Gabriela Adameșteanu: „Scriitorul nu cântă în cor, trebuie să-și facă auzită vocea distinctă.”

Libris: Aveți o carieră impresionantă în spate, cu contribuții importante în calitate de editor, scriitor, jurnalist, printre altele. La o vârstă la care alții își fac bilanțuri și se retrag din multe activități, dumneavoastră ați publicat un nou roman, Voci la distanță, și pregătiți și o continuare a unui volum de memorii, Meserii nerecomandate femeilor. Vă simțiți un om împlinit, un om care mai are încă multe de spus și de împărtășit lumii? Cum vă mențineți spiritul creativ, ce continuă să vă inspire?

Gabriela Adameșteanu: O regulă veche a politeții pretindea ca doamnelor să nu li se vorbească despre vârstă. Și cum în calitate de jurnalistă am luptat contra tuturor discriminărilor, aș vrea ca și domnii să fie tratați la fel. Dar, lăsând gluma la o parte, întrebarea dvs. mă obligă să vă arăt că nu sunt un caz izolat și ciudat. Există un  număr impresionant de personalități, de  vârsta mea ori cu câțiva ani în plus, în plină putere creatoare, care publică în continuare cărți și articole, conduc reviste, edituri, doctorate, au un cuvânt de spus în viața publică: Gabriel Liiceanu, Angela Marinescu/Angela Marcovici, Ion Pop, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Ileana Mălăncioiu, Toma Pavel, Andrei Codrescu, Norman Manea, Mircea Martin, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Dorin Tudoran, Livius Ciocârlie, Dan Cristea, N. Prelipceanu, Gelu Ionescu, Dumitru Țepeneag, Basarab Nicolescu, Sanda Golopenția, Alexandra Târziu, Bujor Nedelcovici, Șerban Foarță, Dan Culcer. Iar Nora Iuga, Ion Vianu, Mircea Carp îi depășesc ca vârstă cu un deceniu pe cei amintiți mai sus, dar sunt prezențe vii și prețioase în viața culturală. Lista nu este exhaustivă și se poate extinde în sfera științei, dar rețeta creativității nu e încă  descoperită.

Libris: Înainte de 1989 ați fost redactor la Editura Științifică și Enciclopedică și, mai apoi, la Editura Cartea Românească, edituri prestigioase în care au activat numeroși intelectuali ai epocii. Erau aceste spații confortabile, ofereau o zonă de refugiu, o companie selectă, accesul la o lume privilegiată creativ și cultural? Ce însemna să trimiteți spre publicare o carte cu potențiale probleme pentru cenzură? Era un risc împărtășit cu autorul?

Gabriela Adameșteanu: La Editura Științifică și Enciclopedică, unde  am făcut fișe pentru Micul Dicționar Enciclopedic despre scriitori clasici, intrați în manuale etc.; ele nu suscitau în anii ’70 – ’80 interesul cenzurii. Programul de lucru era de 8 ore si, cu drumul, ajungeam acasă la familie după 11-12 ore, la fel ca cei de azi. Nu aș numi zonă privilegiată nici măcar Editura Cartea Românească, unde am lucrat doar 5 ani, iar volumul de muncă era foarte mare. De la lectori, ca mine, cărțile nu plecau în tipografie, ci la Consiliul Culturii, ca să primească aprobare de publicare. De acolo veneau înapoi cu indicații de cenzurare pe care autorul le discuta cu redactorul-șef, Liviu Călin, și accepta (sau nu, dar de obicei accepta) să taie pasajele/ paginile incriminate. Riscul autorului era să nu-i fie publicată cartea, riscul editorilor era să fie dați afară sau penalizați dacă ieșea scandal cu o carte deja tipărită, care se retrăgea din librării și se topea. Asta se petrecea de obicei în urma unor denunțuri făcute de colegi de breaslă. 

Libris: După 1990 ați fost un vector important al dezvoltării societății civile și jurnalismului profesionist prin implicarea în proiectul Revista 22 pe care ați și condus-o între 1991 și 2005. Care au fost provocările acestei poziții: a fi șef-femeie la o  publicație de referință, inconfortabilă o perioadă de timp pentru puterea politică, într-o societate fragilă și dominată de prejudecăți? 

Gabriela Adameșteanu: A fost o perioadă grea. Pe deoparte fiindcă 22 făcea parte din presa independentă, inconfortabilă pentru putere, care controla inclusiv difuzarea, iar eu îmi asumasem și responsabilitatea de manager. Pe de altă parte, țineam la confruntarea liberă de opinii, ceea ce m-a implicat în nenumărate polemici. Deținând  poziția de șef-femeie am fost atât de violent atacată încât am ajuns la  procese de presă, cel mai cunoscut a durat ani de zile, dar în final l-am câștigat. Diferența de opinii m-a dus și la momente de tensiune cu editorii revistei, membrii Grupului pentru Dialog Social (personalități foarte diferite, unele incompatibile, așa cum s-a văzut în timp), astfel încât, din fericire, am ajuns la demisie și m-am putut întoarce la literatura părăsită un deceniu.

Libris: Ați traversat un regim totalitar, anii haotici ai Revoluției și instabilității tranziției, ați fost martoră și la ascensiunea noii ordini mondiale, cu atentate și terorism. Cum priviți ceea ce se întâmplă în ultimii ani, în care pandemia și proximitatea războiului ne ating direct și indirect? Vă simțiți în siguranță în acest context? Vă simțiți înstrăinată de provocările contemporane? Ați mai simțit chemarea jurnalistică, a gazetăriei, pentru a înțelege realitatea în care trăim? 

Gabriela Adameșteanu: Gazetăria m-a ajutat să înțeleg lumea de azi, cu provocări planetare ale căror ecouri au intrat în cele mai recente romane ale mele (atentatele teoriste în Fontana di Trevi, pandemia și emigrația masivă în Voci la distanță). Mi-am impus să nu mai fac jurnalism de când am revenit la literatură, sunt două profesiuni doar aparent apropiate, care s-ar fi devorat între ele. Mă simt în siguranță în România de azi, inclusă în alianțe pentru care am militat și eu, când eram jurnalistă. 

Libris: Ați publicat proză bine primită de public și de critica literară și înainte de 1989 (amintesc desigur Drumul egal al fiecărei zile și Dimineață pierdută), dar și după 1989 (Întâlnirea, Provizorat, Fontana di Trevi), dar nu vă declarați apartenența la o generație literară. De ce nu credeți în generații literare? Aveți anumite teme care vă preocupă, la care reveniți recurent în romanele dumneavoastră?

Gabriela Adameșteanu: Generațiile literare există, n-am cum să le neg. Dar mai devreme sau mai târziu, scriitorul/scriitoarea se desprinde de grup, fiindcă vorbim despre o meserie singuratică, nu de echipă. Scriitorul nu cântă în cor, trebuie să-și facă auzită vocea distinctă. Eu  am scris abia după 28 de ani, la finalul generației ’70 și începutul celei ’80, scriam diferit și față de unii, și față de alții, și nu eram o ”cenaclistă”. Voiam să scriu despre lumea în care trăiam, dar prezentul devine imediat trecut. În Dimineață pierdută, personajul meu, Vica Delcă se suie în clasa a doua a tramvaiului, la care plăteai doar 25 de bani, nu 30, ca la clasa întâi. Începusem romanul Dimineață pierdută în 1975, dar am lucrat 9 ani la ” și când a apărut, în 1984, clasa a doua se desființase la tramvaie iar romanul meu devenise istoric! Felul în care istoria influențează destinele oamenilor este una din temerile mele și, de la o carte la alta, am parcurs România modernă până la zi (în Voci la distanță este amintit și războiul din Ucraina).  O altă temă frecventă în romanele mele (Întâlnirea, Fontana di Trevi, Voci la distanță) este emigrarea/ relația dintre cei plecați și cei rămași, o realitate a epocii contemporane.

Libris: Așa cum ați mai amintit și în alte interviuri, vă considerați un scriitor cu elaborare lentă. Sunteți cunoscută pentru faptul că lucrați riguros și minuțios la operele dumneavoastră de ficțiune, că recitiți și rescrieți. Care e momentul în care simțiți că ați atins perfecțiunea într-o pagină?

Gabriela Adameșteanu: Poate elaborarea lentă s-a datorat si faptului că trebuia mereu să îmi fac timp să scriu, fiind implicată în multe alte activități. Cel mai recent roman al meu, Voci la distanță l-am scris într-un an și jumătate, probabil și datorită reclusiunii forțate din pandemie.  Obișnuiesc să recitesc ceea ce am scris anterior, ca să leg firesc fragmentele între ele, și de obicei mai modific câte ceva. Dar la un moment dat nu mai simt nevoia să schimb nimic, și atunci pagina e definitivă. 

Libris: Aveți opera tradusă în peste 14 limbi. Cât noroc și câtă muncă se ascunde în spatele proiectului de traducere care început în anul 2005? Cât e efortul individual al autorului, cât e efortul editurii și al instituțiilor culturale? E mai greu la început, apoi totul urmează de la sine?

Gabriela Adameșteanu: Cărțile mele sunt traduse acum în 17 limbi. Sigur că cel mai greu este la început, fiindcă oferi editorului străin o carte într-o limbă necunoscută (româna). Și chiar dacă le prezinți un sinopsis și un capitol tradus, ezită să-și ia răspunderea pentru vânzarea unei cărți pe care n-au cum s-o citească toată, dacă n-a mai apărut în altă limbă de circulație. Scriitorul își vinde cartea cu imaginea țării sale în spate, și imaginea realităților românești, a României nu este cea mai frumoasă/interesantă pentru cititorul străin. Dar în 2002, când am început eu să trimit fragmente de traduceri la edituri străine, era mult mai proastă. În 2005, când mi-a apărut  Dimineață pierdută la Gallimard, editurile publicau foarte rar autori români, fiindcă nu li se vindeau cărțile. Peste șapte ani, Dimineața a fost republicată în Folio, ediția de buzunar, cu tiraj mult mai mare. În timp, lucrurile n-au mers neapărat mai ușor, competiția între cărți a crescut și numărul cititorilor scade mereu etc. Efortul meu a fost mare, nu aveam agent literar, și eu am ținut legătura cu traducători, cu editori etc. A fost important sprijinul Institutului Cultural Român prin sprijinul financiar pentru plata traducătorului și pentru că am fost invitată, uneori, pentru promoția cărții apărute, la Târguri de Carte. Unele edituri iau sprijin financiar pentru traducere de la proiecte europene sau asociații străine (Traduki etc.).  

Libris: În 2014 ați publicat volumul de amintiri Anii romantici, recompensat cu mai multe premii printre care Premiul Revistei Observator Cultural, Premiul Special al Uniunii Scriitorilor. Care au fost câteva din marile iluzii și deziluzii ale Gabrielei Adameșteanu? Sunt anii romantici inevitabili oricărei biografii, prin  disponibilitatea și avântul pe care le oferă tinerețea sau e acest romantism legat de implicarea dumneavoastră în jurnalismul anilor ‘90, de o anumită naivitate dar și determinare de a aduce o contribuție la o lume nouă?

Gabriela Adameșteanu: Titlul Ani romantici, rostit cu ironie nostalgică l-am preluat de la un tânăr care avea 21 de ani în decembrie 1989 și, ca mulți din generația lui, s-a implicat în schimbarea lentă și grea a României în anii următori. Mi se potrivea și mie, și multor scriitori care s-au aflat în același ”front” al presei independente. A fost pentru noi o imensă ocazie istorică, de genul celor care se petrec o dată pe secol, să participăm la schimbarea societății românești. Nu practic, la fel ca mulți dintre conaționalii mei, autocriticismul excesiv sau plângăcios. Nemulțumirile sunt inerente, dar dezamăgită de ce s-a reușit în acei ani, nu voi fi niciodată.  

Libris: Cum vă raportați la o parte a agendei tematice contemporane care explorează prioritar și prin film și carte probleme precum: identitățile de gen, universul minorităților, cultura LGBT, viața în dublă dimensiune virtuală și reală? Sunt mode trecătoare, sunt repere stringente pentru generațiile care urmează, vă stârnesc curiozitatea?

Gabriela Adameșteanu: Eu am făcut școala primară și gimnaziul pe când era obligatoriu realismul socialist introdus de Jdanov (anii ‘50), și dacă nu s-ar fi renunțat la el, n-aș fi scris niciodată. Sunt vaccinată contra unei tematici impuse, contra unor personaje create pe șablon etc. Unele discuții de azi îmi dau senzația de ”déjà-vue”. Cred că scriitorul trebuie să își urmeze propriile lui obsesii, și dacă ele interesectează agenda tematică actuală, cu atât mai bine. Voci la distanță se plasează chiar în mijlocul unora din aspectele acestea, dar sunt tratate cu autenticitate, nu propagandistic.

Libris: Ce cărți v-au atras atenția în ultimul an? Ce autori ați (re)citit cu plăcere?

Gabriela Adameșteanu: Am descoperit cu o imensă plăcere un mare autor spaniol, Antonio Munoz Molina, al cărui roman Beatus Ille a apărut in 2022 la editura Casa Cărții de Știință. Mi-a plăcut așa mult încât am citit toate celelalte cărți ale lui traduse deja în română: Lună plină, Iarna la Lisabona și capodopera Călărețul polonez. Impresionantă mi s-a părut cartea lui Andras Forgach, Dosarele mamei mele, apărută în colecția Anansi a editurii Pandora M. Acolo a apărut și Annie Ernaux – Pasiune simplă, dar mie autoarea îmi fusese recomandată din Franța, înainte să primească Premiul Nobel, citisem în original Ecrire sa vie. Printre cărțile citite anul trecut sunt Joyce Carol Oates – Viol, Sándor Márai – Lumânările ard până la capăt, Bernhard Schlink – Olga, dar pe lângă autori străini îmi citesc colegii de proză: Ema Stere cu Copiii lui Marcel, Elena Vlădăreanu cu August, Cristian Teodorescu cu Tatăl meu la izolare, Sebastien Sifft cu Copia carbon; Lavinia Braniște cu Mă găsești când vrei,  Vasile Ernu cu Sălbaticii copii dingo, Tudor Ganea cu Cântecul păsării de plajă, Mihai Duțescu cu Bureți de fag, Simona Goșu cu Fragil; acum am început Bogdan-Alexandru Stănescu – Abraxas. Lista s-ar lungi, dar vreau să amintesc și câteva volume de poezie: Teodor Dună–  Flașneta babel, Doina Ioanid – Poeme de trecut praguri, Robert Gabriel Elekes – O dronă care mă vrea în sfârșit doar pe mine, Mihnea Bâlici – Cazzo, Alina Purcaru – Tot mai multă splendoare, cărți de teorie (Valentine Cunningham – Lectura după teorie, tradusă de Carmen Mușat), istorie literară (Paul Cernat – Bacovia și Noul Regim al literaturii, Ruxandra Câmpeanu – Dincolo de regulile jocului) memorii (Jan Willem Boss – De la Rin la Dunăre și înapoi). Iar între ele recitesc Agatha Cristie, Crima din Orient Express etc. Cum vedeți,  principala mea investiție, inclusiv de timp, este în cărți.

Libris: Ce volume așteptați cu interes în 2023? 

Gabriela Adameșteanu: Din ceea ce știu, va apărea un nou roman al Andreei Răsuceanu, prozatoare de vârf a noii generații, un foarte interesant jurnal din anii ‘88-’89 al Anei Blandiana și altul al jurnalistului Mihai Băcanu. Sunt curioasă și să văd romanul politic al lui Cristian Fulaș. Nu mai știu nimic despre altele, cu atât mai bine, voi avea  surprize. 

Interviu realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.

„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.