UN MUSULMAN DESPRE CREŞTINI
Ce se întâmplă când un profesor de filosofie islamică scrie un roman despre începuturile creştinismului? Evident, se ating sensibilităţi clericale şi se întinde covorul roşu marilor controverse şi monstruoaselor suspiciuni. Poate un musulman să alcătuiască o poveste convingătoare despre creştini, altfel decât deformând realitatea, altfel decât animat de intenţii rău-voitoare? De ce nu? Youssef Ziedan are curajul de a aborda o temă şi-aşa delicată în Orientul Mijlociu, într-o formulă scriitoricească cât se poate de îndrăzneaţă în care virtuţile sale de specialist al trecutului sunt puse în valoare la cel mai înalt nivel. În prelungirea unei reţete popularizate de Umberto Eco, Jose Saramago sau Dan Brown al amestecului dintre fapt documentar şi ficţiune, Ziedan optează la rândul său pentru romanul istoric. În această formulă autorul devine şi el un personaj care nu face altceva decât să dea glas istoriei, prin tălmăcirea unor manuscrise (atenţie, fictive!) dezgropate undeva în Siria, redactate de un călugăr care s-a dovedit a fi martorul privilegiat al unui secol dens în evenimente.
Povestea se plasează în timpurile triumfului recunoscut al creştinismului, de la apusul Antichităţii. Dar victoria e departe de a fi deplină şi conducătorii noii ordini îşi împlinesc misiunea sfântă apelând la cele mai pământeşti şi excesive metode, pe urmele violenţei şi al intrigilor de tot felul. Au trecut 400 de ani de când Iisus a lăsat moştenire apostolilor propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în lume. Suntem în vremurile în care zeii nu mai au nevoie de servitori, ci doar de bocitoare. Suntem în vremurile în care creştinismul a căpătat greutate în tot mai fragilul Imperiu Roman, fiind adoptat drept religie oficială. Sfântul Augustin şi-a adus importanta contribuţie la fundamentarea doctrinei şi la întărirea unităţii Bisericii (privită drept Cetatea lui Dumnezeu) într-o lume ameninţată de fărâmiţare politică şi insecuritate. Nume mari ca Grigore din Nyssa sau Ioan Gură de Aur şi-au lăsat la rândul lor amprenta în răspândirea religiei dominante. Cu toate acestea, perioada este cât se poate de tulbure, criza autorităţii legitime se face simţită iar felul, adesea contradictoriu de manifestare a devotamentului faţă de cuvântul lui Dumnezeu (oscilând între predica paşnică şi asaltul violent) invită la îndoieli serioase chiar şi pe creştini.
Despre aceste timpuri ne vorbesc fictivele manuscrisele găsite de Ziedan, dezvăluind povestea lui Hypa, un călugăr copt ce asistă la tulburările cu care se confruntă Biserica Creştină, într-un secol măcinat de erezii şi pătat cu sânge. Plecat la Alexandria să-şi aprofundeze studiile de medicină, Hypa devine martorul nimicirii ultimelor vestigii ale spiritului antic cultivat în şcolile filosofice greceşti. Execuţia publică şi barbară a celebrei gânditoare Hepateia, la capătul unui complot pus la cale de însuşi conducătorul Bisericii Ortodoxe din Alexandria, părintele Chiril, îl îngrozesc pe tânărul şi naivul Hypa şi îl conving să părăsească locul în care creştinismul a biruit prin asasinat. Cutremurat în propria sa credinţă, după ce a asistat la crimele în numele crucii şi după ce a căzut în păcat cu Octavia, o păgână superstiţioasă, dar loială şi generoasă, Hypa porneşte într-un pelerinaj spre Ierusalim, chinuit de multe întrebări şi îndoieli. Ajuns în Cetatea Sfântă, călugărul îşi află pacea vremelnică, în dialogurile cu înţeleptul părinte Nestor, viitor patriarh al Constantinopolului. Retras la un schit din apropierea cetăţii siriene Alep, Hypa este pus din nou la încercare, când tânăra şi pribeaga Marta, împreună cu mătuşa ei poposesc în lăcaşul călugăresc, în căutare de adăpost. Concomitent cu această întâlnire care va provoca noi revărsări sentimentale în cugetul călugărului, Biserica se zguduie din temelii, căci cel mai înalt ierarh ecleziast din Alexandria îl acuză de erezie pe conducătorul de la Constantinopol, fără ca împăratul să se declare partizanul vreuneia dintre părţi. Cu sufletul tot mai împovărat de confuzia alimentată pe calea tentaţiei femeieşti dar şi de gâlceava teologică, Hypa este nevoit să se confrunte cu însuşi Azazel (un alt nume al diavolului), dacă vrea să-şi afle vreodată echilibrul spiritual. Iar Azazel, fără a fi o prezenţă încarnată sub forma unei alterităţi monstruoase, este de fapt vocea îndoielii permanente din cugetul călugărului. Liniştea lui Hypa atârnă în cele din urmă de împăcarea cu sine însuşi.
Chiar dacă pare să incrimineze în mod direct nume şi instituţii aparţinând ortodoxiei orientale, reuşita lui Ziedane nu rezidă în adâncirea disputelor deja existente. Romanul scriitorului egiptean merită atenţia pentru capacitatea de a zugrăvi magistral două portrete: primul, al unei epoci atinse de instabilitate, la hotarul dintre Antichitate şi Ev Mediu, când o nouă cârmuire instituţională şi spirituală a trebuit să recurgă la multe forme cunoscute, deşi barbare (şi contrastante cu doctrina propovăduită) de impunere a noii orânduiri. Al doilea portret este mai interesant şi poate chiar mai provocator. Este acela al călugărului Hypa, figură generică a creştinului cu faţă umană. Nu al creştinului cu faţă supraumană, al sfântului biruitor în faţa ispitelor şi pătruns în cele mai adânci profunzimi de credinţă nestrămutată. Deşi aceasta este modelul pilduitor pe care Biserica îl oferă enoriaşilor , chipul creştinului obişnuit, pe de altă parte, este mai apropiat de cel al lui Hypa. Este creştinul vulnerabil care nu rezistă întotdeauna tentaţiilor, care e chinuit de întrebări, pentru care credinţa desăvârşită se află la capătul unui şir lung şi sinuos de îndoieli. În asta constă probabil ironia deranjantă pentru ecleziaştii creştini contemporani: faptul că un musulman a reuşit să surprindă atât de bine, am putea spune pe urmele lui Kierkegaard, travaliul spiritual cu care trebuie să se confrunte oricine alege calea credinţei în Dumnezeu.
AZAZEL, ÎNGERUL RĂULUI – Youssef Ziedan – Editura Trei, 2010
Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.
Un răspuns