În 2019 Marco Missiroli câștigă Premiul Strega pentru romanul „Fidelitate”, tradus și apărut în același an în limba română la Editura Pandora M, reactualizat anul acesta, cu ocazia lansării serialului omonim pe Netflix, printr-o a doua ediție în colecția Anansi Contemporan. (In)fidelitatea este promisiunea altor vieți la care personajele e posibil să nu aibă niciodată acces, ca și când în spatele unor plaje cu pietriș am intui că putem descoperi livezi cu lămâi și măslini și plăcerea unor plimbări lungi prin soare și temperaturi mediteraneene blânde. Tema cărții este Fidelitatea, în aceeași măsură în care este și infidelitatea, însă cheia de lectură nu este reprezentată de conceptul trădării celuilalt, cât de nevoia reconstruirii și reevaluării sinelui și a dorințelor personale în distanța pe care infidelitatea o creează față de celălalt.
Personajele traversează perioade în care cunosc trădarea față de celălalt și trădează la rândul lor, dar ideea de fidelitate conține, în primul rând, o dimensiune a sinelui care se revendică prin siguranța relației actuale, cea stabilă, dar și prin puternica tentație și confuzie produse de posibilitatea interacțiunii cu un partener necunoscut, cu totul nou față de relația din care provin cele două personaje, Margherita și Carlo.
Ceea ce ne propune Marco Missiroli în „Fidelitate” se apropie de una dintre afirmațiile regăsite în eseurile lui Octavio Paz din „Dubla flacără. Dragoste și erotism” — prin celălalt ajungem să ne cunoaștem și să ne definim pe noi înșine, iar explorarea infidelității față de partener se traduce prin dorința de autocunoaștere și autoexplorare. Privită astfel, infidelitatea ar putea fi percepută ca elogiu al egoismului și ca manifestare a sinelui neexplorat în contrapunct cu celălalt. Însă, dintr-o perspectivă complementară, infidelitatea poate fi înțeleasă ca sinceritate, asumare și recunoaștere a propriei individualități, distinctă de celălalt și de dorințele corelate celui cu care avem o relație.
Romanul se deschide într-o manieră asemănătoare arhitecturii milaneze, ca și când în primele pagini, din depărtare, s-ar profila statuile și basoreliefurile unui oraș, ca apoi, în ritm cu apropierea de miezul cărții, să descoperi în spatele lor un port cu arcade, cu alei abrupte care conduc către grădina unei vile elegante și somptuoase.
Putem privi Fidelitatea (cartea, dar și conceptul) ca și când am privi Alpii printre lacuri, ascensiunea fiind punctul în care ne găsim singuri, solitari și unici, imersiunea fiind momentul în care îl întâlnim pe celălalt și devenim altceva și altcineva, împrumutăm trăsături și obiceiuri din proximitatea și intersecțiile cu celălalt, până în punctul în care fuziunea tinde să devină suprasaturație și ființa noastră unică suferă o posibilă alterare sau o schimbare, greu de metabolizat și integrat, făcându-ne să ne simțim vinovați că am renunțat la noi în favoarea celuilalt.
Străzile din Milano, pe care ne poartă Marco Missiroli, descriu premisele unei desprinderi în cadrul unei căsnicii normale, Margherita este confuză în legătură cu ceea ce simțea fi o posibilă aventură între soțul ei, Carlo, și una dintre studentele acestuia, Sofia Casadei și, în același timp, tot ea, se surprinde pe sine trăind senzația stranie a unei fascinații față de fizioterapeutul Andrea, un tânăr de douăzeci și șase de ani pe care îl consideră un antidot la sentimentul de nesiguranță care amenință mariajul.
Sofia este o tânără de douăzeci și doi de ani care încearcă să iasă din atmosfera apăsătoare din Rimini înscriindu-se la cursuri în Milano și lucrând, în restul timpului, într-o cafenea, unde combină într-un carnețel comenzile clienților și cursurile de tehnici narative. După cum aflăm din primele pagini, Sofia fuge de moartea mamei sale, cu care se afla în mașină în momentul accidentului de pe șosea, amintindu-și cum mama sa pierde controlul Fiatului în timp ce ascultau o melodie a Ornellei Vanoni. Pe lângă notițele de la cafenea, una dintre plăcerile vinovate ale tinerei, pe care și-o recunoaște sieși ca fascinație față de o trăire interzisă, este aceea de a asculta înregistrarea de cincizeci și unu de minute și treizeci și șapte de secunde cu vocea profesorului ei, Carlo Pentecoste, dintr-un bar unde fusese invitată de acesta.
Andrea Manfredi este un tip introvertit, considerat de ceilalți complicat pentru că nu vorbește și spune despre el că n-a avut niciodată o prietenă, a avut mai multe prietene nepotrivite – dovadă a orientării sale sexuale ambigue -, iar mama sa îl descrie ca fiind complicat la fel cum este și orașul Milano, loc în care se simte înțeles tocmai pentru că se regăsește în această asemănare. Andrea dezvoltă o relație cu Margherita mai mult marcat de curiozitatea și determinarea femeii de a-l cunoaște și de a-i fi aproape, de a-l îngriji și a-l asculta, cu toate că el refuză să vorbească.
Când o vede pe Sofia, Margherita se recunoaște pe sine spunându-și că aceea putea fi chiar ea în urmă cu doisprezece ani, încercând să incite un bărbat care se lasă la rândul lui tentat de o studentă, asumând că, și ea, în locul tinerei, ar fi abordat aceeași strategie comportamentală de a stârni curiozitatea și dorința erotică a profesorului.
Pentru Carlo, Andrea este un băiat mult mai tânăr ca soția sa, pe care îl acceptă contextual prin preajmă cu gândul la recuperarea și stabilitatea emoțională a Margheritei, apoi fiind implicat în procesul de vindecare și revenire al soacrei sale după o operație complicată care îi putea fi fatală.
Cu alte cuvinte, Sofia și Andrea, sunt fără să depună efort, figuri familiare pentru cei doi soți, ca niște imagini care îi oglindesc, doar că aceștia se află în altă etapă a vieții, sunt mai tineri, lipsiți de experiența unui trai comun cu altcineva, deci incitanți ca alternative, dar și ca recuperări ale unor fragmente de existență cu care se identifică, pe rând, Margherita și Carlo.
Fascinația celor doi soți pentru Sofia, respectiv Andrea, se naște din conștientizarea faptului că celălalt, cel de care se îndrăgostesc și pentru care dezvoltă fiecare o pasiune, este inaccesibil și dăunător, înzestrat cu o forță devastatoare asupra corpurilor și, mai ales, asupra minții. Tocmai pentru că cei doi soți nu mai reacționează la tacticile celuilalt de seducție, cunoscându-se mult prea bine și ajungând să-și decodeze rapid toate intențiile, caută pe cineva din afară care să îi fascineze și să îi valideze, în acest sens un exemplu fiind negocierile pentru achiziționarea și plătirea chiriei unui nou apartament. Carlo, într-o discuție despre chiria enormă a presupusei locuințe, pe care soția sa își dorește s-o închirieze, îi spune că răul este interesant, afirmație la care Margherita ripostează scurt cu observația: Nu sunt una dintre studentele tale, atrăgându-i atenția că ea nu mai poate cădea pradă fascinației la auzul unei replici cu care el e posibil să-și fi început unul din cursurile de scriere. Răul interesant și necesar, pe care îl recunosc și îl acceptă, în defavoarea partenerului, îi atrage și îi învinge printr-un act de seducție, pe care cu cât îl resping mai mult, cu atât devine mai greu de evitat.
Atracția față de necunoscut și așteptarea întâlnirilor cu celălalt îi determină pe cei doi soți să se mintă reciproc, cu toate că amândoi intuiesc că se întâmplă ceva care le schimbă dinamica relației și aproprierilor. Margherita își dorește să fie privită și înțeleasă până la fuziunea trupească de Andrea, iar Carlo proiectează asupra propriei persoane imaginea unui bărbat care poate privi cu tandrețe și pasiune altă femeie în afară de soția sa.
Explicația comportamentului duplicitar al celor doi soți, care îi împinge să-și fixeze privirea asupra unor necunoscuți poate fi, pe de-o parte, ratarea profesională a fiecăruia, de care se izbesc din ce în ce mai des – Margherita este amendată de toți cei din jur ca fiind o femeie cu minte de arhitect care se mulțumește să fie agent imobiliar, în timp ce Carlo, cel care primește un curs de creative writing la universitate cu ajutorul tatălui său, amână de mai mulți ani publicarea propriului roman, cu care îi tot amăgește pe cei din jur și care ajunge, în cele din urmă, să fie doar o scuză devenită laitmotiv al lipsei sale de productivitate și seriozitate.
Carlo este, după cum afirmă soția sa, ostatic al unui roman pe care nu o să-l scrie niciodată. Pe de altă parte, dragostea îndelungată pe care și-o poartă Carlo și Margherita, ajunge să acționeze ca o formă de egoism, în care celălalt devine o entitate cu care se confundă și îi anulează, tocmai de aceea o dragoste nouă pornește de la premisa îndepărtării de această alienare pe care o percep cei doi în cadrul cuplului.
Dragostea ca accident al libertății devine o alegere, o dimensiune care simt cei doi că le lipsește în momentul prezent. Alegând pe altcineva se simt liberi și fixarea privirii asupra celui recent apărut în viața lor îi determină să caute o conexiune și să-și redescopere sinele și afinitățile cu Sofia și Andrea. Ceea ce se întâmplă în mod paradoxal este că pe măsură ce se apropie de celălalt, cel necunoscut, soții ajung să se (re)descopere și să aproprie unul de celălalt în moduri diferite. Cu cât încearcă să se desprindă, cu atât devin mai prinși în relația inițială, dar și în noile relații, aici fiind interesant de urmărit parcursul unor noi iubiri care se întrepătrund cu mariajul în care se află.
Fidelitate, serialul adaptat pe baza cărții pe Netflix, începe cu un exercițiu pe care Carlo îl face împreună cu studenții – să stea cu ochii închiși și să spună ce simt, experiment la finalul căruia spune că toți ne ferim sau ne este frică, atunci când avem ochii deschiși, de judecata celorlalți. Pornind de la raportul dintre romancier și ceea ce scrie, fără a pierde din vedere lumea exterioară, Carlo se întreabă aproape socratic în acest pasaj – cui datorăm fidelitatea noastră, celorlalți sau nouă înșine? Am revenit la această întrebare, mai ales după lectura cărții și m-am bucurat că și serialul surprinde cu aceeași fidelitate esențialul cărții.
Recomand această lectură, câștigătoare a premiului Strega, pentru că descrie cu delicatețe și empatie viața unui cuplu pe punctul de a se destrăma, amintind o idee pe care și Esther Perel în „Regândirea infidelității” o menționează – tot ceea ce este interzis devine atractiv. Șansa partenerilor, afirmă Perel, de a supraviețui acestei tentații este tocmai de a o lăsa să pătrundă în interiorul cuplului și să încerce să o transforme, încălcând împreună regulile, nu unul împotriva celuilalt, de a descoperi libertatea alături de partener pentru a nu fi nevoit să o cauți în altă parte ca validare. Atrofierea sentimentelor semnifică o lipsă de imaginație, pierdere a curiozității nemărginite, absența spiritului ludic, a atenției, a dorinței. Ele pot fi revitalizate în manieră proprie fiecărui cuplu, conform lui Perel. Iar „Fidelitate” este tocmai o ilustrare a acestui parcurs: de la îndepărtare și pierderea interesului față de celălalt la recâștigarea graduală a încrederii, dar și a curiozității și fascinației reciproce.
Îi plăcea muțenia acestei femei, care îl făcea să lucreze concentrat, Margherita dădea impresia că nu are gânduri și dintr-odată că are. pp. 16-17
Ar fi vrut să simtă plăcere pentru Sofia și simțea plăcere pentru soția lui și, totodată, suferea pentru orizonturile pe care nu avea niciodată să le experimenteze. p. 50
S-a ridicat de pe treptele Domului și a lăsat capul pe spate, Madonnina era atât de mică. Devenise conștient de ceva: că lumea exterioară – întâmplările și actualitatea și schimbările unei epoci – o să fie depășită de propriul timp interior – obsesia, intimitatea, mecanismele viscerale complicate -, ca și cum dincolo de propriul ecosistem orice lucru ar păli. S-a îndreptat spre Universitate, avea nevoie să-i vorbească pentru ultima oară. p. 51
Moștenise asta de la mama ei: să determine persoanele, însoțindu-le, să facă ce era mai bine pentru ele, dar și în avantajul propriilor ei scopuri. Carlo îi spunea manipulare, pentru ea era alianță sau ceva ce nu voia să-și clarifice. p. 66
Și-a ațintit ochii în tavan, apoi s-a întors și l-a privit. Musculatura și fața învăluită de somn. Asta era deci. Un bărbat diferit lângă ea. p. 67
Să se obișnuiască din nou, astea erau cuvintele care-l aruncau în ghearele îndoielii. Cine se obișnuiește din nou a fost în altă parte, răsturnând un echilibru. Răsturnând, echilibru: testamentul unei educații solide, familia Pentecoste, școli catolice, deschiderea cadourilor în Ajun cu lumânările aprinse de o mamă în taior. Era un bărbat care căuta alibiuri familiale, când, în schimb, tocmai sora lui îi spusese că pentru ea a înșela fusese un prilej de a se regăsi. p. 78
Ce ar fi spus tatăl ei? Ar fi folosit cuvântul acela, Scharfenberg, care indica un cârlig de tracțiune ușoară pentru trenuri – ușoară, nu stabilă, în opinia lui, ca acelea de stil vechi -, cu care un vagon rămâne prins de altul. Ea era Domnișoara Scharfenberg, tatăl ei îi spunea așa când o vedea cu capul în nori în fața posterului cu Andrea Giani sau când lua din timpul pentru lecții ca să piardă vremea. p. 89
Spontaneitatea era rezultatul unei pregătiri. p. 89
Dorința lui se extinsese în afara căsniciei, dacă ar fi încercat s-o reîngrădească ar fi ajuns să se bucure de soția lui ca un fel de remediu. Margherita însemna fericirea, el percepea asta cu certitudine. Dar acum percepea și o zonă liberă care se delimitase în mod zdravăn, capricios, irefutabil: această parte a minții lui elibera energie de fiecare dată când se apropia cu gândul de Sofia. Sofia acum, cine știe cine într-un viitor. Cealaltă fericire. Se întrebase dacă factorul declanșator e o epuizare a căsniciei lui, ajunsese la concluzia că vrea să termine odată cu povestea asta a compensării afective. Soția lui îi oferea bucurie, o bucurie minunată, Sofia îi oferea bucurie, o bucurie minunată. p. 94
Să se vadă dorită în mod primar, ca înainte de începutul unei relații stabile și de altare și de case cumpărate cu împrumuturi. p. 108
Dacă într-adevăr Carlo nu o avusese pe Sofia, dacă într-adevăr el nu-și satisfăcuse dorința pentru acea femeie, dacă femeia aceea nu-și satisfăcuse dorința pentru Carlo, atunci Sofia Casadei era la timpul prezent. Pentru că ea știa asta: propria împlinire fusese să râvnească la Andrea și să-l aibă, pentru ca apoi să nu mai râvnească la el. p. 160
Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.
„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
