În 2019, Editura Polirom a tradus în limba română un volum memorabil semnat de profesorul american Tom Nichols, intitulat „Sfârșitul competenței”. În acel volum Nichols oferea o analiză sintetică, lucidă și destul de precisă privitoare la un fenomen tot mai pregnant în zilele noastre și tot mai periculos: discreditarea experților și asaltul asupra competenței tradusă în formele de cunoaștere validate instituțional. Medici, avocați, arhitecți, specialiști în științe umane sau naturale, ale căror virtuți de cunoaștere sunt rezultatul educației, experienței, talentului și confruntării cu egalii sunt contestați la o scară largă, fără precedent, pe fondul vulnerabilităților noastre psihologice amplificate de transformările din educație, media și apariția internetului. În acea analiză Tom Nichols atrăgea atenția că acest tip de atitudine contestatară irațională și tot mai opacă la autocritică este de fapt un factor eroziv puternic pentru democrație și pace, în cele din urmă. Căci atunci când nu mai putem descrie și înțelege realitatea prin filtrele cele mai rezonabile pe care le avem (acelea ale experților), atunci când sentimentele și afirmarea personală sunt mai importante decât meritele, când media ne întreabă ce vrem să știm, iar internetul ne confirmă toate prejudecățile, intrăm într-o spirală a ignoranței fudule care fundamentează în cele din urmă intoleranța, vulnerabilitatea la manipulare și naivitatea în fața populismului.
În prelungirea acelui volum, Tom Nichols revine, tradus în aceeași colecție Plural a Editurii Polirom, cu o analiză mai largă privitoare la starea problematică a democrației americane, în care discreditarea experților este doar un element dintr-un ansamblu pe care profesorul american încearcă să îl surprindă pe scurt, de pe poziții ușor identificabile ca moderat-conservatoare.
În esență, așa cum anunță și titlul cărții „Cel mai mare dușman al nostru”, amenințarea democrației contemporane vine din interior, dar nu e legată nici de minorități cu atitudine imperialistă sau de migranții care acaparează locurile de muncă, își impun standarde culturale anxiogene (așa cum subliniază extrema dreaptă), nu e legată însă nici de grupurile de bancheri, antreprenori, corporatiști, elite arogante puternice cu planuri malefice egoiste de exploatare tehno-economică (așa cum văd cei din extrema stângă). Amenințarea vine mai degrabă din erodarea unei atitudini cetățenești și a unui spirit critic și mai ales autocritic vitale pentru înțelegerea și funcționarea unei democrații. Iar cel mai curios este că această eroziune Nichols o pune pe seama prosperității și stabilității din ultimii 30 de ani: astăzi pierdem pentru că am câștigat, suferim pentru că avem succes și suntem nefericiți pentru că avem ceea ce ne-am dorit mai multe decade. Cum sunt posibile aceste paradoxuri? Cum rămâne cu criza economică, cum rămâne cu teroriștii, cu politicienii ticăloși, cu gestionarea pandemiei, cu amenințarea unui nou război potential mondial, cu accentuarea inegalităților de fond între state, clase sociale, traiul tot mai scump în societatea contemporană? Nu sunt acestea mai degrabă cauzele revoltelor, indignărilor populare, nu sunt acestea adevăratele temeiuri pentru ascensiunea și victoria lui Donald Trump în alegeri, protestele masive, incidentele violente din Washington DC, după ce Biden a fost declarat câștigător. Nu sunt acestea cauzele pentru fenomenele de diviziune socială marcată din Marea Britanie, Italia, India, Brazilia, printre altele? Nu este, în esență, ascensiunea populismului naționalist și, pe alocuri, unificarea discursului extremist stânga-dreapta (un efect pe care Nichols îl numește efect de potcoavă), un simptom al stării deplorabile în care se află totuși societățile contemporane, ba chiar un indicator concludent al eșecului democrației? Tom Nichols, de pe poziții mai prudente ne atrage atenția asupra a două aspecte legate unul de celălalt: eșecul pe care îl atribuim democrației ca sistem este de fapt legat de atitudinea și așteptările noastre în ceea ce privește viața în societate laolaltă, așteptări care au căpătat reliefuri deformate în contextul unei combinații de factori pe care profesorul american îi explică în carte.
Fără să nege sau să desființeze disfuncționalitățile societății contemporane, profesorul american subliniază că, la fel ca în orice proces terapeutic individual, responsabilitatea și dimensiunea problematică a ceea ce constatăm e de căutat în primul rând în noi, în interior, înainte de a găsi un țap ispășitor în afară și a adera rapid și la promisiunea naivă, tipic populistă, că eliminarea acelui țap ispășitor va aduce rezolvarea facilă a tuturor nemulțumirilor.
Cartea „Cel mai mare dușman al nostru” se concentrează pe creionarea reperelor care ne modelează filtrele prin care evaluăm realitatea. Aceste filtre ne colorează multe dintre evaluările noastre în culori extreme, apocaliptice și tind să întrețină setea după un salvator providential, adică să ne arunce în logica cea mai antidemocratică posibilă (prin contrast, democrația se bazează pe reflecție, deliberare, compromis). Mai precis, Nichols scoate în evidență contextul emoțional și cognitiv prin care ne elaborăm filtrele realității, context care e modelat de circumstanțele particulare ale societăților hiper-tehnologizate și hipe-rconectate în care trăim.
În mod paradoxal, neîncrederea în democrație este un produs al beneficiilor democrației. Decenii de pace relativă, mai ales după finalul Războiului Rece au condus la o specie de apatie față de problemele de politică externă și față de conștiința motivelor pentru care valorile democrației (mereu aflate până atunci, în antagonism viu cu cele dictatoriale) erau esențiale. În opinia lui Nichols, lupta împotriva terorismului de după 11 septembrie nu a mai reușit să genereze specia de mobilizare pe termen lung care să mențină o anumită unitate a participanților la democrație, aducand în schimb disconfort și proteste legate de politicile de securitate înăsprite în aeroporturi.
În al doilea rând, prosperitatea câștigată exponențial într-un număr de decade ne face să credem, în mod ciudat, că o ducem mai greu și mai rău chiar și când statisticile ne amintesc contrariul. Desigur, și în America și în alte democrații, există șomaj, asistență medicală și educație tot mai costisitoare, inegalitate socială însă tocmai traiul într-o relativă prosperitate (comparativ cu orice standard de viață de acum 30-40 de ani) ne face să trăim fixați pe lipsurile relative. Prin aceasta Nichols înțelege faptul că trăim un proces de adaptare hedonică (starea actuală de confort e luată mereu ca punct de referință pentru un minim dezirabil, pe care ajungem să îl trecem repede cu vederea) și, în același timp ne concentrăm pe cât de bine o duc cei din jurul nostru (și știm exact cât de bine prin intermediul rețelelor sociale). Așteptările noastre în contextul prosperității încep să devină de fapt nerealiste, iar lipsa unor misiuni comune solidare (precum angajamentele mai înalte, naționale, față de un război sau o cauză planetară) ne fac să căutăm dramatismul și sensul existenței noastre în diferite fantezii (teren exploatat din plin de ideologii extremiști care vin cu povești moralizatoare consolatoare, cu ticăloși , eroi și răzbunări de proporții).
În al treilea rând progresul tehnologic, îndeosebi internetul și toate acele lucruri care ne fac viața mai confortabilă, ne scad în același timp pragurile de atenție, toleranța la frustrare, ne induc competiția pentru atenție și confirmare. Așadar, în opinia lui Nichols, cele mai mari realizări ale democrației sunt și sursele ei interne de pericol, deschizând de fapt calea erodării virtuților cetățenești. Nu e suficient să fim niște oameni sociabili, de treabă, chiar încântători între prieteni pentru a crea o comunitate. În fapt, explorând ce se întâmplă într-o localitate italiană din anii ‘50 (în care regăsim multe similitudini cu un spirit de fond al României în tranziție), Nichols ilustrează cum o comunitate nu se poate dezvolta și ajunge chiar să stagneze ani de zile, acolo unde nu există încredere, bunăvoință și interes pentru binele general, acolo unde tronează familismul amoral (toate acțiunile politice sunt gândite în interes propriu și pentru familie). Americanii de astăzi trăiesc într-un regim în care politica propriului interes, cinismul general, neîncrederea în instituții îi plasează în poziții periculos de similare cu cele ale comunității italiene amintite (iar comportamentul candidaților la președinție, dar și cel al alegătorilor pe care Nichols le analizează sumar, pun în vedere tocmai acest lucru). SUA riscă să se transforme în comuna Montegrano din Italia anilor ‘50, însă nu din cauza sărăciei, ci tocmai pentru că ducând-o prea bine, mulți americani au devenit obsedați de sine, convinși că li se cuvine tot, animați tot mai mult de câțiva cavaleri emoționali otrăvitori pentru democrație: narcisismul (vizibil atât în ascensiunea celebrităților în viața politică – oamenii se identifică de fapt cu potențialii narcisiști autoproclamați ca ființe providențiale), furia (ca stare de spirit persistentă anormal într-o democrație, o stare care predispune la aderența la discursuri extreme (catastrofizarea oricărui detaliu de viață socială) și mai ales resentimentul (bazat pe o impresie de fond că o minoritate nedemnă, dar puternică se descurcă mai bine pe spinarea adevăraților truditori).
Cu toată aversiunea față de consecințele culturale și economice ale globalizării (una dintre bazele importante ale resentimentelor cetățenilor americani), Nichols atrage atenția asupra ipocriziei și dublului standard pe care îl aplicăm de fapt în viața de zi cu zi: ne plac produsele ieftine produse în celălalt capăt al globului, cheltuim și fără discernământ, ne îndatorăm de ani de zile pentru a obține afirmare și a ne alinia în economia atenției, dar nu ne place să știm că de fapt aceste alegeri ne aparțin și că tocmai prin ele am contribuit din plin la consumerismul înverșunat care alimentează globalizarea. Criza resentimentelor este de fapt o criză a responsabilității personale, în care e ușor să arborăm așteptări imense, să ne dorim gratificare imediată, să ne consolăm cu nostalgia unor vremuri trecute (dar de fapt inexistente, căci refrenul declinului democrației și amnezia națională sunt la rândul lor omniprezente de zeci de ani ) și să montăm proiecții revanșarde. Toate acestea sunt amplificate de ceea ce Nichols a explorat în volumul „Sfârșitul competenței”: hiper-conectarea tehnologică. Internetul a facilitat obișnuința cu experiențele imediate, instantanee (dar ne-a făcut să devenim și cetățeni epuizați și anxioși, pradă consolării prin simplificările dezinformării). Tot internetul ne încurajează comparația necontenită (alimentând sentimente de invidie și stimulând narcisismul – astăzi nu doar că știm că alții o duc mai bine ca noi, dar știm exact și cât de bine o duc) și încurajează un climat în care pare să fie imperativ constant să îți exprimi părerile și emoțiile (de parcă tot ce s-ar întâmpla în jurul nostru are legătură cu noi).
Tom Nichols nu își propune să găsească și nici nu întrevede soluții rezonabile pentru starea de fapt, exprimându-și deopotrivă îngrijorarea dar și încrederea în capacitatea de supraviețuire a democrației ca sistem. Autorul american aduce în discuție trei propuneri de principiu, discutabile de asemenea, pentru reîntărirea unui spirit comunitar, fără derapaje extremiste: reformarea partidelor politice (care au devenit mai degrabă vehicule de brand pentru diverși antreprenori), introducerea serviciului militar obligatoriu (poate una dintre cele mai bizare opțiuni) și o reformă constituțională curajoasă. Cartea „Cel mai mare dușman al nostru” este una mai degrabă a diagnosticelor (dureroase și precise) decât una a terapiilor. Între critica isterică extremistă care ne predispune la îmbrățișarea promisiunilor populiste, Nichols face un pas prudent în spate și propune o privire în oglindă a propriilor noastre ipocrizii și slăbiciuni pe care le proiectăm asupra sistemului. De la o asemenea privire atentă nu doar asupra realității ci și asupra noastră poate începe reabilitarea noastră ca cetățeni cu virtuți publice. E drept, e vorba de un exercițiu de autocunoaștere mai dur, în contra curentului, contemporan, un exercițiu care desigur că nu va anula și nu va trivializa problemele reale care există în societate, dar va putea măcar modera atitudinea noastră tot mai inflamată și mai irațională în raport cu experiența traiului în comun.
„Televiziunea încurajează o competitivitate și invidie corozivă prin ceea ce este numit adesea efectul HGTV, după canalul TV Home and Garden. Acest efect constă în invidia și dorința persistentă de a ne renova casa care pun stăpânire pe noi atunci când urmărim programele TV dedicate unor astfel de renovări. Nu e vorba de programe de self-help dedicate celor ce meșteresc acasă și care explică cum trebuie înlocuit inelul de ceară la o toaletă, ci despre cronicile unor cupluri obișnuite care cutreieră orașul vizitând case și locuințe scumpe în timp ce discută aprins cu designerii și antreprenorii cu privire la câte jeturi ar trebui să aibă noua cadă cu hidromasaj din cea de-a treia baie. Aceste programe, care fac ca niște case de vis să pară ușor accesibile, au creat un boom al secolului XXI în industria renovărilor și au crescut exigențele cumpărătorilor de locuințe.”
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
