioadă în Franţa şi în Ţările de Jos, iar în prezent își împarte timpul între SUA şi Bulgaria. În martie 2024, a fost selectată pentru a participa la rezidența European Literary Map of London, o inițiativă care își propune să încurajeze explorarea Londrei prin intermediul diferitelor perspective furnizate de artiști, scriitori și intelectuali europeni. În noiembrie 2024, a inițiat și a semnat în calitate de coautoare o instalație literară multimedia, W.A.L.L., care comemorează 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului.
Licenţiată cu dublă specializare la Sorbona – Limba Engleză şi Relaţii Internaţionale -, a urmat un masterat în Comunicare Politică la Universitatea din Amsterdam, colaborează cu Deutsche Welle şi lucrează pentru săptămânalul independent Toest. Eseurile sale literare au apărut în ziare şi reviste importante precum Literaturen vestnik, VIJ!, Capital. A primit bursa Per Aspera ad Astra pentru literatură şi a devenit bursieră a Fundaţiei „Elizabeth Kostova”, ediţia din 2019 a seminarelor de scriere creativă de la Sozopol. Este cercetător consultant la Institute for Strategic Dialog (ISD), iar lucrările ei includ teme ca identitatea, comunicarea, miturile, arta de a spune povești și cultura. Cel mai recent proiect al ei, podcastul Unraveling Reality, are ca punct de pornire povestea personală a scindării din punct de vedere politic și își propune să contureze noi modalități de a reduce decalajul istoric, social și cultural survenit în urma modelului politic care a marcat țările Europei de Est.
Cartea ei de debut, „Născute din vinovăție” (2021), apărută la Editura Polirom, în traducerea Marianei Mangiulea Jatop, a primit unul dintre cele mai prestigioase premii din Bulgaria acordat literaturii emergente, cu alte cuvinte, unui nou stil al scriiturii care integrează atât teme tradiționale, cât și pe cele contemporane, și a fost deja tradusă în peste cincisprezece limbi, printre care engleză, franceză, germană, olandeză, norvegiană și portugheză. Romanul a fost distins în 2022 cu Premiul Iujna Prolet, categoria Proză, finalist la Premiile literare Peroto, categoria Debut şi a fost nominalizat la Premiile Helicon.
Am terminat de citit cartea Ioannei Elmy în aceeași perioadă în care am văzut la Elvira Popescu filmul documentar „Tata”, regizat de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc și ambele, filmul și cartea, chiar și-au găsit locul într-un mod simbiotic în mintea mea. Iana, personajul Ioannei Elmy, pleacă din Bulgaria postcomunistă în Statele Unite, cu promisiunea de a-și continua studiile acolo, însă abandonează această dorință a mamei. Lina, protagonista din filmul „Tata”, părăsește Republica Moldova la optsprezece ani pentru a deveni jurnalistă. Când tatăl, care lucra în Italia, o sună pentru a-l ajuta să scape de abuzurile suferite din partea șefului său, Lina își propune să aducă la lumină povestea tatălui și, prin urmare, istoria altor emigranți, dar și să investigheze rădăcinile violenței din familia în care a crescut.
Timp de șase ani, Lina își va împărți viața între Italia, România și Republica Moldova, va afla că va fi mamă și va încerca să le ajute pe femeile din familia ei să se vindece, însă își va da seama că singura schimbare profundă pe care o poate face va fi în propria ei familie – „Atunci când tatăl meu mi-a cerut ajutorul, știam exact ce aveam de făcut ca jurnalistă. Dar ca fiică, m-am blocat. Ne îndepărtasem în ultimii ani și eram convinsă că odată cu plecarea mea din Republica Moldova, trecutul va rămâne la graniță, iar eu voi avea o viață liniștită. Apoi, l-am văzut suferind, așa cum văzusem și alți muncitori imigranți despre care am scris de-a lungul anilor. Mi-a amintit de propria mea durere și am știut că nu voi putea întrerupe ciclul traumei generaționale din familia noastră dacă-i voi întoarce spatele.”
Destinul acestor femei „născute din vinovăție” cunoaște aceleași modulații, fie că vorbim despre Republica Moldova sau despre Bulgaria. La fel ca Lina Vdovîi, și Ioanna Elmy descrie narațiuni ale violenței, care întotdeauna au avut puternice repercursiuni asupra femeilor, niciodată asupra bărbaților, rănile nevindecate le aparțin tot femeilor, neputința, imposibilitatea de a ieși dintr-un mariaj al suferinței, problema emigrantului, care se aplică abia de la a treia sau chiar a patra generație – străbunică, bunică, mamă, fiică – „Mă nasc într-o lume plină de lipsuri.” / „Eu o rup pe dinăuntru. Ea mă blestemă. Oare vreau cu adevărat să vin pe lumea aceasta? În corp îmi pulsează îndoiala cu care m-au conceput. Oboseala mamei se scurge de-a lungul șirei spinării, prin vasele de sânge, ajunge la placentă.”
Așa începe povestea Ianei care se naște într-o familie de medici, în care tot ce moștenește sunt lipsurile, înconjurată de boală, moarte, sărăcie și violență – „Nu aveam bani pentru ciocolată. Nu aveam bani să mergem la mare. Nu aveam bani să mergem la munte, la schi. Nu aveam servicii frumoase de farfurii și pahare. Doar unele desperecheate, cele care rezistaseră vremii. Serviciul de la nuntă se păstra pentru o ocazie specială, care nici așa nu s-a ivit niciodată. După divorț, mama l-a aruncat la gunoi.” Doi medici, un tată alcoolic, dezamăgit de viață și o mamă tot medic, care muncește prea mult, doi părinți care s-au aruncat într-o viață împreună fără să știe prea multe nici despre cum să crești un copil, dar nici cum să supraviețuiești atunci când cariera ta o ia la vale, banii n-ajung, iar reproșurile se înmulțesc. După despărțire, Iana nu își va mai vedea tatăl, iar mama îi spune că dacă vreodată va întâlni pe stradă un bețiv care ar putea fi tatăl ei, nici măcar nu-l va recunoaște – „Dar niciodată nu-mi mut privirea de la oamenii străzii beți și mă întreb dacă vreo fiică, undeva, nu-i caută.”
Toată viața, Iana se va simți străină în țara în care a emigrat și străină în țara ei, fără a reuși să trăiască sentimentul apartenenței nici măcar în propria familie – „My family is like a foreign country to me.”, un citat pe care îl notează dintr-un experiment social realizat în 2004 de Frank Warren -, despre un acasă pe care nici ea, nici mama sau bunica ei nu îl regăsesc în țara de origine, nici alături de bărbații care le devin soți. Iana va părăsi Sofia la șaisprezece ani, după ce mama deja plecase, iar ea nu mai putea locui în apartamentul tatălui – „Acum îmi dau seama că orașul natal trăiește cel mai clar în amintirile din copilărie: Sofia va fi mereu tarabele vechi, vopsite în verde, dispărute acum, din piața Dimităr Petkov.” -, o decizie pe care ea are libertatea de a o lua, dar care le fusese refuzată în trecut celorlalte femei din familia ei.
Primele două secvențe ale cărții sunt o succesiune a vieții și a morții, romanul începe cu povestea nașterii Ianei și continuă cu accidentul dintr-o intersecție din SUA, unde o tânără din Republica Moldova moare. Și nu este prima. Cea mai ieftină modalitate de deplasare pentru emigranți este bicicleta, însă asta îi expune unor riscuri pe care nimeni nu le ia în considerare, până și articolele de pe internet care îi apar Ianei în urma căutării cuvintelor „accident”, „supermarket”, „intersecție” sunt forme de consemnare resemnată a unor evenimente aparent banale – „Pe autostradă, numărul automobilelor și al camioanelor este considerabil mai mare decât cel al bicicletelor.” sau „În fiecare an au loc accidente. În fiecare an moare cineva.”
Tot apropierea morții, de fapt, inițial un AVC al bunicii, o readuce pe Iana în locurile copilăriei, își revede mama și bunica, dar și pe bunicul matern, ocazie cu care își amintește pedepsele primite la vârste mici, dorința de a fugi din casa bunicilor și de a se întoarce în apartamentul mamei, replicile tăioase și lipsite de empatie ale bărbaților – bunic și tată – față de femei, bunica Eva și mama Lili. În ciuda peregrinărilor memoriei prin cotloanele întunecate ale copilăriei, Iana își (re)descoperă mama, o ascultă fără să se simtă obosită când îi povestește de munca ei ca medic în Germania, despre pacienți și despre cum trebuie să se apuce de curățenie în casa bunicilor, care „trăiesc baricadați ca niște sărăntoci între vechituri”, iar între toți cei patru membri ai familiei scindate și disfuncționale în modul acela specific celor săraci și chinuiți de dictaturi, se naște un fel de apropiere stângace și câteva aproximări ale unor exerciții de iertare și împăcare, prima dată cu trecutul și, a doua oară, cu propria familie – „Tandrețea dintre noi e neîndemânatică, m-aș fi simțit mult mai în largul meu dacă m-ar fi certat pentru ceva.” La granița fragilă dintre acceptare și respingere, rolurile se inversează, bunicul se supune cerinței fiicei sale de a se liniști și de a se odihni, lucru pe care nu l-ar fi făcut niciodată în anii în care alegea să-și domine familia și toți ceilalți erau nevoiți ori să se ascundă, ori să se supună de frică și amândouă, mamă și fiică, încearcă să îndeplinească ultimele dorințe ale bunicii, așa cum și bunica făcea în vremea când Iana era mică, iar mama ei era departe.
Dincolo de amintirea comună, emblematică a unor imagini precum Mickey Mouse sau McDonald’s, pe care fiecare copil care a trăit în vremurile de după dispariția comunismului și le dorea, dar nu prea le căpăta, personajul autoarei de origine bulgară recuperează și alt fel de amintiri, care nu poartă semnul unor branduri recunoscute internațional, dar reprezintă un fel de branduri emoționale, niște ștampile invizibile pe care le-au moștenit doar cei care au avut bunici și părinți care au trăit și au supraviețuit comunismului – sertarele pline cu vechituri și lucruri inutile, bățul lung din casa bătrânilor cu care îndreptau și așezau perdelele, farfuriile nepereche strânse de-a lungul timpului și păstrate în câte un bufet din bucătărie, dulapurile cu aparate casnice produse în U.R.S.S., contactele electrice care nu mai pot fi folosite, borcanele cu mirodenii pline cu molii, supierele crăpate, câte o cutie cu clipsuri de la pungile de pâine, lenjerii de pat din bumbac 100% cu etichete sau cutii cu batiste nefolosite – „Dulapurile bunicii sunt pline de o viață netrăită, cineva i-a dat drumul de undeva, iar ea a tot adunat-o, fără să știe când va mai avea parte din nou de ea.” – și tipicele reacții ale celor în vârstă – „Ce tot aruncați din lucrurile noastre, naiba să vă ia… Nici măcar n-am murit… Munca mea de-o viață întreagă, fir-ar să fie.” Iar acesta este doar o bucată a poveștii pe care Ioanna Elmy pare că a scris-o după ce a fost în casele multora dintre noi, deschizând sertarele cu amintiri din vechile blocuri comuniste.
Revenirea la Sofia reactivează pentru Iana vechiul mit al călătorului – în urma plecării ea nu mai este aceeași, cum nici Ulise nu mai era același când s-a întors în Itaca, însă curajul pe care l-a avut inițial pentru a pleca îi oferă mai multă claritate asupra întoarcerii – „Înainte să adorm, răpusă de oboseală, îmi trece prin minte un gând cețos, și anume că întoarcerea este un mit, o minciună – odată ce a plecat, chiar și pentru scurtă vreme, omul poartă cu sine toate rătăcirile sale prin lume.” Acestui mit al călătorului din literatura clasică i se adaugă în prezent și paradoxul emigrantului, pe care îl trăiește Iana – nu poate pleca în altă țară abandonându-și trecutul, iar când totuși crede că a reușit acest lucru, memoria ajunge să revitalizeze trăirile trecutului, ca un fel de sistem imunitar autoreglator, ca un fel de a doua piele care dispare și (re)apare de fiecare dată când încerci să o îndepărtezi.
Un roman al vulnerabilităților care fac imposibilă schimbarea identității și, implicit, anularea trecutului, asemănător cu o vedere veche, pe care o cumperi dintr-o piață de antichități, te uiți la ea și începi să recunoști locurile pe care le vezi, deși nu ai fost niciodată la Sofia sau în Bulgaria. Dacă pe vremuri, la școală, învățam despre copilăria copilului universal, Ioanna Elmy reușește să ne spună o poveste în care ne vom regăsi foarte mulți dintre noi, cea a copilăriei universale est-europene, marcată de lipsuri, de comunicarea frântă dintre părinți, conflictul dintre generații, brutalitatea bunicului patern sau matern, docilitatea și smerenia bunicii în fața bunicului, dorința de a-ți părăsi apartamentul dintr-un bloc comunist, care te strânge ca o cutie de chibrituri, micșorându-se pe măsură ce tu crești, în același ritm cu familia care se îndepărtează și devine din ce în ce mai străină. Iana alege la schimb o lume teoretic a tuturor posibilităților, SUA, însă banii câștigați nu sunt niciodată suficienți, iar rănile nu încep să se vindece, dimpotrivă, devin din ce în ce mai vizibile, mai dureroase, mai obositoare.
În continuarea acestei povești despre femei și negăsirea unui loc pe care să-l numească acasă, am decis să citesc romanul Lanei Bastašić, cîștigător al Premiului pentru Literatură al Uniunii Europene în 2020, „Catch the rabbit” / „Prinde iepurele” (trad. de Octavia Nedelcu, Black Button Books, 2023) în care personajul-narator, o femeie de aproximativ treizeci de ani, este nevoită să se întoarcă în Bosnia după o lungă perioadă petrecută departe de casă, în Dublin. Pentru Sara, întoarcerea acasă este la fel de dureroasă cum a fost și despărțirea de propria țară, de cea mai bună prietenă și de vechile obiceiuri, pe care le-a lăsat în urmă încercând să-și însușească o nouă identitate, cea europeană. Oricât ar vrea să se îndepărteze de locurile copilăriei, călătoria celor două, Lejla și Sara, are un singur laitmotiv, orice ar face, oricât una i-ar spune celeilalte, „Nu suntem în Bosnia”, de fapt, adevărul este fix opusul – „Mereu suntem în Bosnia.”
Ceea ce le unește pe cele trei voci feminine, Lina, Iana și Sara este încercarea de a se desprinde cât mai abrupt de propriul trecut, însă, în forme nebănuite, acesta ajunge să le răscolească și să le modifice prezentul. Limba țării de proveniență și trecutul traumatic al familiei sunt două coduri înscrise în ADN, indelebile și recognoscibile doar pentru cei marcați de aceeași istorie a suferinței și a lipsei. Un alt aspect interesant, care mi s-a revelat abia la finalul acestei puneri în oglindă a celor trei povești, este faptul că discutăm despre o serie remarcabilă de debuturi, filmul „Tata” reprezintă debutul Linei Vîdovi ca regizoare a unui documentar de lung metraj, romanul Ioannei Elmy este considerat de Gheorghi Gospodinov ca fiind „unul dintre cele mai impresionante debuturi pe care le-am citit în ultima vreme”, iar cartea Lanei Bastašić este un debut despre care se preconizează deja că va deveni un clasic.
„Născute din vinovăție” este un inventar al dureroaselor simptome ale sindromului resemnării, dar și al curajului de a pleca și de a te imersa în istoria personală a antecesoarelor biologice, o carte despre o „copilărie la mâna a doua”, despre o nouă piele pe care o dobândești atunci când vorbești o limbă nouă, despre o nouă identitate pe care o capeți și parcă te naști a doua oară, despre căsnicii construite din datorie și lipsite de plăcere, despre femei care au tăcut și tac în continuare și despre fiicele acestor femei – bunici și mame – care aleg să nu mai tacă. Un caleidoscop al trăirilor feminine, intense, revoltate, uneori sufoca(n)te, o cartografie a vinovăției, înțeleasă atât ca vină a celui care în mod rațional și obiectiv ar fi considerat lipsit de culpă, cât și ca rușine moștenită de la o generație la alta.
„Limba bulgară mă învăluie, fețele oamenilor sunt diferite, culorile de asemenea, de parcă cineva ar fi înlocuit o mulțime de bucățele de realitate. Am pierdut câteva reflexe mărunte: cum se așază oamenii la coadă, cum strigă unii la alții, cum se uită unii la alții, cum se îmbrâncesc la urcarea în autobuz. Trotuarele și drumurile parcă sunt zdrențuite pe margini. Șoferii de taxi seamănă cu niște năluci, așa învăluiți în nori de fum acru de țigară.”
„Ajung la gară devreme, am moștenit obiceiul de a sosi cu mult înainte, în mod inutil. Întoarcerea în amintiri este posibilă doar cu căile ferate – iată încă un detaliu uitat -, oamenii se grăbesc mereu deoarece se tem ca trenul să nu plece fără ei și mereu îl întreabă pe conductor dacă acesta e locul corect, din cauza celeilalte temeri eterne – să nu se urce în trenul greșit. Îmi cumpări niște sărățele, apă și ayran. Trec de două-trei patiserii, din vitrine mă privesc unsuros tot felul de produse coapte, pizze cu aluatul gros de trei degete și sticle cu bragă. Totul e vechi și nou în același timp, îmi amintesc și văd pentru prima dată. Nu cumva singura modalitate de a începe să-ți iubești patria ar fi s-o părăsești mai întâi?”
„Cu puțin timp înainte s-a aducem acasă, încep să scot ghivecele. Ceva mă îndeamnă să le așez în hol, lângă lift. În fața blocului, o întâlnesc pe tanti Neli din apartamentul de vizavi. Încă un reflex uitat, să stai la taclale cu cineva, nu doar să vorbești, ci apropierea, atingerea, îmbrățișarea, gesturile. Aici oamenii nu cunosc ce-i aia «spațiu personal», mi s-a plâns odată mama.”
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
